Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Adevărata politică este educația

Adevărata politică este educația

Apariția în Italia a lucrării Sub semnul lui Platon. Conflictul interpretărilor în Germania secolului al XX-lea, Carocci Editore, o culegere de studii îngrijită de Mauro Bonazzi și Raffaella Colombo conține numeroase contribuții a mai multor studioși, ce ilustrează raportul instaurat cu Platon de câteva nume ale filosofiei germane din secolul al XX-lea. Printre alții, autori mai importanți ca Martin Heidegger și Hannah Arendt, n-au încetat să mediteze asupra gândirii marelui discipol al lui Socrate. Cei doi studioși, care se confruntă în ce privește actualitatea concepției politice a lui Platon, dialog pe care-l prezentăm mai jos, apărut în Lettura din 4 octombrie 2020. Pentru Mauro Bonazzi1 filosoful atenian se temea de schimbări și nu iubea democrația din Cetatea greacă, expusă degradării în tiranie, deoarece era convins că numai experții cunosc binele și sunt îndrituiți să guverneze. Francisco Gonzales2, dimpotrivă afirmă că este greșit să vedem în anumite opere platonice o tentație totalitară. În dialogul Republica Platon nu pretinde să construiască un Stat perfect, ci încearcă să indice calea pentru a-i educa pe cetățeni să caute binele prin intermediul unui efort comun, bazat pe recunoașterea faptului că nimeni nu deține monopolul adevărului. Iată confruntarea lor, care ni se pare extrem de relevantă în ce privește actualitatea lui Platon.
Mauro Bonazzi: Poate părea surprinzător, dar secolul al XX-lea este un secol platonic, filosofic și politic, în bine și în rău. De la Martin Heidegger la Michel Foucault, de la Hannah Arendt la Karl Popper, Platon este o prezență controversată cu care toți simt nevoia să se confrunte. Pe bună dreptate, așa cum spunea Gilles Deleuse, tema gândirii contemporane ar fi aceea a răsturnării platonismului? Și a ideilor sale politice?
Francisco Gonzales: În mod sigur este și o prezență actuală. Există de exemplu ceva profetic în paginile Republicii unde se descrie cum o democrație poate să se prăbușescă în ea însăși, în măsură să dispară atunci când se încredințează unui tiran, adică omului puternic al momentului, am putea spune. Este eclipsată orice idee de bine comun, în timp ce revendicarea propriei libertăți, datorită legitimității urmăririi propriului interes fără a se îngriji de ceilalți, se însoțește în mod paradoxal unei supuneri totale față de liderul momentului, urmat orbește în tot ce face.
Mauro Bonazzi: Platon însă, a scris ca un adversar al democrației, și acest lucru ridică problema compatibilității sale cu valorile societăților noastre democratice și liberale. Aceasta era problema pusă de Popper: Platon a dominat prima jumătate a secolului trecut, a fost izvor de inspirație pentru regimurile totalitare, este cunoscut faptul cât de important a fost pentru naziști, încât să facă din el un exemplu. Mai avem oare nevoie azi?
Francisco Gonzales: Totul depinde de cum se citește Platon. Nu cred că mulți, azi, mai dau credit unor lecturi ca cea a lui Popper, care a făcut din Platon un fel de precursor al fascismului. În dialogul Republica nu există nicio fascinație pentru omul puternic, surprinzătoare sunt însă cele legate de rolul jucat de întâmplare în istoria umană și de reflexiile sale în ce privește fragilitatea instituțiilor politice. Constucția unei societăți juste este un proces care nu poate fi ținut total sub control, fiind expusă în mare măsură insuccesului. Este valabil pentru democrație cât și pentru celelalte sisteme politice. Până și Cetatea perfectă, cu condiția să fie realizată, mai devreme sau mai târziu, se va lovi de erorile care o vor duce la dezastru. Problema este deci de a opri acest inevitabil proces de degradare. Este deci problema noastră în ultimă instanță.
Mauro Bonazzi: Dar aceasta era chiar teza lui Popper: fiindu-i teamă de schimbări, văzute totdeauna ca negative, Platon ar fi teoretizat mai întâi societatea închisă, încercând să înghețe lumea, fugind de complexitatea vieții noastre asociate.
Francisco Gonzales: Din nou nu sunt de acord: Platon nu era așa de pesimist. Era conștien de slăbiciunea lumii și a instituțiilor sale, dar nu pentru aceasta s-a închis într-un vis al unei imposibile întoarceri la trecut. Nu s-ar explica altfel importanța pe care a rezervat-o educației: aceasta este adevărata temă a dialogului Republica, nu construcția unui Stat ideal sau a unei societăți perfecte. Singura soluție sau unica posibilitate, este să se asigure că cine ajunge la putere se va ocupa de interesul comun. Ne gândim la călătoriile sale la Siracuza, de care vorbește în a Șaptea scrisoare: Platon acceptă să meargă nu pentru că a visat să cucerescă puterea sau să pună bazele a nu se știe ce Cetate perfectă, ci pentru că era un Suveran, Dionisie, care se interesa de filosofie, și se deschide astfel o portiță pentru un dialog între un filosof și un guvernant în tentativa de a elabora Legi mai bune, așa cum scrie, legi care să contribuie la bunăstarea comunității. În momentul în care și-a dat seama că nu e așa, experiența sa s-a încheiat, și Platon își reia dezolat strada spre Atena.
Mauro Bonazzi: Leo Strauss, un alt interpret din secolul al XX-lea, nu s-ar fi mirat. Politica și filosofia urmează căi diferite, care nu se încrucișează, și chiar dacă se încrucișează nu produc nimic bun, așa cum ne arată cazul lui Socrate. Nu despre aceasta ne povestește Mitul peșterii? Cineva, adică filosoful, a reușit să se elibereze de lanțurile prejudecăților și a ajuns pe tărâmul adevărului. De ce trebuie să reintre în peșteră, dat fiind faptul că el nu vrea să stea în compania prizonierilor, iar prizonierii la rândul lor nu-l doresc printre ei? A încercat Socrate și se știe cum s-a sfârșit…Poate este mai bine ca filosoful să nu se amestece prea mult cu puterea, ci mai degrabă să-și continue cercetările.
Francisco Gonzales: O filosofie izolată de lume ar avea vreun sens? Suntem toți în aceeași barcă, (nu este vorba de Pascal, ci despre același dialog Republica), și noi trebuie să ne preocupăm ca navigația în care suntem implicați să se desfășoare într-un mod cât mai normal posibil. Alternative nu sunt. Nu este vorba ca filosoful să dorească puterea sau să se erijeze într-un conducător al poporului: mai degrabă trebuie să se străduiască să conștientizeze ce înseamnă viața în comun. Atunci când se-ntoarce în peșteră filosoful nu dorește să devină un tiran, ci să-i ajute pe ceilalți să înțeleagă, aducând un pic de lumină. Este foarte periculos, dar în același timp necesar, lucru în care Platon a crezut cu toată ființa sa.
Mauro Bonazzi: Pe scurt, adevărata politică este educația. Este ideea care l-a preocupat și pe Heidegger, atunci când a acceptat să devină Rector la Freiburg, pentru a crea o nouă universitate nazistă.
Francisco Gonzales: Se povestește că Wolfgang Schadewaldt, mare studios al tragediei grecești și naziste de la începutul epocii, atunci când l-a întâlnit pe Heidegger, chiar după ce acesta a renunțat la funcția de Rector (Heidegger a fost Rector mai puțin de un an) l-ar fi întrebat în mod ironic: „Vă întoarceți de la Siracuza ?”. Este o idee răspândită printre studioșii lui Heidegger, apărată și de unii dintre discipolii săi: decizia sa de a intra în politică ar fi fost consecința confruntării sale cu Platon, care ar fi fost însăși vocația politică a lui Platon, și care ar fi exercitat o influență negativă asupra lui Heidegger.
Mauro Bonazzi: Heidegger, vulpea care intră singură în capcană, așa cum ar fi scris Hannah Arendt. Rămâne faptul că în acei ani Heidegger lucra intens la interpretarea dialogului Republica a lui Platon, dedicând multe prelegeri chiar mitului peșterii, adoptând un limbaj care preia într-un mod peocupant cel al propagandei naziste.
Francisco Gonzales: Dar Platon s-a gândit vreodată că este în posesia adevărului sau s-a gândit vreodată să fie conducătorul poporului? Filosofia este o dorință de cunoaștere și de înțelepciune, și este dorința totdeauna îndreptată spre ceea ce nu avem. Filosofia este o aspirație, o căutare; nu o posesie a ceva nedefinit. A pretinde că ești în posesia adevărului este contrariul filosofiei! Dificil, deci, ca filo-soful (liniuța aici este obligatorie), ar dori să se erijeze într-un conducător absolut. De aceea este atât de important dialogul. Pariul lui Platon este acela al existenței binelui; filosofia în mod dificil va putea ajunge la o înțelegere deplină și exaustivă a acestui Bine, dar provocarea este aceea de a putea face să renască în fiecare dintre noi conștiința propriei existențe. Nu este puțin.
Mauro Bonazzi: Este contrar a ceea ce a spus Dostoievski: „Dacă Dumnezeu nu există, totul este permis”.
Francisco Gonzales: Conștiința binelui, sau a dreptății, ne dă simțul datoriei: binele există, trebuie să-l căutăm, dacă dorim să ducem o viață sănătoasă. Și așa cum nimeni n-o posedă cu adevărat, căutarea ei va trebui să fie rezultatul unui efort comun, în încercarea de a ne apropia pe cât posibil de adevăr.
Mauro Bonazzi: Putem spune că un Platon cu totul diferit de cel la care se referă Heidegger în discursul său de la Rectorat, la conducerea comunității în mijlocul furtunilor și luptelor, pregătiți să înfrunte destinul (termeni asemănători celor folosiți de retorica nazistă). Dacă l-ar fi citit mai bine, Platon ar fi putut să-l salveze, departe de a-l fi influențat negativ.
Francisco Gonzales: Heidegger a recunoscut acest lucru, în anumite scrisori adresate soției în anii ‘50, în care a anunțat inteția de a scrie o carte despre Platon, propunând o nouă interpretare. Păcat că n-a făcut-o.
Mauro Bonazzi: În mod curios această lectură a lui Platon ne amintește în schimb de anumite teze aparținând lui Arendt. Numai că aceste idei ea le-a luat de la Socrate, nu de la Platon. Mai ales în mediul anglo-american, noua atenție acordată lui Socrate nu este cazuală: după cel de-al doilea Război mondial, necesitatea de a reflecta asupra celor întâmplate, de a înțelege de ce Europa a putut cădea atât de jos, se traduce printr-o întoarcere la Socrate și la Aristotel împotriva lui Platon. Este Socrate modelul filosofului care se cercetează pe sine însuși și are curajul să intre în spațiul public cu o conștiință critică, (tăunul care înțeapă calul adormit), încercând să promoveze o analiză a valorilor care trebuie să stea la baza modului de viață în comun.
Francisco Gonzales: Dar pe acest Socrate Arendt nu-l găsește chiar în dialogurile lui Platon? Deseori studioșii au încercat să facă distincție între Socrate, gânditorul liber, și Platon, maestrul cel „rău”. Socrate din dialoguri, însă, este totuși o construcție platonică Platon este evaziv, discret, pe care este nevoie să învățăm să-l citim. Așa cum a făcut Hans-Georg Gadamer, unul dintre puținii care a continuat să insiste asupra importaței dimensiunii dialogice și a deschiderii în filosofia lui Platon. Este unul din puținii, deci, care a rămas conștient de importanța temei educației.
Mauro Bonazzi: Arendt n-a greșit cu totul când l-a acuzat pe Platon de a fi cel care a dezvoltat un model tehnocratic de politică: faptul că numai experții știu ce este bine și au dreptul să guverneze. Idei asemănătoare au fost propuse în ultimii ani în contextul criticii democrației…
Francisco Gonzales: Cu adevărat un sistem democratic se poate lipsi de oamenii competenți? A găsi un echilibru între participare și competență este problema vitală a oricărei democrații. Se spunea și înainte: pentru Platon, ceea ce este cu adevărat decisiv este chiar educația guvernanților. Este tema de bază a dialogului Republica, și este o chestiune pe care n-o putem trece cu vederea azi.
Mauro Bonazzi: Ne întorcem astfel la tema educației, care este de fapt o problemă politică decisivă și azi. În primul rând pentru că, așa cum am spus înainte, se pierde cu totul ideea acceptată a binelui comun. Poate exista o comunitate, un grup, o societate care să nu se regăsească într-o scară de valori comune?
Francisco Gonzales: Nu vreau să vorbesc mult de țara mea, dar este dificil de rezistat tentației de a observa că tocmai aceasta se-ntâmplă în Statele Unite. Și mai grav: nu numai că nu ne recunoaștem în aceleași valori, ci ne credem cu totul diferiți, ca și cum am trăi realități paralele, diferite unele de altele și care nu mai comunică între ele.
Mauro Bonazzi: este o problemă care-l neliniștea și pe Platon, care în dialogul Fedru, unde Socrate se asemăna lui Tifon, monstrul cu o sută de capete ce vorbea multe limbi diferite. Nu este altceva decât o descriere a noastră și a contemporanilor noștri, bombardați de informații, știri, discursuri, fără filtre în măsură să pună ordine în această masă de „voci” discordante. Totul în jurul nostru încearcă să ne condiționeze, și rezultatul este un zgomot de fond, o confuzie în care este imposibil să te mai poți orienta. O educație autentică gândea Platon, nu poate consta în adăugarea unei alte voci care să se pretindă cea adevărată, toți afirmă că au dreptate, de ce ar trebui să creadă în mine? Educația nu consistă deci, în a le spune altora ce trebuie să gândească, ci a-i învăța pe alții să gândească, încredințați că a investi în inteligență aduce foloase neașteptate. Va fi suficent acest lucru?
Francisco Gonzales: Pentru Platon nimic nu este mai important decât o viață dedicată căutării Binelui, cunoscându-se pe sine însuși și pe alții. Cred că a avut dreptate. Dar destinul lui Socrate ne învață că multe persoane n-au ales și nu vor alege o asemenea viață. Platon era încrezător în ce privește potențialitățile educației, dar sceptic în ce privește natura noastră umană. Speranță și fragilitate: toată politica este aici. (Trad. ns. V.I)
Aceste lipsuri puse în evidență de interlocutorii de mai sus trebuie compensate de un extraordinar efort de educație permanentă, care transformă polis-ul însuși, în toate articulațiile sale, într-o agenție educativă integrată. „Auto-educația corpului civic este necesară, scrie Mario Vegetti, prezent și el în această culegere cu un text despre Karl Popper, necesară deoarece ea trebuie să fie în măsură să facă față compexelor exigențe politico-morale ale Cetății,ce reprezintă probabil trăsătura cea mai caracteristică a experinței culturale a secolului al V-lea î. Hr. în Grecia. „Polis andra didaskei”, “Cetatea îl educă pe om”, scria Simonide (fr. 53) reluând conceptul de didaxai solonian.”3
Am văzut și în alte texte publicate aici, cum educația (paideia) constituie pentru Platon punctul de contact și de trecere de la individ la Cetate, între un proiect și realizarea lui. Este necesar ca oamenii să fie educați deorece prin ei poate să se nască o Cetate dreaptă, care va trebui să administreze un Program educativ permanent pentru a le face dreptate locuitorilor în ce privește relațiile lor cu Statul, și a-i feri astfel de neregulile care le poate crea o birocrație agresivă. La baza acestei insistențe asupra centralității educației stau anumite convingeri consolidate despre condiția umană.
„Natura nu produce oameni predispuși să acționeze just, așa cum mai târziu au gândit stoicii, deoarece ea îi înzestrează la început cu un corp și cu pasiuni psihice elementare (plăcere și durere, speranță și frică), dar nu de o rațiune în măsură să le guverneze pe unele și pe celelalte. Din contră, noul născut este dotat în mod potențial de facultăți intelectuale, cu atât mai mult acestea, dacă nu sunt controlate, îl fac subiectul unei evoluții degenerate… Pesimismul antropologic și social a lui Platon este totodată corectat de un profund optimism educativ. De bine sau de rău, eul este plasmabil, mai ales dacă se intervine asupra copilului, când este încă în perioada formativă (Leg. 789E). Această modelare poate aduce rezultate printr-o educație justă, care în mod sigur va reuși să formeze oameni drepți, conștienți de misiunea lor”4.
Grupul arhonților cărora le-a fost încredințată puterea politică, și-a bazat înțelepciunea pe un sistem de cunoștințe științifice, rod al unei educații exemplare. Caracterul esențial al acestei funcții de putere era acordată unui mic grup, datorită extraordinarelor dotări intelectuale și morale cerute. Datorită acestor capacități intelectuale, acest grup era în măsură să dea caracter de universalitate acțiunilor sale de guvernare a treburilor publice, care erau administrate în numele polis-ului întreg și nu în numele unei părți(428D). Nu-i de mirare că Francisco Gonzales este uimit de ce se-ntâmplă în societate americană de azi, sau aiurea în condițiile în care liderii nu duc lipsă de informații, ci de ceva mai profund, de înțelepciune.

 

 

Note
1 Mauro Bonazzi predă Istoria filosofiei antice la Univesitatea din Utrecht, în Olanda, și la Universitatea statală din Milano. A publicat în acest an eseul Creature di un sol giorno despre viziunea despre lume a Grecilor, Einaudi.
2 Francisco Gonzales predă în Canada în Departamentul de filosofie al Universității din Ottawa. A publicat două cărți despre gândirea și practica filosofică a lui Platon: Dialectic and Dialogue, (Northwestern University Press,1998) și Plato and Heidegger, (Penn State University Press, 2009).
3 Vegetti Mario, L’etica degli antichi, Editori Laterza, Roma-Bari 1998, p. 48
4 ibid. op. cit. p. 139

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg