Chiar înainte de a scrie acest text am realizat că un subtil punct comun au cele două premiere pe care le-am văzut spre finele lui ianuarie la Sfântu Gheorghe: adolescența, dincolo de foarte diferitele lor (pre)texte și formule regizorale care le concretizează scenic.
Remarcabil – plin de energie, sensibilitate, sinceritate, emoție – mi s-a părut ineditul proiect al regizorului Bobi Pricop, #acedesiguranță, derulat concomitent în patru teatre din țară (Teatrul „Andrei Mureșanu” Sfântu Gheorghe, Teatrul de Nord Satu Mare, Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova și Teatrul de Stat Constanța), dar și pe TikTok, platforma de exprimare preferată a adolescenților de azi.
#acedesiguranță e un spectacol-instalație, în care actorii celor patru teatre sunt un fel de „gazde-moderatori-povestitori”, iar protagoniștii principali, prezenți prin intermediul ecranului, sunt șapte adolescenți cu vârste între 16-18 ani: Alexandra Francu, Jacqueline-Alessia Crăciun, Raluca Tender, Adrian Săpăceanu, Andrei Sava, Cristian Corbu şi Matei Stăncuța. Pe rând sau împreună în câteva secvențe, ei ne povestesc experiențe intime, traume, felul în care se raportează la lumea din jur, dileme identitare, obstacole peste care trebuie să treacă etc.
Ajutat de o echipă redutabilă, Bobi Pricop a construit un spectacol plin de culoare și personalitate, dar nu strident, ci inteligent și ingenios calibrat între fireasca „postură socială” pe care o avem fiecare în rețelele sociale și redarea trăirilor foarte personale, a temerilor și vulnerabilităților eroilor spectacolului.
Imaginea și montajul au fost asigurate de Iustin Surpănelu, care a exploatat inteligent formatul clipurilor de TikTok, în scenografia foarte versatilă a Oanei Micu, cu elemente domestice și accente luxuriante, foarte potrivită pentru ideea de „înscenare”, de creare anume a unui cadru discursiv. Muzica și coregrafia lui Eduard Gabia au marcat și mai pregnant acest orizont, în timp ce dramaturgia lui Ionuț Sociu a dus narațiunea la un moment dat spre o dimensiune ficțională – plecând de la confesiunea directă –, dar fără a denatura verosimilul ansamblului. Astfel, #acedesiguranță câștigă ceva în plus în gama sa de semnificații.
Dar adevăratele staruri ale spectacolului au fost cei șapte tineri protagoniști (Alexandra, Jacqueline-Alessia, Raluca, Adrian, Andrei, Cristian şi Matei) a căror naturalețe a fost cuceritoare și a căror sinceritate a fost copleșitoare. N-au ezitat deloc să-și afirme exuberanța și energia, pasiunile, ba chiar mici naivități adolescentine, dar nici spaimele, ezitările, rănile, conturând astfel fiecare câte un „portret al adolescentului” de astăzi.
Cred că pentru orice părinte ar fi o revelație să vadă #acedesiguranță, ca să-și reconsidere relația cu propriul copil. Mie poveștile lor mi-au adus aminte de propria mea adolescență – de care, din păcate, m-am îndepărtat prea mult – și m-au făcut cumva să-mi înmoi uscăciunea maturității în lava aia de entuziasm și idealuri și vise pe care le aveam atunci. Ce mi-a arătat #acedesiguranță este că adolescenții sunt la fel, indiferent de momentul istoric, iar adulții ar trebui, uneori, să-și rememoreze adolescența.
Vizionarea premierei, într-un grup de doar câțiva spectatori, într-una din cabinele teatrului, avându-l drept amfitrion pe actorul Costi Apostol, mi-a permis și niște observații psiho-sociologice, pe care le-aș nota ca date pentru o eventuală analiză de profil.
M-a frapat în primul rând recurența cuvântului „anxietate” în toate poveștile celor șapte adolescenți. E-adevărat, spectacolul vine după doi ani de pandemie și izolare, iar sensibilitatea firească a vârstei predispune la antene foarte fine pentru asemenea stări-limită. Însă în ce măsură și cum va reverbera anxietatea de acum în maturitatea acestei generații este o întrebare de pus.
Amuzantă, aparent inofensivă, dar de meditat, aș zice, pentru părinți, mi s-a părut replica-etichetă a generației: „sunt capabili să militeze pentru drepturi, dar nu sunt în stare să comande o pizza”. Nu mai comentez, dar ăsta e subiect de studiu social pe marginea raportului dintre generații.
În fine, cumva în prelungirea replicii de mai sus, mi s-a părut surprinzătoare (și de analizat, chiar empiric) preferința tuturor protagoniștilor pentru manele, exprimată ca atare. O să insist nițel.
N-am fost surprins din snobism elitar, nici vorbă, ci pentru că am sesizat un hiat între setul de valori asumat de fiecare – toleranță, acceptare a celuilalt, emancipare, deschidere, activism – și evidentul conservatorism social pe care-l cultivă manelele (patriarhalism, discriminare, raporturi de forță). Or, m-aș întreba dacă adolescenții fac pur și simplu abstracție de acest aspect pentru a profita la maximum de elementul de divertisment, sau dacă bula domestică, peste care se suprapune bula rețelistică – ambele mult mai protectoare, cu tot cu bulying ș.a. decât o realitate abuzivă – nu contribuie la această disjuncție, asociind narațiunea manelei cu un tip de ficțiune… Dar, deocamdată, aceste observații sunt retorice.
Aș reține, în perspectivă analitic-teatrală, că #acedesiguranță prelungește o direcție regizorală pe care Bobi Pricop a inaugurat-o tematic în 2015 cu Pisica verde și a exploatat-o „tehnologic” (ca melanj video-scenic) de vreo doi ani încoace, în mai multe montări. Va veni în curând momentul când vom putea analiza diacronic impactul și validitatea acestui tip de demers artistic.
Ce este de conchis după #acedesiguranță e exact ce a conchis, tulburat-îngândurat-amuzat, și unul dintre co-spectatorii mei de la Sfântu Gheorghe, părinte de tineri de 15 și 19 ani: „În seara asta am aflat foarte multe lucruri despre copiii mei”. Fie și dacă asta ar fi unica miză a spectacolului, îi justifică întrutotul existența.