Tot despre adolescență, dar una traumatică, neconsumată, imatură afectiv, este vorba și în Familia Tót, spectacolul regizat de László Bocsárdi la Teatrul „Tamási Áron” din Sfântu Gheorghe.
Am avut multă vreme o prejudecată față de piesa lui Örkény István, după cel puțin o montare în cheie îmbâcsit-realistă, care m-a făcut să cred că textul este inevitabil datat și să mă întreb de unde voga sa în spațiul teatral maghiar. Prejudecata mi-a fost spulberată după versiunea lui Bocsárdi, care relevă nota de absurd bine marcat al intrigii dramatice și niște inflexiuni de subtext care pun în altă lumină personajele și miza interacțiunii dintre ele. Avem de-a face cu un spectacol bogat în imbricații narative, cu personaje conturate din detalii expresive și elemente subtile care explică și justifică evoluția poveștii.
Regizorul s-a bazat, trebuie spus, și pe romanul omonim, nu doar pe piesa de teatru, ceea ce contribuie, cred, la developarea intrigii.
În lectura lui László Bocsárdi, maiorul cu mințile zdruncinate de război, care are nevoie de liniștea sătucului tihnit Mátraszentanna, nu este un simplu maniac dezaxat de experiența frontului, ci un puști cu acută nevoie de stabilitate afectivă. El e un control freak nu doar ca un reflex al instinctului de conservare, ci și ca aspirație spasmodică de a avea sub control imprevizibilul existenței înseși. Iar asta reiese limpede din spectacol, până la rizibila imposibilitate de despărțire de familia pe care tânjește să o aibă. Tótek, cum li se spune colectiv în maghiară, sunt doar victimele conjuncturii, în cele din urmă. Teroarea instituită de maior nu este teribilă prin controlul pe care acesta vrea să-l exercite permanent, cât prin parazitismul său afectiv, prin necesitatea de a fi mereu alături de membrii familiei „adoptive”.
Pentru a-și înscena spectacolul, Bocsárdi a avut alături o echipă bine consolidată. Decorul lui József Bartha are o structură arhitecturală, geometrică, cu planuri înclinate și platforme, în alb-negru, cum la fel, în culori neutre, șterse, sunt gândite și costumele Zsuzsannei Cs. Kiss, cu excepția uluitoarei uniforme roșii-leopard a maiorului, semn nu numai al ne-apartenenței sale la acest univers, ci și al arderii sale interioare. Light-designul lui Tamás Bányai accentuează această cromatică, în timp ce muzica cu sonorități de metal a lui Magor Bocsárdi și mișcarea scenică a lui Noémi Bezsán au contribuit la dinamica acțiunii. Dramaturgia spectacolului e semnată de Ágnes Kali.
Evident, impactul efectiv al montării e dat de jocul actorilor, iar echipa de la Sfântu Gheorghe a jucat coeziv, coerent, aplicat, fiecare interpret redând precis micile elemente care-i defineau personalitatea scenică.
Tipologia unei familii burgheze rurale, cu oareșce autoritate locală a capului familiei a fost conturată savuros de László Mátray, Annamária D. Albu și Zsuzsanna Vass – primul plin de prestigiu, un soi de veghetor al comunității, dar ticăit și cumva înmuiat de tihna locului; soția și fiica prevenitoare, docile, robotitoare, ca într-o clasică familie patriarhală. Tirania maiorului este acceptată astfel fără opreliști, mai ales prin speranța că fiul aflat pe front va fi protejat de ofițerul său când acela se va întoarce la batalion. Bence Kónya Ütő a fost contrapunctul vital al întregii acțiuni prin efervescența entropică a personajului său, energic până la isterie, dominant, perfid, vulnerabil, oportunist, profitor. Întregul set de semnificații subtextuale s-a lămurit prin interacțiunea lui cu ceilalți.
Personajele secundare n-au fost deloc estompate, ci pline de personalitate, de la Poștașul (Gábor Erdei) ce refuză să aducă vești proaste (moartea fiului Tót, de pildă), imaginat precum un personaj ubuesc, dar benign, declanșator inocent al dramei, la exoticul profesor Cipriani (Levente Nemes), un „ciudat” pentru conservatoarea comunitate sătească, la Parohul Tomaji (László Szakács), de un împăciuitorism aproape rabinic, la „doamna de consumație” Gizi Gézáné (Zsuzsa Gajzágó), limbută, bârfitoare, curioasă, generoasă, sau la alți protagoniști (Dezsö Derzsi, Gellért Pignitzky). Regizorul a mai introdus câteva personaje pentru culoare și pentru integrarea într-un halou simbolic a intrigii: un „dublu” al maiorului, înalt, chipeș, arătos, impozant, stăpân pe sine (Csaba Pál), un Narator simili-Tiresias (Áron Beczásy) și doi Ucenici (Zsolt Fekete și József Kolcsár), toți foarte exacți în partiturile interpretate.
Este Familia Tót a lui László Bocsárdi un spectacol politic? Cu siguranță, pentru că pune în evidență grăitor impactul cumplit al războiului (absurd per se) chiar și asupra unei comunități marginale. Dar este și un spectacol despre firea umană și vulnerabilitățile ei, despre rutină și conflict, traumă și oprimare. Și este, totodată, un spectacol plină de savoare și de umor, care face povestea nu mai puțin semnificativă, cât mai puțin angoasantă la privit.