Noua culegere de proză scurtă a Alinei Gherasim, Plămânul de mătase 1, leagă conținutul de titlu prin aerul respirației reținute în lectură, chiar dacă una dintre povestiri poartă același nume ca lucrarea. Alina Gherasim e o scriitoare a acestui aer rarefiat pe care îl redă de această dată cu amprenta subtitlurilor Povești de dragoste. Proză scurtă, într-o compoziție multi-art care conține (și) un album foto al artistului Răzvan Lazăr, cel care semnează și designul cărții, și fotografia copertei. Acest aer diafan, imaterial și pregnant, puțin dens, imobil, e o stare de spirit la care contribuie din plin experiența și puterea de observație a unui scriitor și artist plastic remarcabil. Ceea ce aduce în peisajul literaturii actuale e o scriitură care se remarcă prin această fragilitate și delicatețe a notației, devoalând o putere auctorială remarcabilă de a reuși în texte de dimensiuni reduse să creeze o atmosferă contagioasă. Cu o derulare factuală restrânsă la simple întâmplări, cel mai adesea banale și greu de imaginat că pot fi purtătoarele unor înțelesuri atât de adânci ale vieții, proza Alinei Gherasim recompune din simpla notație contextul purtător al stării de spirit a personajului și deschizător spre arcul hermeneutic la care e împins lectorul. Cu o vagă trimitere la înlănțuirea factuală, contextul devine purtător al înțelesurilor mai adânci, contribuie la crearea atmosferei, la pregătirea noilor unghiuri de receptare: „Am un frate marinar care colindă lumea și care-mi trimite dovezi că pământul e continuu, că nu a trecut niciun pod peste genuni, că nu se prăbușesc oceanele. Lucrez într-un ban din zona aglomerată a orașului natal, la câțiva kilometri de munți. În zilele senine masivul se vede ca o potcoavă care cuprinde toată valea și emană o senzație de bucurie greu de descris, ca o dimineață caldă la bâlci unde poți gusta după pofta inimii din toate turtele dulci și poți atinge tot ce vrei de pe tarabe. Când se golesc podurile caselor, aproape toate vechiturile iau calea pribegiei spre alți oameni, alte mâini, alte mirosuri, alte nări. Aerul de munte le cuprinde pe toate și le ambalează ca un negustor chibzuit” (p.152, Zile proaste).
Observația fină expune, așadar, fragmente de trăire, nu factualitate, un soi de metabolizare a lumii și de înțelegere prin această înglobare a unei preocupări față de o singură și constantă problematică, aceea asupra condiției umane. Uneori această expunere, fie și prin angajarea unor terți ale căror interioare nu pot contamina întregul, miza condiției umane este expusă fățiș, ca în cazul aceleiași scurte povestiri, Zile proaste: „Cred că fratele meu intuia cu precizie scopul existenței și îl observa în fiecare mic lucru” (p.153). Acest frate cunoscător prin intuiție al problematicii, absent din derularea marilor interioare rezonante ale existenței personajelor, este o reușită expunere de sine ca instanță auctorială capabilă de observația detaliată, de așezarea etnometodologică în problematica finelor deplasări, finelor nuanțe (dublate prin albumul fotografic) din viața unor personaje simple, cu trăiri puternice, într-o scriitură în care sinceritatea contează mai mult decât învățătura morală asociată. Lectorul se lasă prins în această atmosferă, în aerul care cuprinde întregul ambalându-l, împresurându-l, expunând o realitate a interioarelor extinsă în afara derulărilor metabolice firești, asupra cărora, de regulă, ființa umană nu devine conștientă. În majoritatea textelor plouă, sau o ceață melancolică învăluiește derulările unei expuneri statice. Contextul este impregnat prin contagiune de interioare. În etapele rememorării unor vieți care se recompun prin flash-uri de memorie, iluminând un parcurs în momentele ploioase ale existenței, ori în cețurile melancoliei, contextul reflectă aceste interioare pe care se derulează, ca în teatrele de umbre, fapte de ieri și de azi, unele motivându-le sau generându-le pe altele. În exterior, parcursul e uneori iluminat de dragostea —în toate formele ei de manifestare, de la eros la agape, trecând prin fazele philia, sau chiar mania, subliniază autoarea — care călăuzește. În unele povestiri, însă, dragostea se răsfrânge ca o umbră în cețuri, amintește de interioarele mâloase: „Avusese probleme și cu femeile. I se părea că toate sunt la fel și îl voiau în ape limpezi, iar el nu apucase încă să facă acele scufundări în mâlul său, să-i simtă mirosul de vin bun băut pe țărmul mării Libiei. Stătea prea sus, la suprafața vieții. Cu Luna fusese altcumva. Ea îl târâse prin toate aluviunile. Iar el se lăsase cu plăcere purtat de acest șuvoi nestăpânit și violent, și începuse să înțeleagă cine e cu adevărat. Deși deseori îi era teamă că-și pierde controlul” (pp.205-206, Luna).
Dragostea, în oricare dintre formele ei, e strâns legată de aerul acela diafan al textelor, e anunțată de tandrețea gesturilor simple care însoțesc derulările, sau de gesturile brutale, precum cel al lumbersexualului din Să dormi pe partea stângă ori a protagonistului din Luna, sau chiar a decorporalizării tragice în Femeia fără trup. Interioarele rememorării sunt expuse ca spații ale marilor așteptări, precum în Iar eu o să-l privesc: „Întârzie. Nu mă mir. Poate că nu mai vine. Nu mi-a dat nicio garanție a venirii, am doar certitudinea plecării lui. În iadul lui personal nu m-a invitat, m-a luat ostatică” (p.81). Uneori, în acest spațiu multi-art al lucrării Plămânul de mătase, evadarea din așteptare se produce printr-o formă de înălțare, sau prin contagiunea cu alte arte, ori chiar împreună, sugerând o ieșire din scenă în maniera lui Chagall — să nu uitam că Alina Gherasim vine dinspre artele plastice, că a studiat la Universitatea de Arte Frumoase și că este cunoscută prin numeroase și importante expoziții personale —, cu o impresionantă forță de impregnare pe retina lectorului: „Nora tăcea și își plimba degetele subțiate de frig pe lemnul băncii. Luna albastră răsărise pe un acoperiș, se vedea aproape toată. Sub acoperiș locatarii dormeau în pace. Lângă intrare păzea un câine. Preșul era roșu. Totul era organizat în registre clare, ca în stampele japoneze sau ca în picturile albastre ale lui Marc Chagall. Povestea începuse de jos în sus cu o bancă și doi îndrăgostiți de care nu știa nimeni, nici măcar păsările cerului sau vreun pictor mai talentat. Apoi un preș, un câine, o ușă, geamurile de la parter, etajul unu, etajul doi, trei, apoi acoperișul și Luna și marea în depărtare. Ar mai fi fost de adăugat un sărut cam înghețat, un cocoș imens care zbura pe cer, un cântăreț la acordeon și o turlă de biserică, dragă Nora” (pp.284-285, Pe această bancă).
În această delicată ieșire din fiecare povestire, de la cea care dă numele volumului la Femeia fără trup ori la Pe această bancă, există o imensă forță auctorială. Această forță nu este folosită pentru a amplifica, pentru a impune, pentru a trasa tușele îngroșate precum o face vocea tragică a corului antic, deși oricând ar fi putut fi clamat. Alina Gherasim își folosește forța pentru a estompa, pentru a lăsa ca povestea să se risipească în cețurile trecerii firești prin viață, pentru a reda în acest cadru în care orice simplă tușă clară are efect mai puternic decât orice posibilă îngroșare tragică ascunsă dincolo de cețuri. Cu o caligrafie simplă, vizibilă pe planul secund încețoșat al memoriei personajelor revărsate în exterior, textele Alinei Gherasim par a veni dintr-o școală de literatură extrem orientală. Cu certitudine, ele nu au nimic în comun cu ideologiile culturale ale vârstelor sau generațiilor actuale, nu seamănă cu nimic din ceea ce se scrie actualmente, sunt originale și, deopotrivă, actuale. Extrem-actuale. În egală măsură, durabile. Cu finețea observației și puterea de a expune micile gesturi, Alina Gherasim reușește să se și poziționeze fățiș în jocul autoreferențial, raportându-se prin textul de final, Rămase întrebându-se, la un schimb al viziunilor și generațiilor literare: „Scriitor celebru al zilelor trecute, al generației de aur, compunea o iubire din întrebări și niciodată din răspunsuri sau certitudini. Îmbătrânise. Cineva să-l vadă, cineva să-l bage în seamă, cineva să-l iubească. Păstram în minte o imagine care mă bântuia. Camera în penumbră, muzică de jazz, el scriind și respirând sonor. […] Îmi citea uneori din jurnalul lui, era bucuros că o să i-l publice o editură din Franța. Acolo, în patria amorului. Ridicam din umeri, mă enervau clișeele astea, e plină lumea de le. Avea nevoie de un public cuminte, elevat, care să-l aprobe. În ochii lui se întindeau săli pline de oameni care aplaudau, înconjurați de spații întunecoase care-i separau de lumea de afară. Între întrebarea lui și răspunsul meu se întindea o prăpastie” (pp.284-285, Pe această bancă).
Plămânul de mătase este răspunsul pe care o prozatoare îl dă peste timp unui tipar scriitural greoi, învechit, cu volute corintice. Dar răspunsul e dat, totodată, și scriiturii care copiază volutele ionice în reflectarea interioară egoistă, în maniera egoficțională și mizerabilistă a scriiturii actuale. Alina Gherasim alege să scrie altfel, delicat, despre o umanitate fragilă, păstrând resorturile forței auctoriale pentru a sublinia ceea ce este simplu, discret, adânc și perpetuu: dragostea, în multiplele ei ipostaze, care face să se oprească aerul respirării în lectură. Care transformă aerul greu al contemporaneității sufocate de porniri individualiste în aerul diafan al propriei literaturi.

 

 

Note
1 Alina Gherasim.(2024). Plămânul de mătase. Povești de dragoste. Proză scurtă. Design carte și fotografie copertă & fotografii interior: Răzvan Lazăr. București: Oscar Print. 328p.