Consiliul
Județean Cluj
Somnul rațiunii

Eliberat de convenția picturii oficiale, Goya se adăpostește printre monștrii interioarelor, în adâncimile întunecate ale ființei ultragiate. Devine artistul cartograf al acestor spații, cel împins de grozăviile unei realități imunde în misterioasa aventură a descoperirii unor noi teritorii. O civilizație în care rațiunea adormise nu poate veghea la siguranța lumii. Întinzând pânzele unei astfel de aventuri, Goya pornește în descoperire și prin jurnalul său de bord reușește să demaște ororile locurilor pe care le întâlnește. Cu aproape două veacuri și jumătate mai târziu, Angela Furtună reface călătoria ghidându-se tot după stele, după Calea Robilor. Jurnalul ei de bord poartă numele Somnul de frumusețe al civilizației. Calea prizonierilor de război1 și devine mărturia navigării după aștri și după valorile civilizației cândva treze: adevărul, binele și frumosul. După anii celui de-Al Doilea Război Mondial, când civilizația moțăind a deschis doar ochiul dinspre vest, continuând să și-l țină sub pleoapele trase pe cel întors dinspre Răsăritul Europei până în Siberia, picoteala prânzului a cuprins-o din nou, iar de acolo de unde tăciunii războiului se pitiseră între faptele cotidiene, din jarul nestins ascuns prin cenușa din zona Mării Negre, flacăra distrugerii a izbucnit în dansul morții. Prin aceste locuri ale groazei navigând, Angela Furtună scrie despre toate formele de confruntare cotidiană, propune o poezie socială nouă, atipică, extrem de puternică, expusă printr-o voce clară și nealterată de ideologiile și imagologiile societății în derivă. Prin interioarele pe care le descoperise Goya, ale monstruosului eliberat de somnul rațiunii, călătoria are ceva din întunericul rătăcirii dantești, de data acesta pornind din pădurea de simboluri tot mai întunecată în anii ideologiilor de după moartea marile narațiuni moderniste, când artistul-călăuză Vergiliu e înlocuit de falșii profeți ai unei postmodernități eliberatoare: „artistul minte foarte mult/ e un frate neștiut ce nu poate să viseze/ și atunci inventează jocuri mortale/ sub steag fals// fericirea este o ancoră/ uneori ea nu se agață de stânci// stai la fereastră – un erou agorafobic/ răspândind parfum de iasomie/ peste țărmul plin de bărci pescărești/ și de viețile lor premature// năvodul se zvârcolește printre valuri – un război/ al mâinilor ce aleargă pe tastatură și pe șevalet/ nu poți atinge liniștea”.
Războiul e și în lumea din care fuge, și în cea în care se adăpostește. E și în realitatea socială cu care se confruntă, și în cea culturală care, sub amprenta competiției pentru celebritatea de 15 minute a lui Andy Warhol, murdărește cu ideologii și sânge realitatea și zidul pielii care închide ființa schizoidă: „orice zid are în el ceva omenesc/ există urme de lacrimi pe metereze/ și cuvinte însângerate pe pereții celulelor/ graffiti contagios/ broderii de culori aplicate pe piele/ tatuajul cancel culture”. În interioarele în care coboară în călătoria în jurul propriei lumi se întinde vacuul valoric și se găsesc ruinele vechilor sisteme demantelate în anii deconstructivismului cultural. Orizontul e sumbru și singurele repere în explorarea de sine, în ego-ficțiunea care se rescrie repetându-se, replicându-se, sunt doar urmele patricidului și ale altor păcate ale civilizației adormite: „nu am crezut niciodată că viitorul/ este al oamenilor care nu vor mai citi/ ci doar vor da like lui Oedip pentru audiență/ după sute de ani de austeritate”. Călătoria interioară e impusă, așadar, de legarea în „cămașa de forță a nihilismului”, de prizonieratul în „conflagrațiile semantice”, de neputința artistului de a îndrepta o lume adormită în lipsa educației umaniste, de lipsa de viziune a unui corp social autosuficient sieși prin somnul de frumusețe al civilizației. Ochiul treaz al poetului nu poate să fixeze orizontul salvării ci, în ciuda clarității, să anunțe doar sunetul trâmbiței nesigure: „toate sunt tulburi numai eu sunt limpede/ înaintea morții”. Umanitatea rămâne o iluzie: „umanitatea o scriu poeții/ actorii obsedați de partea/ instabilă a ființei prin adevăr/ oamenii ce construiesc evadarea/ pentru condamnații la renaștere”, opiul care adoarme civilizația dând frâu liber iraționalului, monstruosului, ororilor.
În pădurea întunecată de simboluri în care rătăcește poetul, portalul spre subteranele dantești este un ecran. Prin pixelii lui se deschid întunecatele interioare care fuseseră descoperite de Goya și înregistrate ca marcă de Freud, dar focul care antrenează teatrul de umbre de pe pereți peșterii rămâne tot cel al războaielor: „cândva, la începutul secolului trecut,/ psihanaliza devenise doctrina militară”. Ajuns în marile teritorii ale vacuului, poetul trăiește sentimentul de captivitate, de cădere. Cu simțurile alerte, cu mintea trează, în lumea războaielor resimțite: Ucraina, Israel, acest sentiment devine tot mai profund, tot mai apăsător, iar închiderea nu e numai de sine, ci a întregii lumi cândva treze, cu constelațiile ei de valori: „în realitate/ lumea coboară în noi/ ca o greutate inutilă// nu m-am născut ca să fiu ostatică,/ adevăratele miracole se petrec atunci când/ nimeni nu înseamnă nimic pentru nimeni”. Purtând greutatea lumii adormite în sine, dar animat încă de navigarea după stelele fixe ale civilizației, poetul conștientizează discrepanța și o anunță ca atare: „poeții adevărați se recunosc/ după sentimentul inutilității”, convins că indiferent de puterea vocii sale, rămâne aceeași Casandră neluată în considerare, aptă să scrie nu doar jurnalul de bord al navigării în interioarele lui Goya, ci și jurnalul de război al cauzei pierdute numite Troia, ori Mariupol: „peisajele cu tancuri îți ard retina/ stând cu botul adormit pe liziera pădurii/ până trece copilul cu coșul plin de zmeură/ și iar te bâlbâi când citești cu voce tare/ tatăl nostru/ cu respirație budistă / maladiile filosofice sunt nevindecabile/ ești doar un invalid din Războiul Rece/ un pod de piatră sfârtecat// îți place să amesteci totul înainte de a pleca/ ai creierul varză, de la camuflaj/ dar adevărul e că în ultima clipă/ nu defilează prin fața ochilor/ viața întreagă,/ așa cum se spune,/ ci te ispitește piticul cartofor ca să trișezi și tu/ măcar o dată, la ceva:/ poate la geografia aburului deasupra genocidului/ la revelațiile onomatopeice/ la deturnarea emoțiilor/ eterne victime inconștiente/ spitalul de eroi e plin de măruntaie și torțe/ anotimpurile au devenit prea adormite/ pentru cineva care este atât de treaz/ încât poate birui singur prin meditație/ nevoia statuilor de a contempla/ corăbiile cu prizonieri de război –/ ce nenoroc să fii cronicarul țării abandonate”.
Această inutilă strigare, urletul în van al profeției din Troia sub asediu, însăși iluzia vieții e cea care ține în viață poezia, alimentându-se din poezie: „la încheierea unui război ce s-a dat în tine/ dar fără a fi fost războiul tău/ vei înţelege de ce poezia este/ o strategie de resuscitare a semnalelor ce te ţin/ în viaţă prin hipnoză”. Strigătul surd al poetului în pântecele civilizației adormite nu poate trezi lumea la realitatea conștientizată a dezastrului, dar poate adormi durerea, poate face suportabilă locuirea orașului ca lectură a istoriei și conștientizare a ei cu simțurile tocite: „locuirea orașului – o lectură a istoriei/ citești și măsori, cauți consolare în arhetipuri,/ te mulțumești cu forma cristalelor/ dar le vei umple cu reprezentările tale/ despre conștiință – zici: Majestate,/ acesta este somnul de frumusețe al civilizației”. Conștiința, imagine desfășurată pe un alt ecran decât cel al rătăcirii în pădurea de simboluri, limpezește și deschide orizontul, lasă deschisă poarta libertății, poezia însăși transformându-se în libertate, inclusiv în libertatea de a se exprima sau de a se anula pe sine, de a exprima ființa sau de a o anula (simțul monstruos al conștiinței lucide în anii de moțăială a rațiunii lumii produce poezia cea mai acută; la despărțirea de Angela Marinescu, Angela Furtună scrie tranșant și dureros ca poezia marii poete trecute dincolo: „în vremea noastră toți poeții debutează cu o criză suicidală/ nevoia de a atârna de un fir/ mai puternic decât viața”).
Cu Somnul de frumusețe al civilizației. Calea prizonierilor de război poezia românească reclamă câștigul unei alte modalități de expresie a poeziei sociale, diferite de ceea ce se împământenise la noi prin Adrian Păunescu și Grigore Vieru. Există în această poezie pe care o propune Angela Furtună acel strigăt autentic, neimpus de vreo ideologie, de vreun curent de gândire, al clarvăzătorului, al vizionarului – în înțelesul de voyance al lui Arthur Rimbaud, nu în cel al voyeurismului poeziei de după Andy Warhol – conștient de tăcerea lumii adormite, dar convins de puterea libertății de exprimare spre judecata istoriei. Și mai există o conștiință limpede a vârstelor creației umanității, care înseamnă, deopotrivă, că în vremurile dării de seamă prin jurnalul de călătorie transformat în jurnal de război al cronicarului unor vremuri improprii, că „există o narativitate clasică a torturii/ și tocmai de aceea ea nu poate fi/ deslușită decât în cheie post-modernă”.
Note
1 Angela Futună. (2024). Somnul de frumusețe al civilizației. Calea prizonierilor de război. Prefață de Adrian Lesenciuc. Postfață de Hari Bucur-Marcu. Note critice de Pavel Șușară, Ionel Bușe, Felix Nicolau, Norman Manea și Gheorghe Grigurcu. Cluj-Napoca: casa Cărții de Științe. 182p.