Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Mai mult decât un roman al revoluției sau cronica romanului “Dublu autoportret” de Varujan Vosganian

Mai mult decât un roman al revoluției sau cronica romanului “Dublu autoportret” de Varujan Vosganian

În cartea mea, Literatură și Revoluție. Revoluția din decembrie 1989 în romanul românesc (București, Editura IRRD, 2016) spuneam că este anevoios şi complicat de înţeles de ce scriitorii români n-au fost ispitiţi, tentaţi, seduși de transpunerea, transformarea sau metamorfozarea în ficţiune a Revoluţiei Române din Decembrie 1989. Și că poate aşteptăm ca tot autorii, romancierii străini să scrie competent şi literar-artistic valoros despre acest mare eveniment istoric, cei care au publicat cărţi interesante şi importante, chiar, având drept tematică revoluţia română, iar unii ziarişti vestici şi-au dat şi viaţa pentru ea (ca de pildă, fotoreporterii francezi Jean-Louis Calderon şi Jacques Langevin, jurnaliştii americani John Joseph Daniszews şi John Victor Tagliabue, fotoreporterul italian Pasquale Modica, sau fotoreporterul britanic Ian Parry). În opinia mea, unul dintre motive ar fi înfrânarea faţă de modelul emfatic, eroic şi patriotic la care ar fi, poate, obligat un autor, romancier, poet sau dramaturg, sau căderea în extrema dispreţului şi desconsiderării totale a evenimentelor decembriste din România, prin judecarea revoluţiei ca fiind, să zicem, lovitură de stat, loviluţie, puciluţie, zaveră, „revuluţie”, revoluţie dublată de o lovitură de stat, „revoluţie furată” etc. eveniment, cum s-a întâmplat în cazul jurnaliştilor şi istoricilor. De asemenea, scriitorii români au ocolit şi evită acest subiect al Revoluţiei române, totuşi fascinant, şi pentru că acesta ar putea să ducă la scrierea unei literaturi de proastă calitate, la crearea unor romane, nuvele şi povestiri slabe din punct de vedere estetic. Cu toate acestea, despre revoluţie sau momentul 1989, sau măcar amintind de unele faze ale evenimentelor decembriste, s-au scris şi romane de bună calitate, incitante, provocatoare, unele de mare forţă literară.
Unul dintre acestea este noul roman al scriitorului Varujan Vosganian, Dublu autoportret (Editura Polirom, Iași, 2024), care pleacă de la premisa că cei care vor dori să afle câte ceva despre Revoluția Română din Decembrie 1989, nu ar putea să-și facă decât o imagine deformată, dacă nu chiar nedreaptă. Cu toate că printre cei care au scris despre ea au fost scriitori cunoscuți, cum ar fi Mircea Cărtărescu, Revoluția Română ocupă în romanele lor o poziție periferică, bazată cel mai adesea pe imagini convenționale sau fapte ușor de găsit în ziarele vremii, cu interpretări uneori bizare, cu alegorii parodice. Vosganian mai spune că în aceste romane, pe care eu le-am numit ale Revoluției din Decembrie 1989, nu există nicio referire la ungherele întunecoase ale esențialului eveniment, cum ar fi Baricada de la Inter, camerele de tortură din subsolurile secțiilor de miliție sau catacombele închisorii de la Jilava, fiind ca și cum s-ar scrie despre cel de-al Doilea Război Mondial ignorându-se existența lagărelor de concentrare.
În schimb, creația narativă a lui Varujan Vosganian reprezintă un autentic roman al Revoluției române, fiind bazat, fundamentat pe experiența proprie a autorului, pe trăirile lui, pe angoasele și umilințele la care a fost supus de autoritățile ceaușiste și marea primejdie prin care a trecut în zilele revoluției și mai ales a masacrului din Piața Universității. Cu toate acestea, Dublu autoportret nu este doar un roman al Revoluției sau despre Revoluție, ci un roman-parabolă, o alegorie, un amestec fascinant de roman autoreflexiv, eseistic, jurnal și memorialistică, și de meditație asupra istoriei recente, debutează cronologic cu data de 21 decembrie 1989, ora 12, la amiază, autorul având atunci vârsta de 32 de ani. De altfel, chiar autorul, într-un interviu din revista brașoveană Libris, acordat scriitorului Adrian Lesenciuc, susține că: „Ceea ce aduce această carte, dincolo de realitate, așa cum am perceput-o, este o anumită simbolistică, de-a dreptul ritualică, a acelei zile. Simbolul ofrandei, al răstignirii, al frontierei, al zidului, al baricadei (nu doar al celei de la Inter), al puterii, al inocenței etc. De altfel, spun undeva că Dublu autoportret e o cruciadă a celor inocenți”.
La ora aceea, ideea unui guvern provizoriu era tot atât de îndepărtată în viitor pe cât a fost guvernul vremelnicesc al Revoluției din 1848 în trecut, tot ce știa autorul sau alter ego-ul lui era că trebuie să facă ceva, să se implice în evenimentele din 1989, simțind o neliniște care îl împiedica să rămână locului. În modalitate postmodernistă este greu de spus dacă ceea ce a urmat a fost parte a autobiografiei lui Varujan Vosganian, narând de parcă i s-ar fi întâmplat altei persoane, devenind personaj în propria sa existență și, desigur, carte, pe de altă parte, scriitorul neputând să relateze faptele ca și cum ar fi o ficțiune, ca și cum s-ar preface, împreună cu cititorul-frate. Pe scurt, autorul-protagonist pleacă de la locul de muncă de la Fabrica de Bere Rahova din Capitală și ajunge în centrul Bucureștilor îndată după încheierea intempestivă a mitingului ceaușist și a transmisiei lui de la Radio și de la Televiziune, este urmărit și într-un final arestat de odioasa Securitate, identificat fiind ca rebel din cauza pantalonilor udați de apa ce a țâșnit din furtunurile trupelor de ordine și petrece o noapte umilitoare, plină de amenințări, la închisoarea de la Jilava.
Romanul respectă regula celor trei unități ale tragediei (care îşi are originea în unele observaţii ale lui Aristotel din Poetica, referitoare la unitatea de acţiune şi la unitatea de timp, în epoca Renaşterii, fiind întregită cu ideea unităţii de loc, formulată de Trissino în Italia, de Ben Jonson în Anglia, de Cervantes şi Tirso de Molina în Spania, Ronsard și Scaliger în Franţa, vezi tragedia antică greacă și teatrul lui Racine), pe care povestea autorului le îndeplinește: acțiunea durează exact 24 de ore/ o zi (ca în romanul lui James Joyce Ulise, romanul O zi mai lungă decât veacul de Cinghiz Aitmatov sau O zi din viața lui Ivan Denisovici de Aleksandr Soljenițîn) și ea se desfășoară, cu oarecare aproximație, în același loc. Această perioadă se situează, istoric vorbind, între sfârșitul mitingului catastrofal prin care dictatorul de tristă rememorare Nicolae Ceaușescu a crezut ori a fost făcut să creadă că se va putea salva și la câteva ore după fuga cuplului dictatorial de pe acoperișul Comitetului Central al PCR. Există chiar și corul în stil antic, dar el a fost în mare parte tăcut, năvălind pe scenă sau în roman la început și la sfârșit, când ziua era pe încheiate. Structural vorbind, romanul vosganianic este împărțit în numeroase capitole nenumerotate și nedenumite și un capitol final, intitulat „În loc de postfață”, iar din punct de vedere al perspectivei narative, povestea sau narațiunea se face la persoana I, fiind de tip autodiegetic, naratorul-autor fiind protagonist, dar și homodiegetic, naratorul fiind martor, subiectiv, implicat, necreditabil, ştiind tot atât cât ştie şi personajul; punctul de vedere este auctorial, iar focalizarea e internă. Autorul, care pășește și el în filmul al cărui protagonist devenise, mai precizează: „Chiar dacă în paginile astea eu sunt protagonistul și tot eu povestitorul, cartea de față nu este, totuși, o autobiografie. Nu e vorba, de fapt, de mine, ci de atâția alții ca mine”. Pe lângă asemănarea cu eroul lui Homer din Odiseea (Dublu autoportret începe cu plecarea unui relativ tânăr angajat ce fusese detașat la Centrala Berii „Fulgerul Bragadiru”, de la locul său de muncă și întoarcerea lui acasă) sau cu Fabrice del Dongo, personajul principal din Mănăstirea din Parma de Stendhal, autorul-protagonist din Dublu autoportret a jucat într-o tragedie, dar nu a fost eroul ei, necunoscându-i narațiunea, improvizând tot timpul (ca regizorul italian Federico Fellini, de exemplu), întâmplându-se de parcă o știa dinainte.
La un moment dat, Vosganian ține să precizeze că nu și-a propus să scrie o istorie a Revoluției Române din 1989, mai ales că o astfel de istorie nici nu s-a scris, pentru că n-ar fi decât o istorie a victimelor. Singura și adevărata istorie a Revoluției Române, consideră autorul Cărții șoaptelor (pe care o autocitează mereu) este a mărturiilor, chiar dacă adesea ele nu se potrivesc una cu alta, de fapt, fiecare dintre noi trăind revoluția sa, „în felul ei, neîmplinită”. De asemenea, autorul opinează că în decembrie 1989 nu a fost o revoluție dusă până la capăt, iar restaurația a luat-o înaintea revoluției. Ceea ce caracterizează, de pildă, revoluțiile victorioase, cea engleză și cea franceză până la oripilanta revoluție bolșevică, este faptul că numărul morților din tabăra reacționară a fost cu mult mai mare decât al celor uciși în tabăra revoluționară, învingătoare. În cazul Revoluției Române din 1989, „lucrurile au stat exact pe dos”, astfel, cu excepția cuplului dictatorial Ceaușescu și pe generalul Vasile Milea, despre care există două variante (s-a sinucis sau a fost omorât, cu varianta a fost sinucis), de partea reacțiunii nu s-a înregistrat nicio victimă, în timp ce printre revoluționari a avut loc un „adevărat masacru”. Dacă revoluția nu a fost dusă până la capăt, spune Vosganian, rezultă logic faptul că nu a fost nici lovitură de stat, neexistând o minoritate care să preia puterea, cei care s-au instalat la putere au avut de partea lor o „majoritate copleșitoare”. Concluzia, în acest caz, este că am avut o revoltă populară care nu a avut nici forța de a răsturna a unei revoluții, cu atât mai puțin ideile ei, nici prudența conjurațională a unei „france” lovituri de stat, vorba lui Caragiale. Trecând la viziunea asupra Istoriei, autorul o împarte în două segmente principale: Marea istorie și Mica istorie, prima nefiind decât o sumă de mici istorii, ba adesea, așa cum s-a întâmplat în altă poveste de-o zi, cea a menționatului kârgâz Cinghiz Aitmatov, ele nici nu se potrivesc una cu alta. Marea istorie este propovăduită de învingători, în timp ce mica istorie este povestită de învinși. De asemenea, literatura narează despre micile istorii, iar manualele de istorie despre istoria cea mare, ceea ce nu înseamnă, potrivit lui Vosganian, că literatura e mai puțin adevărată, fiind în orice caz, mai sinceră, în pofida ambiguităților și ezitărilor ei.
Desigur, Varujan Vosganian face și o analiză complexă a comunismului plecând de la întrebarea prealabilă dacă așa ceva s-a întâmplat și cum a fost posibilă o astfel de societate, un asemenea regim oripilant, istoria fiind plină de împrejurări asemănătoare. În același timp, istoria este compusă dintr-o succesiune de nedumeriri și faptul că mergem dintr-o nedumerire în alta nu face decât să arate că rareori trecutul se preschimbă, în mod real, în memorie, adică să înțelegem trecutul, să păstrăm ceva din el și să tragem învățămintele necesare. Adevărata problemă a comunismului, crede autorul, nu este cum a fost posibil așa ceva, ci cum ne-am putut obișnui cu așa ceva. De exemplu, în primele ore ale revoltei din decembrie 1989, oamenii nu au avut de luptat atât cu teama, cât cu obișnuința, aceasta din urmă spunând că izbânda din comunism nu este schimbarea regulilor, ci evitarea lor. Vosganian mai afirmă că utopiile metamorfozaseră comunismul într-o stare implacabilă din care mântuirea nu putea fi, mai degrabă, decât individuală și romantică, iar ieșirea din comunism se făcea prin evadare, nu prin eliberare.
Dublu autoportret este doldora de referințe livrești, așa cum ne-a obișnuit autorul în toate cărțile sale, inclusiv în romanul-capodoperă Cartea șoaptelor, fiind menționate numeroase cărți, filme, spectacole de teatru, pagini muzicale. Astfel, sunt citați scriitori ca Dante (Divina Comedie, din „Infernul”, în special), Villon (Balada spânzuraților), Goethe (Regele ielelor), Stendhal (Mănăstirea din Parma), Dostoievski (Amintiri din casa morților), Pirandello (Șase personaje în căutarea unui autor), Ibsen (Stâlpii societății și Peer Gynt), Kafka (Metamorfoza), Buzzati (Deșertul tătarilor), Márquez (Toamna patriarhului), Eco (Numele trandafirului), Llosa (Visul celtului), Soljenițîn (Arhipelagul Gulag), Aitmatov (O zi mai lungă decât veacul), Vian (Amintirea), Celan (Todesfuge), Golding (Împăratul muștelor), Saramago (Eseu despre orbire) ș.a.; filozofi, sociologi și eseiști ca Montaigne (Eseuri), Le Bon (Psihologia maselor), Nietzsche, Sartre (Zidul, nuvelă care descrie ultimele clipe de viaţă ale unor prizonieri condamnaţi la moarte, închişi în aceeaşi celulă), Camus (Mitul lui Sisif), Cioran sau N. Steinhardt (textul „Testament politic” din Jurnalul fericirii); pictori și gravori ca Brueghel cel Bătrân (cu trei tablouri: Parabola orbilor, Țara trântorilor și Uciderea pruncilor), Michelangelo (Judecata de Apoi din Capela Sixtină), Caravaggio (marea sa pictură David cu capul lui Goliat se află pe coperta I a cărții), Velázquez (Las meninas), Piranesi (Carceri), Goya (3 mai 1808 și Colosul), Daumier (Gravuri), Giacomo Balla, Dali (Ispitirea Sf. Anton), Grigorescu sau Băncilă și compozitori precum Bach, Mozart (Recviem), regizori de film ca Fellini (La dolce vita), De Sica (Hoți de biciclete), Welles (Cetățeanul Kane și Doamna din Shanghai), Resnais (Anul trecut la Marienbad), Tarkovski (Călăuza), Bondarciuk (Soarta unui om), Pollack (Și caii se împușcă, nu-i așa?).
Titlul cărții trimite la faptul că în paginile ei își dau întâlnire cel care avea la vremea consumării faptelor 31 de ani și cel ajuns acum la vârsta senectuții, care accentuează ideea că atunci, în decembrie 1989, nu și-a putut imagina ce avea să i se întâmple mai târziu, atunci viitorul identificându-se cel mai adesea cu iminența morții. Moartea care „a ales la întâmplare”, care „vine rareori când o chemi, dar vine adesea când o alungi”, moartea ca temă literară și filosofică profundă.
Orice revoluţie, mai mult sau mai puţin violentă, sângeroasă şi radicală, trebuie să fie sau ar trebui să reprezinte o revoluţie ca năzuinţă şi evoluţie spirituală, culturală, filosofică, intelectuală, religioasă şi morală, şi după aceea una de tip politic, social, economic. Revoluţia ca aspiraţie şi evoluţie spirituală poate fi realizată dimpreună cu cea politică şi socio-economică, dacă acestea din urmă se desfăşoară pe o perioadă lungă de timp, cum s-a întâmplat în cazul revoluţiei olandeze, dar cu condiţia ca revoluţia spirituală sau de mentalitate să primeze, să schimbe sensul vieţii şi al lucrurilor, după rezolvarea revendicărilor de tip economic sau material. Dacă durata de timp a unei revoluţii este mai scurtă (cum a fost cazul revoluţiei române din 1989), atunci revoluţia spirituală sau morală trebuie să fie precedată de mai rapida revoluţie politico-social-economică, de cele mai multe ori sângeroasă, violentă, pentru că altfel prima revoluţie, cea de tip spiritual şi moral, ar fi doar o utopie.
În concluzia sau postfața cărții sale, Varujan Vosganian subliniază că a scris această creație narativă ca și cum morții revoluției mai sunt și ne așteaptă la capătul drumului, ca un ecou auzit înaintea vocii care îl naște. Dacă romanul Cartea șoaptelor era o carte despre genocidul armenesc, o carte a tăcerii a murmurelor, susurelor ori șopotelor, Dublu autoportret este o „carte a morților celor noi și nevindecați”. Pe de altă parte, memoria individuală, la care apelează autorul, pe lângă cea colectivă, devine memorie participativă, iar trecutul devine un construct social, care provine di necesitatea pentru sens și din contextul cadrului particular al prezentului. Cartea Dublu autoportret este foarte bine scrisă, bine documentată, erudită, cu multe trimiteri culturale, în fine, un roman de referință despre Revoluția Română din 1989, și nu numai.

 

Leave a reply

© 2025 Tribuna
design: mvg