În 2016, proiectul Tanaïs al poetului grec Iossif Ventura ajungea în atenția World Literature Today. Tânărul universitar și jurnalist cultural american Adam J. Goldwyn îi lua pentru această publicație un interviu pe care îl intitula „An Exile from the Sea with the Desert in His Mouth”, iar cartea apărută în Statele Unite ale Americii cu un an mai devreme, la Red Heifer Press, în ediție bilingvă, greacă și engleză, continua să se bucure de o binemeritată ieșire în lumea anglo-saxonă. Au urmat lecturi la San Francisco State University și alte numeroase aduceri în prim-plan ale unui volum de versuri canonic pentru literatura contemporană, fără îndoială cel mai cunoscut al poetului. Dar poemele din Tanaïs nu s-au oprit la granițele limbii engleze. Apărut în franceză, dar și în alte limbi, volumul a fost publicat și în română, în 2022, la Editura CronEdit din Iași, în traducerea din franceză a poetului Valeriu Stancu1.
Iossif Ventura este un scriitor grec cu origini evreiești, născut în Chania, Creta, care a metabolizat trauma scufundării de către un submarin al Marinei Regale britanice a vasului german Tanaïs în 9 iunie 1944 în largul portului Heraklion. A dat voce prin cele două cicluri ale cărții, de fapt două volume distincte, ori două ample poeme comemorând moartea evreilor îmbarcați pe vas cu destinația Pireu, și apoi Auschwitz, incluse în volumul care poartă numele vehiculului morții. Cu o soartă similară vasului Struma, îmbarcat cu pasageri evrei în portul Constanța, sperând să ajungă în Palestina aflată sub control britanic, izolat în carantină în largul portului Istanbul și torpilat de sovietici, despre care au scris, spre exemplu, prozatorii Zülfü Livaneli sau Doina Jela, vasul Tanaïs nu a avut vizibilitate în literatură până la volumul omonim al poetului Iossif Ventura, publicat în prima ediție grecească în 2001. În actuala formă, a celor două cicluri incluse în volumul bilingv, se regăsesc de fapt două volume distincte, cel din 2001, intitulat Tanaïs, și cel din 2008, purtând numele Cyclon, cu referire mai degrabă la gazul morții din lagărele de concentrare naziste decât la masa de aer rotitoare în jurul unei zone de presiune scăzută. În această structură se expune poezia lui Iossif Ventura începând din 2015, anul ediției americane a lucrării sale.
Deschiderile volumului sunt ample, perspectivele de apropiere critică sunt multiple. Probabil că, înainte ca focalizarea asupra marilor teme ale volumului de versuri – memoria Holocaustului și vina supraviețuitorilor, acel survivor guilt ca sindrom al trecerii prin trauma propriei memorii încărcate de amintiri – să determine un anumit parcurs critic prevalent, ar trebui căutate urmele documentării, întoarcerii, fizice și simbolice, a poetului Iossif Ventura în orașul copilăriei sale, în proximitatea celor care, copii fiind (unii chiar rude), au pierit în vasul torpilat în largul Heraklionului, înspre Santorini. De altfel, poemul Tanaïs debutează în spiritul scriiturii evreiești precise, în spiritul contabilizării riguroase, ca în cazul liniilor genealogice din Biblie, doar că propune o listă de nume și vârste cuprinse între 1 și 16 ani, o listă a copiilor care au pierit în vasul scufundat în Marea Egee. Cutremurător este acest „arbore orfan al sinagogii mele” (p.83) – o sinagogă din Chania purtând numele „Arborele Vieții”, rămasă orfană și stingheră în miezul unui oraș din care a fost extrasă spre decimare comunitatea evreiască – care își ramifică cele 88 de nume în depunerile de pe fundul apei în care au pierit: „arbore orfan al sinagogii mele/ ce mort a semănat/ cu o mână crăpată/ strigăte de cochilii și umbre/ în tenebrele căror alge/ soarele a zăbovit/ și casele noastre s-au pustiit/ adânci erau brazdele/ trupurile care s-au înecat/ erau năvoade care te-au făcut să dispari/ năvoade și lațuri”.
Scufundarea vasului e văzută deopotrivă ca scufundare în sine: „Cenușă și foc m-au învăluit/ când mi-am întors privirea/ adânc în mine” (p.81) în procesul de recuperare a memoriei proprii, a amintirii celor pierduți, deopotrivă un proces semiotic, un proces de numire și de păstrare a identității prin numire. Nu doar urmele semiotice ale holocaustului, marcate în textul românesc prin notele de subsol, care în limba greacă permit o altfel de pătrundere în adâncimile numirii: „mă uit la semințele ce ai devenit/ cu un minciog le-am cules din val/ pe fundul mării o fotografie a ta putrezește/ și fărâme de note/ sol și la care și-au pierdut l-ul/ au rămas foneme în curenți” (p.101), repetând pronunția grecească „soa” a cuvântului evreiesc „Shoah” care definește Holocaustul. Undeva, la începutul poemului, alte urme semiotice repetă într-un inventar vegetal numele „adam”, în acrostih, care înseamnă „om” în ebraică și care completează, mai degrabă subliniază lista aceea de nume de copii pieriți sub ape. Fără să poată învinge gravitația decât prin voința întoarcerii pe care o materializează cel coborât ulterior în apele mai tulburi ale propriei memorii, copiii revin într-un orizont înghețat, într-un timp de dinainte de toate celelalte, într-un spațiu al potențialității pe care numai poezia își poate permite să îi readucă: „ele s-ar întoarce// drumurile se încovoiau/ încărcate de umbre/ și ele erau în frig/ plante acvatice/ când altădată coborau în mikwe/ Victoria Roza Lea// plante acvatice în largul mării/ fără anunț/ fără sângerări// în strada Douka/ lângă tufa de trandafiri/ Roza toată roșie/ fugea în spatele lui Lea/ și tu/ Victoria. Trebuie să fi strigat/ să se grăbească la souka// plante acvatice/ în mirosurile valurilor/scufundate în ape// pe strada Skouphon/ frunze uscate/ în strada Kondylaki colț cu Douka/ ele s-ar întoarce” (p.95).
Această coborâre înainte de tragedie este cea mai tulburătoare parte a poemului, iar de aici rezultă și dramatismul luptei cu sine și cu memoria, și cel al recompunerii, reconstituirii, ori risipirii imaginilor în cioburile unei oglinzi a conștiinței ultragiate: „oglinzi sparte/ imagini multiple reflectate/ tăcere/ o versiune care versiune/ invizibilul se răsucește/ spirală sufocantă” (p.103). Rezultatul e mereu același, acel survivor guilt care devine tot mai apăsat: „Eu sunt aici/ mă declar înecat” (p.107).
Primul volum sau primul ciclu din această structură a cărții, în forma în care a ieșit în lume din apele limbii grecești, intitulat Cyclon, este un poem care nu se îndepărtează tematic și stilistic de pandantul său, Tanaïs. Tot un „poem îndoliat”, cum îl numește Valeriu Stancu în prefață, în care în fiecare dintre golurile semiotice se regăsesc teama, presimțirea neagră, umbra: „Văd umbra tatălui/ șoptea în rugăciunea ei/ mama/ avea amețeala norului/ ea zâmbea stoic/ mi-e frică murmura ea// Bunicii/ deschid și închid buzele/ În sertarul încuiat cu cheia/ păstrez șalul de rugăciune/ Casa miroase a moarte/ mi-e teamă/ Vino să spunem rugăciunea (Șema Israel)/ Dumnezeu levitează și nu ne vede/ Adonai Eloheinu” (p.31), visul repetitiv, rotitor, în jurul unui spațiu de presiune înaltă al propriului suflet, în fapt un anticiclon, repetă parcursul sondării în adâncurile conștiinței ultragiate. Dar aici, spre deosebire de Tanaïs, ceea ce se depune, statornic și amorf ca deșertul, peste straturile de suferință ale comunității evreiești, ceea ce devine exprimabil doar prin referire la cântul lui Iov: „Membre care nu lasă umbră/ Piele și carne de lut/ Paie uscate/ O rană pe rană deșertul” (p.53), găsește calea de distilare prin Kadiș. Rugăciunea e, așadar, calea în distilarea ființei, în transformarea ei în masa efemeră a norilor desenați, capabili să refacă imaginile în disipare ale celor care au pășit dincolo. Kadișul, imn de laudă închinat Domnului în ritualul de înmormântare, de două ori repetat în poemul Cyclon, e o eliberare de formă, o păstrare în esență, un drum spre poezia care curăță interioarele îngreunate de povara pierderii: „Deasupra imnurilor/ În scânteierea limbii/ Plutește Nimicul/ Plutește Acumul/ Binecuvântat fie cel care s-a dezbrăcat/ și gol a pornit la drum/ Binecuvântat fie cel/ pe care destinul l-a ales// Slăvită fie amintirea lui/ Fie binecuvântată” (Kadiș B, p.57), dar ceea ce în Tanaïs era survivor guilt, aici se transformă în asumata apartenență la familia celor sacrificați: „Ne strângem mâna cu căldură, ca și cum am fi fost rude,/ De altfel, într-adevăr, ne aparținem aceleiași familii a celor uciși?…” (p.67).
Presimțirea apăsătoare, de consistența norilor de furtună adunați de ciclonul istoriei deasupra comunității evreiești, lasă treptat, prin rugăciune, să se întrevadă lumina. Masa amorfă a norilor se disipează și, în frângerea aceea a formelor, chipuri din copilăria poetului Iossif Ventura, chipuri din istoria umanității se expun pentru scurt timp, amintind de efemeritatea ființei de lut. Tanaïs, cuprinzând ambele volume ale poetului cretan, e alcătuit din materia semiotică eternă din care e alcătuită rugăciunea însăși.

 

 

Note
1 Iossif Ventura. (2022). Tanaïs. Cyclon/ Tanaïs. Traducere din greacă în franceză de Eurydice Milsani Trichon și Jean René Trichon. Traducere din franceză în română de Valeriu Stancu. Iași: CronEdit. 115p.