Cea mai mare parte dintre oameni se mulțumesc cu aparențele, pe care le consideră realități, şi sunt mai uşor de influențat de ceea ce pare a fi decât de ceea ce există într-adevăr.
[Niccolo Machiavelli]

Piața de artă este un mecanism prin care opera de artă ajunge la destinatarii săi – public, colecționari, muzee, colecții publice sau private. Joseph Beuys enunța că „a nu arăta o operă de artă înseamnă a nu-i permite să ființeze” (Art and Money, www.e-flux.com, 2011). Din atelierul unde a fost creată şi până la „dispunerea” ei în fața celor care se vor „delecta” cu aceasta, opera devine o „marfă” care face obiectul pieței de artă.
Evoluția pieței de artă a cunoscut, de-a lungul secolelor, numeroase schimbări, în funcție de factori precum regimurile politice, crizele economice şi sociale, gusturile vremii. Destinată, la începuturile apariției pieței de artă, unui număr restrâns de persoane care formau aristocrația, regalitatea sau personaje din lumea ecleziastică, opera de artă a câştigat un public tot mai larg, ajungând astăzi să fie accesibilă publicului prin mijloace pe care cei din secolul al XIV-lea nici nu şi le-ar fi putut imagina.
Încă din a doua jumătate a sec. al XIX-lea, studiile ştiințifice au sugerat posibilitatea dezvoltării unui fond de investiții în artă; în consecință, s-au format asociații, cluburi specializate în achiziționarea şi vânzarea de picturi „consacrate” sau lucrări ale unor artişti pe cale de consacrare. Curentele artistice din sec. al XX-lea au determinat ajustarea formulelor şi a mecanismelor pieței de artă şi au creat principiile economiei artei: „Valoarea artistică sau calitatea unei opere de artă nu este doar o chestiune de opinie personală, ci în mare măsură şi o problemă de consens general între observatori sensibili şi experimentați sub raport artistic şi, tot în mare măsură, identificabilă în mod obiectiv.” (Jakob Rosenberg, Criteriul calității în artă, Bucureşti, Meridiane, 1980, p. 11)
Actorii principali ai oricărei piețe, conform regulilor economiei, sunt un vânzător şi un cumpărător. În cazul de față, vânzătorul poate fi producătorul operei (adică artistul), o instituție sau un reprezentant al acestora (agent, dealer), iar cumpărătorul – colecționarul, muzeul sau instituția care doreşte să achiziționeze opera. Piața de artă funcționează după mecanisme şi reguli, diferite de la o perioadă la alta, de la o țară la alta. Există, în istoria artei, colecționari care au pornit de la ideea de a-şi face propriile colecții, ajungând să clădească adevărate imperii care promovează şi comercializează artişti şi opere. Este cazul lui Alfred Coombs Barnes (1872-1951), chimist, om de afaceri şi colecționar american, care a realizat o grandioasă colecție de opere ale impresioniştilor, inițial pusă la dispoziția membrilor Fundației Barnes. Printre lucrările din colecție se află şi tripticul mural „La Danse II”, creat în 1932-33 de Henri Matisse, la cererea colecționarului. Deşi lucrarea trebuia finalizată într-un an, lui Matisse i-au trebuit doi ani să o realizeze, pentru executarea acesteia primind suma de 30.000 $; proiectul s-a dovedit provocator pentru Matisse, acesta declarându-se, în final, nemulțumit că opera sa nu va fi văzută de către public (Jack Flam, Matisse: The Dance, National Gallery of Art, Washington, 1993). Colecția Barnes a fost deschisă public abia în 1988, făcând obiectul a numeroase discuții şi interese între Universitatea Lincoln (custode), instituții administrative şi fundații din Philadelphia.
Anul 2000 marchează o etapă nouă în evoluția pieței de artă prin dezvoltarea noilor mijloace de comunicare (internet) şi prin infuzia de capital pe segmentul pieței de artă. S-a înregistrat o explozie a prețurilor vechilor maeştri şi un interes tot mai mare al colecționarilor pentru investiția în artişti contemporani. Modul de funcționare a percepției umane este determinat de circumstanțe istorice specifice. În funcție de secole sau perioade istorice, „regulile jocului” pot să fie diferite, iar evoluția pieței de artă a dus la ameliorarea percepției colective şi individuale față de operă. Impactul noilor medii de comunicare asupra publicului muzeelor și al creațiilor artistice a dus la o explozie a promovării şi comercializării operei de artă. În acest moment al democratizării imaginii, creații din trecut diseminate pe cale digitală – Mona Lisa (Leonardo da Vinci) sau David (Michelangelo) – devin familiare, chiar dacă nu am vizitat Muzeul Luvru sau Florența.
Colecționarii şi publicul larg sunt tot mai sensibili la clasificări în funcție de criterii precum „cel mai bogat artist”, „cea mai vândută lucrare”, „cea mai mare casă de licitație”. Astfel, Top 10 al celor mai bogați artişti (conform venitului net) din 2016 îl poziționează pe primul loc pe Damien Hirst (n. 1965, Anglia), cu un venit net de 1 miliard de $. Artist polivalent, antreprenor şi colecționar de artă, cel mai proeminent membru al grupului YBA’s (Young British Artists), Hirst este unul dintre liderii pieței de artă încă din anii ’90, cariera şi succesul său fiind strâns legate de colecționarul Charles Saatchi. În 2003, cei doi încheie colaborarea printr-o luptă care a făcut să răsune paginile revistelor de specialitate engleze şi internaționale; disputa a fost finalizată printr-un armistițiu, Saatchi agreând să-i revândă artistului aproape o treime din lucrările cumpărate de la acesta. O dispută de genul „win-win”, fără îndoială!
Al doilea cel mai bogat artist este Jeff Koons (n. 1955, USA), artist american care s-a făcut cunoscut pentru lucrări în care atinge teme ale culturii pop; averea sa atinge 500 milioane de $. În 2013, lucrarea Balloon Dog (Orange) a fost estimată de casa de licitație Christie’s la 55 milioane de $, fiind adjudecată la suma de 58,5 milioane de $, cu acest record, Koons deținând titlul de cel mai vândut artist în viață (2013). Opiniile criticilor sunt împărțite în ce priveşte creația sa: unii sunt de părere că opera sa este de importanță artistică şi istorică deosebită, în timp ce tabăra adversă o consideră kitsch. În Top 10, urmează Jasper Johns (300 milioane de $), David Choe (200 milioane de $), Andrew Vicari, Takashi Murakami, Anish Kapoor, Antony Gormley, Gerhard Richter, David Hockney.
Nu putem preconiza astăzi care va fi valoarea la care vor fi tranzacționate operele lor peste 100 de ani: „timpul schimbă prețul”. (Favier Jean, Istoria banilor. Apariția omului de afaceri în Evul Mediu, Bucureşti, Artemis, f.a., p. 235).