O survolare a reliefului poeziei românești din cea de a doua jumătate a tulburatului secol XX, fără o atentă scrutare a operei lui Alexandru Andrițoiu, ar fi perfect posibilă. De ce nu ? Trăim o vreme a omisiunilor, istoria însăși pare să devină un lung și obositor lapsus. O astfel de traversare a poeziei românești postbelice ar fi, totuși, nu doar incompletă, ci de-a dreptul lipsită de sens.
Uitarea, care se așază ca o pâclă groasă în jurul lui Alexandru Andrițoiu, reprezintă o formă de lene. Dincolo de bravada intransigenței morale – care a găsit potrivit să-i pedepsească pe unii, oferind generoase și neargumentabile dispense altora – părem a fi cu toții stăpâniți de o lene uriașă, în care totul e abreviabil, nimic nu merită o îndeajuns de atentă privire. Biografia lui Andrițoiu nu poate fi redusă la un episod al existenței sale, opera sa nu poate fi rezumată la un conspect al primilor ani. Poetul proletcultist nu-l face mai puțin seducător pe boemul care i-a urmat.
S-a născut la Vașcău, județul Bihor, pe 8 octombrie 1929. Primii ani de școală îi face în localitatea natală, iar apoi urmează cursurile Liceului Samuil Vulcan, la Beiuș. Se înscrie la Facultatea de Filologie a Universității din Cluj, iar acolo, foarte repede, talentul său aparte îl face remarcat și este trimis la Școala de literatură.
Aici devine aproape obligatorie o scurtă paranteză. Școala de literatură, s-a spus de multe ori, era doar o neizbutită imitație a Institutului Maxim Gorki din URSS, o instituție devotată mai mult ideologiei comuniste și mai puțin literaturii. (Alexandru Andrițoiu își amintea că „era celebră și prin ședințele lungi, interminabile” care „se făceau separat, pe seminarii, așa că studenții unui seminar se bucurau când ceilalți erau ținuți, până noaptea târziu, la ședință”)1. Talentul literar – se afirmă – nu poate fi nici născocit, nici lustruit de o școală. Dacă, neîndoielnic, critica legată de substanța ideologică e în bună parte îndreptățită, ideea că talentul e înnăscut e un truism, când vine vorba despre cultivarea și educarea talentului, atunci lucrurile stau puțin diferit.
O rapidă privire aruncată peste lista celor care au trecut prin Școala de literatură ar putea demonstra că tocmai inserția ideologică ar putea fi cauza eșuării acestui experiment, nu penuria de talent: Nicolae Labiș, Zaharia Stancu, Gheorghe Tomozei, Ion Băieșu, Alexandru Andrițoiu, Florin Mugur, Nina Cassian, Hary Salem, Ion Gheorghe, Horia Aramă, Dumitru Micu, Ion Horea, Dorina Sălăjan, Ion Lăncrănjan, Victor Tulbure, Tita Chiper, Fănuș Neagu ș.a.m.d. Iar lista celor care au predat acolo ar stârni invidia oricărei școli de scriere creativă, de astăzi: George Călinescu, Tudor Vianu, Mihail Sadoveanu, Ștefan Bănulescu, Petru Dumitriu, Mihu Dragomir, Mihai Gafița etc. Această paranteză nu poate fi închisă fără a pomeni o zicere a lui Mihail Sadoveanu, care descrie perfect experimentul numit Școala de literatură: „Dragii mei, de aici vor ieși atâția scriitori câți au intrat!”.
Andrițoiu debutează în timpul studenției, în paginile cotidianului Lupta Ardealului. După absolvire este repartizat la Contemporanul, iar din 1965 până în 1990 este redactor șef la Familia din Oradea. Debutul în volum se întâmplă în 1953, cu „În Țara Moților se face ziuă”. Volumul primește Premiul de Stat. Îi urmează volumele „Dragoste și ură”-1957, „Porțile de aur”-1958, „Cartea de lângă inimă”-1959 și „File de cronică” în 1962.
Cele cinci volume reprezintă perioada cea mai contestabilă (și cu prisos contestată) a operei sale. Realismul socialist căruia îi sunt devotate versurile din aceste volume primește o abordare personală. Andrițoiu este inautentic. Și știe asta. Livrescul său nu are cum se potrivi cu planul cincinal, scrupulele estetice impun bariere de limbaj aproape insurmontabile. Bifează temele majore ale epocii, fără profunzime, concentrat mai mult pe formă, în adevărate exerciții de prestidigitație, în care preocuparea evidentă este legată de tehnica versificației, de rima spectaculoasă și mai puțin de autenticitate. Emoția e mimată, empatia e construită, demonstrativă, pare a fi într-o permanentă căutare a tonului, măcinat de sentimentul inadecvării.
Cum foarte bine remarca Alex Ștefănescu în a sa admirabilă Istorie a literaturii române contemporane, Andrițoiu seamănă cu un bărbat îmbrăcat în haine de gală care, în mod demagogic, își suflecă mâinile și trage la coasă. Iată-l, de pildă, descriindu-l cu o ură simulată pe „exploatator”:
„Un crâșmar sosit-a-n Vidra/ și e lacom cum e hidra/ dar de unde-a fost să vie/ doar primarul, dânsul știe// Cum sosi pe-acest hotar/ s-arătă bun gospodar/ c-a lăsat pe orice om/ fără umbra vreunui pom./ Câte-au fost livezi în sat,/ pe toate le-a cumpărat/ De vedea pe la vreo casă/ câte-un prun cu roadă-aleasă,/ îl plătea pe loc, jivina,/ retezându-i rădăcina,-/ că din trunchi, mai rânduri-rânduri/ își făcea la gater scânduri.” (Crâșmarul)”2
„Viața nouă”, rănile războiului, colectivizarea sau sărbătorile epocii, toate sunt teme vizitate, mereu neconvingător, într-un limbaj pretențios, imposibil de asortat cu spiritul epocii și subiectele. Preocuparea pentru formă, pentru rimele rare, cadența spectaculoasă încearcă să suplinească aceste neajunsuri. Tot Alex Ștefănescu observă că „Impresia de inadecvare este accentuată de prezența în poeme a unor rime rare (diamante folosite ca pietre de pavaj): podgoria/Horia, repaus/i-auzi, spuma-i/numai, minei/cine-i, vârf e/târfe, ascute-le/ciutele, flancul/Iancul, vatra/Tatra, suit-a/suita, pare-mi/barem și chiar mosc o va/Moscova (a promis unei amante/c-o va ține-n briliante/ și-n parfum de mosc o va/ îmbăia la Moscova)”.
Reproșul cel mai îndreptățit care poate fi adus scrierilor primilor săi ani este acela al unei uriașe irosiri. E o etapă de neomis, care întregește tabloul, dar nu descrie întregul.
Constelația lirei (1963) aduce eliberarea de constrângerile propagandistice, de anii de irosire a unui talent autentic. Încearcă (și reușește) să transforme livrescul, intelectualismul, care până atunci erau veritabile impedimente, în particularități ale unui stil aparte, care îl scoate în evidență, transformându-l într-un poet-cărturar. De aici mai departe, în Vârful cu dor (1964) sau Poeme noi (1984), în Simetrii (1970) sau Euritmii (1072) reveriile livrești condimentează fantezia debordantă, construcția stilistică este elaborată, arhitectura poemelor respiră un aer de sofisticat baroc, nimic nu pare lăsat la voia întâmplării.
Preocuparea aproape obsesivă pentru rigoarea formei este mai mult decât evidentă, muzicalitatea remarcabilă este însoțită de aceeași permanentă căutare de rime rare, de locuri exotice, iscodite fie într-o geografie imaginară (notă: am păstrat în citate ortografie cu î în loc de â, din textele originale): Acest nebun visează o grădină/ la margini de oraș birman, zicînd/ c-o vede năclăită de lumină/ și cu păianjeni vechi de aur blînd.// Pe sun haloul de imagini sparte/ cresc flori dumnezeiești -afirmă el –/ și doar un lat de palmă le desparte/ de-un paradis posibil și rebel.// Dar cine crede în nebunii lumii/ Grădinile au azi adresă și/ au grădinari ce-ai păfugat nebunii./ Și totuși, cine știe, într-o zi,// cînd dulci magneți vor înșela lumina,-/ la margini de oraș, – ca dintr-un fum-/ va apărea, hipnotizând, grădina,/ frumoasă ca în ochii de nebun (Vedenie); fie direct din rafurile prăfuite ale bibliotecii: Spre numitorul comun/ al nevertebratelor: scară/ la baza căreia îmi pun/ uneltele ce se uscară;// cerneluri, hîrtii și condei/ sînt cearcăne numai, – și norme,/ Voi scrie, de-acum, cu idei/ în litere cuneiforme.// Adio Li Po și Villon/ și alți/ comeseni la pocale-/ Fiorii mi-i mut spre-Acvilon,/ spre pale-aurori boreale.// Spre Sus, spre un punct liminar,/ spre pura zăpezii centură,/ cu Polul să fiu similar,/ eteric și smuls din căldură// Și, poate, m-aș chiar împietri/ în dur, ca, semeț diamantul/ dar, ochiu de felină-mi luci/ în urmă. Recheamă Levantul (Înspicare).
„Elegiac și livresc”, așa cum îl descrie Eugen Simion, „ținuta neoclasică a poeziei lui Al. Andrițoiu, cultul versului, al rimei rare și minunate, dând o atenția deosebită prozodiei”3, poetul mistuie fragilitatea emoției laolaltă cu retorica amplă, folosind vastul spațiu al culturii nu doar ca pe un detaliu de scenografie, ci ca pe un ocean pe care călătorește spre tainice destinații. Livrescul lui Andrițoiu nu e doar meteahnă de nestăpânit a unui cărturar, îi lipsește ostentația, dar e mereu prezent, insinuându-se în epitet, respirând în metaforă, pândind din spatele unei aparent comune declarații de dragoste: O, mai cu seamă seara te iubesc,/ când lucrurile par nedeslușite,/ când porțile se-nchid c-un ritm firesc/ şi iedera începe să palpite,// când arborii-s mai tainici şi mai mari/ şi când se-aud fântânele mai bine,/ îmbucură-mă! Fie să apari,/ chiar de vei trece-n oră fără mine.// Arată-mi-te iarăşi respirând/ ca apele de lună îmbiate./ Un strop de mări în ochi mi s-a răsfrânt,/ căci mări şi lacrimi sunt, la fel, sărate.// Adu-ți aminte de un biet dactil,/ de un fragment fragil de poezie/ pe care ți l-am strecurat, subtil,/ pe un pătrat lunatic de hârtie.// E seara dulce ca un elixir/ şi arborii par turnuri lungi de pace,/ iar cerul, ca hladima de emir,/ mai străluceşte, vrând să ne împace.// O, mai cu seamă seara te iubesc,/ femeie, ce-ai rămas, în ani, departe./ Citesc şi mă citesti, şi te citesc,/ şi-mi stai ca semnul de mătase-n carte (De dragoste).
Andrițoiu pare că își construiește o mistică proprie, zidind eterice temple menite nu ofrandelor, ci locuri înalte din care lumea poate fi scrutată fără primejdia contaminării cu lumesc. Lumea văzută de poet are doar aparența vieții, e o lume încremenită, mișcată uneori de inexplicabile spasme, în care lumina naște înșelătoare contururi. Ca un veritabil cap al Meduzei, lumea nu poate fi privită direct, trebuie iscodită în reflexiile ei din apele unui lac (cea mai frumoasă lună e în lac) sau din ochii unui nebun (va apărea, hipnotizând, grădina,/ frumoasă ca în ochii de nebun.).
Poetul nu e un mizantrop, nu e un dezgustat de lume, depărtarea sa e doar semnul unei prudente lipse de atașament față de prezent, care poate fi cel mult obiect al unei aburite contemplări: Mă surprindea adesea anotimpul/ stând la răscrucea sufletului meu/ şi urmărind, cu ochii-n patru, timpul/ ca pe-un vânat superb. Şi-am vrut mereu/ să-mi cadă viu în plasa de mătase,/ să mi-l domesticesc, să-l am captiv,/ la mine în grădină. Ziduri groase/ mi l-ar fi-mprejmuit definitiv./ L-aş fi-nvățat să stea în două labe,/ să sară cu tertipuri şi drăcii./ Ceasornicul cu cifrele-i arabe/ şi calendarele cu file vii/ le-aş fi avut atunci la îndemână/ şi, ager, degetu-mi arătător/ s-ar fi trezit că minutaru-l mână,/ cum vrea, înspre trecut sau viitor./ Dar timpul îmi scăpa din mâini. Se pare/ că nu în mine îşi găsea ecou,/ nu eu eram printre eroii care/ puteau să-l facă creator şi nou -/ Eu mai credeam în Feți Frumoşi din basme/ şi mai visam la codrul românesc./ Dar printre vechi legende şi fantasme/ eu am văzut cum oamenii scrâșnesc./ Eu am văzut istoria cum plânge/ în cimitirul cu trei pruni bătrâni,/ cum suferința-n ochi i se răsfrânge,/ cum flori de purpură îi cad din mâini (Timpul).
Borgesian, fără să își propună asta, Andrițoiu are propriile sale obsesii, timpul – nu clepsidra, lumea – nu oglinda. Volubil, adăpostit precaut în spatele fantasmelor, își îngăduie excese livrești care fac emoțiile suportabile. Ritmul e ales întotdeauna cu grijă, cadența e evident construită minuțios, alternanța consoanelor și vocalelor nu e întâmplătoare, simplu accident de dicționar, caligrafia atentă, elaborarea stilistică, toate reprezintă capcane pentru cititorul superficial, simple diversiuni, care îl țin la distanță de frământările care transpar amar la o atentă lectură. Curgerea silabelor nu e doar o demonstrație de dexteritate, cascada sonoră e mai mult decât un element ornamental, vuietul are materialitate, devine substanță esențială în arhitectura edificiului poetic: La vama veche, vameșii sleiți/ de numărul talanților din pungă,/ se fac artiști precum Rousseou, -cum știți, / cum bine știți. Și pensula prelungă// se-ncurcă în luxoasele păduri, / în trupuri lungi și pline de lingoare (La vama veche).
Va, ve, le, lu, li, la – alternanța silabelor naște o muzicalitate aparte, ca un ecou al unui cântec murmurat, în depărtare, de un trubadur nevăzut. Lucrul acesta nu a trecut neobservat nici pentru Alex Ștefănescu sau Adrian Păunescu, „promisiunea de muzică din zvelta și misterioasa cutie de rezonanță a viorii” nu trece neobservată4. Muzicalitatea remarcabilă, de esență clasică, pare ușor de decodat „astfel, substantive comune, alte părți de vorbire, precum și diverse locuțiuni, rimează cu nume proprii sau cuvinte latinești. În general poezia sa este una canonică, fiind organizată în strofe, de cele mai multe ori, catrene, cu rimă și măsură constantă.”5 Referințele livrești au propria lor muzicalitate, numele invocate par alese inclusiv pentru sonoritatea lor (Rousseau e un șuierat necesar, Li Po e o picurare ș.a.m.d.).
Nu este doar un versificator competent, un inginer al versului, care consemnează un univers imobil, cu detașare, fără complicații afective. Este „o natură clasică, echilibrată, și horațiană capabilă de emoțiile cele mai pure, de gesturi pline de suavitate, eroul său clasic își contemplă cu bărbăție situația sa dramatică. Lirica sa evoluează între o simplitate rafinată și un imaginism livresc.”- așa cum îl vede Felea.6 Melancolia sa e lipsită de dramatism, decepțiile nu generează revoltă, imobilismul afectiv e compensat de reflecția lucidă, de un riguros inventar al descompunerii.
Fermecător, pentru cei mai mulți dintre cei care l-am cunoscut, Alexandru Andrițoiu era spectaculos fără să risipească măcar brumă de strădanie pentru asta. Volubil uneori, taciturn altădată, mucalit sau – mai rar- cuprins de fervoare retorică, nu trecea neobservat. Complicațiile bahice au născut o bogată anecdotică, întrecută doar de istoriile despre spontanele și nu puținele sale evadări erotice. Episoadele acestea, anulate rapid de o vorbă de duh, nu transpar în versurile sale, poezia sa de dragoste e mai degrabă eterică, lipsită de carnalitate, emoția iubirii fiind doar un nou și util prilej de contemplație – particularitate a lui Andrițoiu, pentru care emoția naște întotdeauna contemplația, dar drumul în sens opus e rareori străbătut: Femeile pe care vi le-am cîntat oral/ mi-s umbrele rapace sub care voi petrece,/ rozalbe jupînițe cu osul lor coral/ sau văduve-n brelanul din cafeneaua rece;/ frumoasa adormită din parcul Cișmigiu,/ fetița cu chibrite ce zi fumează kent-uri/ madama din Floreasca, cu chipul tuciuriu/ sau doamne literate la porți de orienturi.//…// Mi-au fost cândva vînatul romantic, de sezon,/ și le intram prin suflet ca prin odăi umbroase/ și le trăgeam cu ochiul și le spuneam: rezon !/ când ele, ca un cîntec, îmi murmurau prin oase./ Acum, ca pe-o banchiză, bătrînul urs polar,/ batîndu-și dinții veștezi, îți ocolește prada/ rememorînd idile și modalînd, olar,/ acele foste trupuri ce-și pierd, în fum, parada (Glosar).
Boema sa e un articol personal, nepartajabil, nu transpare în texte, acolo unde totul e sterilizat, distilat atent. Rememorările nu au nevoie de edulcoranți, cromatica e nespectaculoasă, ornamentația excesivă e evitată, poemul pare, nu de puține ori, doar un studiu al ruinei.
Senzualitatea poeziei sale vine, cu precădere, din formă, din rafinata țesătură a versului, fiind aproape imediat anulată de aluziile livrești. Amorul are doar funcția unui obiect de decor, e doar o călimară, un pretext pentru elegiace rememorări sau întunecate evocări ale inevitabilului sfârșit.
Mizanscena e aproape întotdeauna importantă, descrierea fundalului e somptuoasă, prilej de frecvente trimiteri cărturărești, dând sentimentul iminenței unui ritual complicat, care nu are loc, totuși, aproape niciodată. Poezia lui Andrițoiu pare a fi trecut printr-un intens proces de exorcizare a sentimentelor, alteori o incantație prin care sunt convocate duhuri, de la Villon la Danton. Melancolia doar transpare din versuri, e rareori explicită, iar atunci când e evocată e doar demonstrativ, ca o argumentare a formei.
Andrițoiu scrie o poezie a lucrurilor; un fotoliu vechi, o candelă, o călimară, o vază sau o oglindă sunt absolvite de păcatul materialității și capătă gravitate, devenind elemente de definire a locului poetic. Iar locul poetic e măcinat, obsedant, de inconturnabila trecere a timpului: Un timp golem, antropofag și rece/ Mănîncă trupul meu la prînz nebun,/ să-mi strig ieremidad. Îmi vor trece/ prin gură ani ca fumul de tutun; (Un timp golem). Sau în Și uite, astfel, ni se face iarnă: Și uite, astfel, ni se face iarnă/ și iar ne ninge timpul pe meninge/ și iar îngheață biata noastră marnă/ cînd nu în noici-alături foc se-ncinge.
Alex Ștefănescu, în deja pomenita sa Istorie, observa că, pentru cititorul poemelor lui Andrițoiu, „Textele minuțios și fin lucrate, purificate de orice dramatism al comunicării, îl delectează, dar îl și fac să simtă o nostalgie a imperfecțiunii”7. Pertinența observației nu poate fi pusă în discuție, Alexandru Andrițoiu nu deschide larg ușile salonului către cititor, ci pare mai degrabă închis în spatele ușii bibliotecii, comunicând cu cei dinafară prin petece de hârtie strecurate pe sub ușă. O face programatic, cu ostentație chiar, nedorind să se lase confundat cu vreun limbut volubil, cu vreun palavragiu în stihuri sau măcar cu vreun ostatic al emoțiilor imediate. De aici și senzația de artificial, de produs de laborator pe care o poate da poezia sa. Omniprezenta melancolică resemnare nu îngăduie tresărirea revoltei sau exhibarea dorinței, e singura trăire acceptabilă, versificabilă, consemnabilă, orice altceva ar însemna o nedemnă vulgarizare pentru poet.
Andrițoiu nu se consumă în lamentații inutile, refuză banalitatea constatărilor despre precaritatea lumii, nu are nostalgia unui trecut utopic, nu se lasă sedus de nevoia unui balans între ieri și azi, reușind, tocmai din aceste motive, să producă o poezie atemporală. Nu are reverii, nici revelații, e doar o prelungă îngândurare care migrează de la un poem la următorul, apoi mai departe, fără a suferi mutații dramatice.
Poezia lui Andrițoiu nu e făcută pentru a fi cântată pe stadioane, nici pentru a fi caligrafiată în misive de amor de liceeni binecuvântați de fiorul primei iubiri (mai există misive de amor?). Mai degrabă are aparența unui produs intelectual adecvat studiului atent, în biblioteca, cu frecvent recurs la dicționar și repetate căutări în enciclopedii. E fermecător când nu e spectaculos și reușește să fie spectaculos când nu e fermecător, dar e mai ales un adevărat bijutier, unul dintre cei mai înzestrați meșteșugari ai stihului din literatura noastră. Savanta decantare de idee și rostire definește o operă poetică aparte, nu foarte bogată, dar importantă prin originalitatea sa.
Micro-universul poeziei românești ar fi, indiscutabil, incomplet fără pomenirea lui Alexandru Andrițoiu. Vestea cea bună este că, sub conducerea lui Dumitru Radu Popescu, Editura Academiei a propus această colecție de restituiri, menită să păstreze legătura cititorului de astăzi cu opere pe nedrept uitate sau ignorate. Vestea rea este că puține alte edituri se încumetă să pășească pe drumul deschis astfel.
Prin volumul acesta ne-am dorit să readucem la tipar câteva dintre cele mai frumoase poeme ale lui Alexandru Andrițoiu, într-o selecție inevitabil subiectivă, care nu a urmat alt criteriu de ordonare decât cel estetic. Ar fi poate cuvenit să fac aici o mărturisire: a mai existat un criteriu. Unele dintre poemele cuprinse în acest volum erau socotite, chiar de către Andrițoiu, ca printre cele mai izbutite texte ale sale. O știu chiar de la poet. Las cititorului bucuria de a descoperi care sunt acele poeme.

 

 

Note
1 Florentin Popescu – O istorie anecdotică a literaturii române, vol II, Editura Saeculum IO, București, 1999.
2 Alex Ștefănescu – Istoria literaturii române contemporane 1941-2000, Editura Mașina de scris, București, 2005, pag.801.
3 Eugen Simion, Orientări în literatură contemporană, București, Editura pentru Literatură, 1965, p. 137
4 Alex. Ștefănescu – op.cit., pag.802
5 Viorica Popa, Limbajul poetic în opera lui Al. Andrițoiu, Oradea, Editura Aureo, 2014, p. 169-170.
6 Victor Felea, Secțiuni, București , Editura Cartea Românească, 1974, p.58
7 Alex Ștefănescu – op.cit., pag.803.