Comisul Ioniță, cel care promite că va spune o poveste nemaiauzită, pe care însă n-o va spune niciodată, începe seria poveștilor da la han, povestind o întâmplare din vremea lui Vodă Mihalache Sturza.
Iapa lui Vodă pare să-i dea dreptate lui G. Călinescu atunci când consideră Hanu Ancuței, „un fel de Decameron, în care câțiva obișnuiți ai unui han spun anecdote în sine foarte indiferente”.
Să fie prima povestire doar un exercițiu, o necesară pregătire a ascultătorilor pentru narațiunile grave ce vor urma?
Firul epic este în aparență destul de simplu, povestirea, ca și celelalte de altfel, apelând la „scheme consacrate, ușor recognoscibile: în drum spre scaunul domnesc, unde vrea să își caute dreptatea, comisul Ioniță întâlnește un boier necunoscut căruia îi mărturisește necazurile dar și planurile sale, pentru ca-ajuns la domnie – să descopere în necunoscutul acela pe însuși vodă, care îi va face dreptate”1.
Doi termeni din titlul povestirii și caute dreptatea, comisul Ionițăpscaunul domnesc, unde vrea săe altfel, apelând șa „scheme consacratea poveștilor da la han, comisului rețin în mod deosebit atenția, legitimând o anumită perspectivă de lectură asupra textului.
Calul comisului Ioniță este înainte de toate „vrednic de mirare”. El lasă impresia că vine din fabulos, fiind asociat calului din poveste înainte ca acesta să fi fost supus probei focului: „Şi venise călare pe un cal vrednic de mirare. Era calul din poveste, înainte de a mânca tipsia cu jar”. Este un cal lipsit de carne, este formă în primul rând, concretizată prin piele și susținută de prezența substanțială a oaselor, a scheletului, cu toate semnificațiile acestuia. Calul comisului Ioniță are semne ce-l individualizează, sporindu-i semnificațiile în text: „Numai pielea şi ciolanele! Un cal roib, pintenog de trei picioare, cu şaua naltă pe dânsul, neclintit într-un dos de părete, cu mănunchiul de ogrinji sub bot…”.
Ispitei interpretării nu-i pot scăpa cele două atribute ale iepei comisului, pintenog și cifra trei. După dicționarul limbii române pintenog înseamnă, referitor la un animal, „cu pete de culoare (de obicei albe) în partea inferioară a piciorului”, în special „de la genunchi în jos, în jurul gleznei”. Naratorul insistă asupra acestui amănunt, comisul Ioniță însuși, referindu-se la iapa din care se trage calul său, nu uită să spună că și iapa tot pintenoagă era, pentru ca în finalul narațiunii, comisul să se refere din nou la calul său „pintenog de trei picioare”. Albul acesta al celor trei picioare ale calului, fixat în apropierea copitei, temperează contactul cu pământul; cu semnificații ce trimit spre puritate și început, calul se redimensionează mitic, la aceasta contribuind și cunoscuta simbolistică a cifrei trei.
În egală măsură, calul comisului este un „cal uscat și tare”, ca o prezență „ascetică”, ce nu se lasă ademenit de mâncare și de apă: „Asemenea cal uscat şi tare nu ştie de nevoie nici de trudă. La mâncare se uită numai c-un ochi şi nu se supără când îl las neadăpat. Și şaua parcă-i crescută dintr-însul. Aista-i cal dintr-o viță aleasă”. Cu o origine nobilă: „ Se trage dintr-o iapă tot pintenoagă, cu care m-am fudulit eu în tinerețele mele şi la care s-a uitat cu mare uimire chiar măria-sa Vodă Mihalache Sturza…”.
Calului i se recunoaște calitatea de a întruchipa „armonia elementelor cosmice”, fiind un „animal solar și htonian, legat în același timp de stihia apei și a focului”. În bocetele românești este prezent calul psihopomp, cel care „poartă sufletul defunctului în lumea de dincolo”2. Dicționarele de simboluri animaliere menționează că rolul calului „este ambivalent: pur și impur,solar și funerar, uranian și htonian, prevestire a fericirii și purtător de moarte”3. De reținut de asemenea ideea că „el vede ceea ce omul nu vede”, fiind de multe ori cel „care-l conduce pe călăreț”4.
În sfârșit, atributele calului din povestirea comisului Ioniță se completează prin faptul că el simte prezența demonului, dar și momentul plecării acestuia: „Calul cel slab al răzăşului, din coasta hanului, simțind tăcere în preajmă, necheză deodată subțire şi rânji înspre noi ca un demon. Ancuța îşi întoarse ochii sprâncenați spre el,înfricoşată şi uimită./— Aha! vorbi comisul; iaca aşa râncheza şi râdea şi iapa cea bătrână… Acu ea, cine ştie, poate-i ochi ori dinte de lup, dar râsul ei tot trăieşte, şi se sparie de el altă Ancuță”. În finalul operei, același nechezat, de data aceasta nu „din coasta hanului”, ci din spatele acestuia: „Din dosul hanului veni deodată nechezatul iepei celei slabe a răzăşului. Aşa fel a țipat – spăriat și ascuțit – încât am răsărit din locul meu, de groază”.
Comisul Ioniță este prea subtil pentru a spune o anecdotă tocmai la hanul recunoscut ca spațiu al poveștilor exemplare. Cu atât mai mult cu cât omul avea un ochi „aprig și neguros” pentru a percepe realitatea în transparența ei, ochi ce trădează un spirit ascuțit, capabil să se întoarcă (și) spre străfundurile mitice. Mai mult, râsul său asociat tristeții („părea că râde cu tristețe”) este sugestia atitudinii detașate față de realitatea istorică.
Întâlnirea comisului Ioniță cu domnitorul se produce într-un trecut ce nu pare să se deosebească deloc de prezentul narațiunii: „Pe vremea aceea, tot in acesta loc ne aflam, în preajma focurilor şi a carălor cu must, cu alți oameni care acuma-s oale şi ulcele; şi-n jurul nostru umbla Ancuța cealaltă, mama acesteia, care şi ea s-a dus într-o lume mai puțin veselă. În vremea aceea stam eu năcăjit foarte, într-o zi, în uşa hanului, cu oala in mâna stângă şi cu frâul iepei în dreapta… Şi Ancuța cealaltă şedea ca şi asta, tot în locul acela, rezemată de uşorul uşii, şi asculta ce spuneam eu… Ce voi fi spus atunci nu ştiu, – au fost vorbe care au zburat ca şi frunzele de toamnă…”
Într-un timp numit „vremea aceea”, comisul Ioniță nu este omul avid de frumusețea poveștii și nici nu se arată dornic, la rândul său, să spună povestea promisă mai târziu. Copleșit de necaz (nu de tristețe!) ca rezultat al agresivității realității imediate asupra sa, comisul Ioniță nu mai stă lângă foc și în colțul pe care-l va părăsi, cum vor face toți, pentru a-și spune povestea, ci „în ușa hanului”, ca o sugestie a ezitării între interiorul consacrat unei experiențe spirituale și exteriorul, cu toate frământările acestuia. Nici vinul,băut din cana ținută în mâna stângă, nu mai însoțește spunerea sau ascultarea poveștii. Băut la ușă, vinul este asociat frâului și plecării. Ancuței îi spune „vorbe”, care au condiția efemeră a frunzelor de toamnă.
Comisul renunță la plecare, pentru a-l întâmpina pe boierul ce vine la han, dornic, după datină, să vadă „ochii Ancuței”. Comisul îi închină boierului o oală cu vin, dar nu-i promite nicio poveste, probabil fiindcă vede în el un străin și un anonim, căruia îi poate mărturisi în schimb propriile necazuri. Interesant este că boierul necunoscut se uită, și detaliul se cuvine reținut, la comisul Ioniță, dar și la iapa acestuia, învăluindu-i cu un zâmbet pe amândoi: „Cum vă spuneam, domnii mei, eu stam aici în acest loc, gata de ducă, cu picioru-n scară. Şi iaca, numai ce aud pocnind harapnic şi duruind trăsură pe arcuri; şi, când îmi înalț şi-mi feresc capul, văd venind pe şleah o droşcă cu patru cai bulziş… Vine şi se opreşte la han, după rânduială. Şi se coboară din ea boierul, ca să vadă ochii Ancuței, cum era datina. Cum s-a apropiat, eu i-am închinat oala cu vin şi i-am poftit sănătate. El s-a oprit în loc şi s-a uitat zâmbind la mine şi la iapă, şi la oamenii care erau în preajma mea,și i-a plăcut închinarea. Era un boier mărunt la stat, cu barbă roşă rotunjită, şi purta la gât un lănțug subțire de aur”.
Comisul îi spune boierului că se duce la Vodă pentru a i se face dreptate, dar nu va merge oricum, ci în ipostaza unui Alexandru Macedon, om al istoriei și, în același timp, o prezență puternic mitizată: „Apoi, cinstite boierule, numai oala asta de vin s-o deşert întru slava domniei tale, pe urmă mă ridic în şa ca Alisandru Machidon şi nu mă opresc decât la Ieşi”.
Ce se va întâmpla dacă Vodă nu-i va face dreptate comisului? Mai mult decât o glumă contează ideea de a-l pedepsi pe domnitor printr-o iapă cu amintitele sale semnificații, cu atribute mitice, capabile să umilească un timp istoric nedrept:„Aici comisul Ioniță îşi cobori puțin vocea, dar Ancuța cea tânără, cum făcuse odinioară cealaltă, împungând într-o parte cu capul, întinse urechea şi auzi ce trebuia să se întâmple dacă nici la Vodă n-ar fi găsit răzăşul dreptate. Dacă nici Vodă nu i-a face dreptate, atunci să poftească Măria Sa să-i pupe iapa nu departe de coadă!…”.
Oricum, dacă Vodă nu i-ar fi făcut dreptate, răzășul nu și-ar fi retras cuvântul (de a cărui forță nu se îndoiește) și i-o spune chiar domnitorului care se dovedește a fi boierul întîlnit la han:„Eu vorba nu mi-o iau înapoi. Iapa-i peste drum!”
Comisul Ioniță nu se abate de la condiția de „naturi elementare” a oamenilor sadovenieni, despre care scria Tudor Vianu. Din unghiul unei civilizații vechi el își îngăduie o atitudine detașată față de timpul istoric, cu domnitori și cu instituțiile sale. Poate de aceea, prezența calului simbolic în finalul narațiunii nu este deloc întâmplătoare: „Iaca de ce trebuie să vă uitați ca la un lucru rar la calul meu cel roib, pintenog de trei picioare: pentru că aista-i moştenire din iapa lui Vodă şi când rânchează el şi râde, parcă ar avea o amintire din alt veac şi din acele zile ale tinereții mele. După asta puteți cunoaşte ce fel de om sunt eu! ş-acuma să mai primim vin in ulcele şi să încep altă istorie pe care de mult voiam să v-o spun…”

 

 

Note
1 Ioana Bot, Dicționar analitic de opere literare românești, vol II, Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 1998, p. 127.și caute dreptatea, comisul Ionițăpscaunul domnesc, unde vrea săe altfel, apelând șa „scheme consacratea poveștilor da la han,
2 Ivan Evseev, Dicționar de simboluri, București, Editura Vox, 2007, p. 67.
3 Jean- Paul Clebert, Bestiar fabulos, Traducere din limba franceză de Rodica Maria Valter și Radu Valter, București, Editura Artemis și Cavallioti, 1995, p. 49.
4 Idem,p.49.