Cu Exeunt, Reactor-ul clujean prezintă publicului și breslei prima producție teatrală nouă, originală, adaptată conjuncturii momentului. Un primat pe care nu cred că echipa și l-ar fi dorit neapărat, dar care, cert, a spart gheața cu ceva concret în discuția despre reconfigurarea teatrului la vremea pandemiei (nu pot să nu ricanez nițel gândindu-mă cum va suna asta peste câteva decenii).
Evident, sunt convins că nici eu și nici altcineva nu extrapolează contextul special al acestor zile la viața socială de durată. De aceea, și Exeunt e – cum puncta de altfel și regizorul Bobi Pricop – doar o variantă, o propunere, o bricolare experimentală a formulelor teatrale, fără șansa/riscul de a deveni o formulă mainstream. Dar, ca expresie de nișă, ea merită analizată, pentru că pune în lumină cumva adversativ specificul teatrului cu orizontul multimedia și tehnicile cinematografice. Or, din această perspectivă, Exeunt este un hibrid estetic și semantic, iar de aici dezbaterea capătă, dincolo de fireștile ei dimensiuni pragmatic-profesionale, o alură teoretică (pe care nu trebuie, desigur, s-o exagerăm).
Exeunt este un spectacol transmis live online în două reprezentații consecutive, în 22 și 23 mai 2020, pe un scenariu scris de Lavinia Braniște, în regia lui Bobi Pricop, interpretat de Bianco Erdei, Cătălin Filip, Oana Hodade, Lucia Mărneanu, Lucian Teodor Rus, Adonis Tanța, cu o echipă auxiliară redutabilă (video: Dan Basu, muzica: Eduard Gabia, programare și suport tehnic: Mizdan), co-finanțat de AFCN. Pe pagina web a producătorului figurează ca „videopoem performativ” cu atmosferă „digital dream”. Sunt deja destule elemente pentru a circumscrie destul de exact demersul artistic.
Spectacolul constă în șase monoloage care se intersectează, extrem-intimiste, mixând emoția, anxietatea, tristețea și speranța, ca niște discursuri captive, ce catalizează empatia și conturează subtil și difuz o atmosferă psihedelică. Șase mărturii, într-un întreg foarte bine gândit și adaptat contextului: actorul/eroul/personajul nu se mai adresează lumii, comunității, mulțimii, ci persoanei, spectatorului unic aflat dincolo de un ecran invizibil. Din punctul ăsta de vedere, opțiunea echipei artistice este ingenioasă și cu o articulare estetic-semantică absolut validă. Scriitura Laviniei Braniște este unitară, dar cu fine nuanțe, încât să alterneze registrele discursului. Muzica și decorul video compun un univers psihedelic în pragul fantasmei, iar expresivitatea performerilor, în lipsa unei dinamici corporale interactive, se bazează pe crochiuri posturale și mai ales pe inflexiuni vocale. Din nou, un ansamblu semantic bine gândit, atent jucat și apropriat ca vehicol al mesajului. În perspectiva asta, Exeunt se dovedește un demers destul de consistent și, fără discuție, izbutit.
Dubitația – nu neapărat a criticului, cât a privitorului și, musai, a profesioniștilor – vizează partea de receptare. Spectacolul nu are loc într-o sală sau un spațiu teatral, ci este primit în zona domestică a spectatorului. Foarte atipic să vezi un spectacol în pijama, mâncând cipsuri. Foarte atipic să vezi un spectacol transmis live. Orice actor poate povesti despre spectatori cu deficit de atenție, care dorm, se scobesc în nas, se uită pe telefoane. Ei, transpuneți asta în spațiul unei case și dublați totul cu o conexiune la net care nu susține permanent transmisia. Adăugați apoi fractura de stare, care nu poate fi lecuită, precum în spațiul teatral, și tipologia intimist-poematică a spectacolului. Veți obține un mix de ingrediente care creează o bombă de receptare: o poveste personală, anxioasă, intimă, nu poate crea nici măcar umbra empatiei într-un consumator de cipsuri cu o conexiune precară la net.
Or, asta deschide într-adevăr discuția profesională: înseamnă că toate producțiile online ar trebui să fie comedii cu dinamica deșănțată? Înseamnă că vom depinde mereu de cât de bine merge netul? Înseamnă că hibridizarea tehnică denaturează fibra artei teatrale? Trebuie să facem un efort mai mare și să stabilim un cod de conduită ca să ne păstrăm/ convingem spectatorii? Etc. etc. Normal, n-ar trebui să fie un iureș de întrebări care să ducă la fandacsie, zice eu, ci doar un susur de chestionări de moment.
În rest, cred că lucrurile vor reveni la normal cât de curând, iar spectacole ca Exeunt vor fi doar excentricități artistice. Din nou însă, e limpede că producția de la Reactor e prima care poate declanșa o dezbatere profesională despre altfelitatea teatrului extrem-contemporan.