Până și molcoma capitală moldoveană a sucombat șabloanelor cu Unu + Unu… de Lucian Dan Teodorovici (și regia), la Festivalul Teatrelor Naționale (2018, la TN Cluj). Avem acolo o Povestitoare care „conduce” acțiunea cu acribie, iar „executanții” trebuie să facă imediat și exact ce le „ordonă” insistent-repetat: Are mânecile suflecate! / Înconjoară stâlpul din mijloc! / Privește în sus! etc. Actorul e nemulțumit, vrea să aducă ceva personal – la început pare nostim, lumea chicotește mirată… Îi pune odată, de exemplu, să se așeze în cerc, să bea dintr-o sticlă de vin, unul să plescăie, altul să zică… etc. fix cum cere ea, de cinci ori și foarte lent: total cinci minute – O, Santa… Thalia! Toate aceste întreruperi tip „conservă consumistă” vor să demaște și faptul că totul e o convenție. Știm bine noi, spectatorii, nu e necesar să se „risipească” un sfert din piesă, pierzând, de fiecare dată, tot elanul actoricesc, tot „farmecul & empatia” publicului cu astfel de „șicane” obsolet-futile! Jocul actorilor e bun, fiecare nuanțează ingenios rolul încredințat, însă umorul și talentul lor nu pot substitui textul unei piese ori elimina un personaj „principal” în plus. La discuții, actrița, întrebată la acest subiect, recunoaște că n-a înțeles ce vrea personajul, dar s-a acomodat, pe parcurs, cu el. No comment! Poate voi…
Special am lăsat la sfârșit „modelul” (de aceea îl vom studia mai atent) de Apoca… lipsă totală a teatrului de calitate: Visul unei nopți de vară – un baroc pompastic greu de depășit în „des-cr(e)ierarea” sa new-hollywood-iană: maxima-maximorum de sex, action & violence! TNB – „sanctuarul” teatrului românesc, la propriu, la figurat și figuri… „Punerea în montare” și adaptarea sunt din cauza lui Petrică Ionescu (PI), regizor, mai ales, de operă, creator de „evenimente deosebite”, trâmbițează caietul de sală. Aproape trei ore (uf!) cu pompoasele sale „dări în spectacol” neo-baroce din stadioanele Occidentului. Cum aminteam, tipic post-modernismului consumist, „stimabilii” nu se lasă până nu-s și fuduli cu pseudo-„manifestele” lor infatuat-goale, de care e plin același caiet: „Dialogurile lui Shakespeare traversează diverse niveluri, sensuri sau jocuri spirituale multiple și, față de montarea de la Paris, prezenta viziune e mult mai complexă și… am descoperit multe lucruri noi”, se laudă singur, devenind „critic de teatru” în propria cauză! Oare!? „Am descoperit un Puck diabolic, dar dematerializat (sic!), bătrân, obosit, fără vârstă, însă cât de prezent!” Ha-ha! Mai rar așa aglomerație de inadvertențe absurde într-o propoziție: „diabolic dematerializat” nu există, monșer! Apoi dacă e „bătrân, obosit” cum mai poate fi „fără vârstă” – absolut ridicol! „Cât de prezent!”, zice el – păi, nu era dematerializat!? Afirmațiile caracterizează, involuntar, evenementul – Big Nenea Will-Iancu l-ar tachina nemilos: Vorbe, vorbe, vorbe, neicusorule! Așa o ține pagini întregi… Undeva e intervievat de o „groupie”, în extaz orb pentru „idolul” ei: Mai e loc pentru iubire în spectacolul dvs.? Sau e vorba doar de sex? Răspuns ridicol: „Una fără alta nu există decât în câteva cazuri clinice.”! Ia să stăm strâmb și…: adicătelea numai sex sau numai iubire e extrem rar și sunt cazuri de spitalul tralalala!? Logică hardcore de mahala! „Blagosloveala” ține trei pagini – alt exemplu: o jumătate de pagină ne „deșiră” „marile sale descoperiri” în piesă: de fapt, unul și același lucru: sex animalic! El le numește „adevăruri multiple” – aoleu, muicăăă! În spiritul unui Marchiz de Sade ce se crede Socrate, continuă: „Nu evoluăm decât (subl. mea) prin criză și șoc!” Ei, dac-ar fi învățat el la istorie, ar fi știut, acum, ce prostii spune! Oricum, „criza și șocul” evoluției petricionescuite sunt exclusiv pentru spectatori și atât! PI recunoaște, într-o clipă de luciditate: Totul pare grandios și poate estompa profunzimea textului – un numitor comun al spectacolelor mele. Nu „poate”: asta face! „Am ținut să facem o muzică originală puternică numai să definim cu mai multă forță și în culori stranii personajele fantastice.”… Speculațiile sale pompieristic-filosofice nu au limite și cine vrea să se delecteze cu un „cațavencu” actual al unei „arte teatrale” care „e sublimă, dar…”, îl invit la o lectură memorabilă! Iată năstrușniciile acestei „monte”, pardon, „montări”…
Cortina de 6-7m înălțime (!) e de tablă (auto-caracterizare involuntară), simbol al cópiilor de prost gust, al „făcăturilor/fake-urilor” – singur și-a făcut-o! Intră Puck mâzgălit tot (șablon cunoscut) cu var, ca un clovn: e doar cu sustensor stil filme porno-(involuntar)comice, adidași și un halat „strălucitor”, de boxer înainte de a intra în ring, la Las Vegas. Asta-i „descoperirea unui Puck dematerializat”!? Întrebare justificată – ce e „dematerializat”: sustensorul, adidașii sau Billy… the Kid!? Își pune un baston între picioare, care crește-crește… tele-scopul, ca un falus anemic – iată unul din „lucrurile noi” descoperite de PI! Niște Elfi, mai exact Elfăi ca „fetițe homo” (șablonard nu mai repet, că absolut tot e un imens „Șablon”!), dați și ei cu var, în ridicole rochițe albe, strânse pe talie, goi de la „decolteu” în sus și cu lungi mănuși roșii, terminate cu fâșii ca niște tentacule. Vreo trei sunt bărboși – astea-s El-fițele! Asistăm la un dezmăț „dansant” pe o muzică zgomotos-agresivă: toate pozițiile și combinațiile de sex posibile, în doi, grupuri, la „schimb” – coregrafie de filmulețe „pornoscue” din pivnițele hardcore new-hollywood. Ducele Atenei și Hipolita (corpolentă, deșucheat-histrionică, imensă perucă roșcată), Sfeșnicul, pardon Sfetnicul (are un candelabru mare (sic!) în jurul taliei) Efeb „gayează” pompos într-o halucinantă mini-rochiță roșie, pantofi cu tocuri foarte înalte – trăiască bestiarul neo-baroc! Acest stil de „spectacolașe” pompastice sunt ridicole „remake”-uri” ale modei renumitelor „colecții princiare” din Baroc: atunci, în epoca Marilor Descoperiri, casele regal-princiare strângeau (cu sume uriașe, unele dând faliment!) toate ciudățeniile venite de peste mări și țări – animale vii sau împăiate (de unde și termenul Bestiarum), chiar băștinași, floră, roci deosebite etc. – expunându-le în grote special amenajate, pe care le vizitau, mândri nevoie mare, cu invitații lor. Bine ați venit în „grota” TNB! Ca „sistem” nici o deosebire față de „artele” (nu doar în teatru) actuale: e „tactica” instituționalizată sub conducerea baronilor finanțelor și consumului. Așa e în muzică (sex & odd sells: vezi Madonna, Shakira…) – membrii renumitei formații pop, Pet Shop Boys, spuneau, dezamăgiți, într-un interviu din anii 90: Nu se mai vinde nimic fără sex! În arte plastice îl avem pe Jeff Koons, cu sculpturile sale (făcute de alții, el nu știe să sculpteze, fostul agent de asigurări galerii de artă!) care fac furori în mari muzee, cum a fost la Bienala Veneția 2004?: „bestiarul” său îl prezintă pe el și „nevastă-sa”, Ciciolina (cea mai renumită protagonistă porno, atunci) complet nuzi, într-o poziție de copulație plină de extaz cu titlul Made in Heaven! Atâta poate Iadul său… Arta și cultura au fost „arestate” de farsori – bâlciul estetic de care vorbeau Carl Guido Argan, Werner Hoffman și Picasso îi numesc impostori și apreciau că sunt 90% din piața (nume potrivit) artelor. Picasso dă, într-un interviu, cifra asta în 1950 – însă ei conduc „circul”, iar azi sunt mai mulți: dj-i pseudo-compozitori, exhibiționiști pseudo-artiști plastici / -regizori / -dramaturgi / -scriitori / – „cântăreți/-e cu voci „aranjate” computerizat…
Porno-party-ul TNB-ist e gata (deocamdată!): apar cuburi mari, cu bare, unde se face streap-tease – alte „descoperiri & actualizari geniale”!? Lisandru spune ceva, are voce slabă, interpretează idem,… Au trecut 25 de minute fără un hohot, doar răzlețe chicote pe la câte un balcon (sigur alte „cauze” – e plin de elevi și studenți)… Oberon are înfățișare de diavol – pantaloni și vestă de piele neagră, idem cizme cu talpă groasă doar în față, fără toc, dând impresia unor copite, un fel de semi-cască „prevăzută” cu două coarne mari, roșii, o coadă reptiliană de vreo 2,5m, brațul stâng e gol, celălalt o „aripă” („rămășiță” a unui Înger-Lucifer căzut), pieptul și fața sunt sprayate în auriu; Titania în costum retro-futuristic: diademă mare, rotundă, o platoșă arămiu-aurie cu doi sâni acuțiți și tari, ca o amazoană bine antrenată (salutări de la Madonna!), o dublă midi-fustă aurie, ghete (țineți-vă bine!) “kangoo jumps” aurii cu arcuri de sărit. Vor fi obligați la eforturi supraumane doar să-și păstreze echilibrul – dar ei trebuie și să meargă, danseze, interpreteze! Elfii, mai bine zis Ei-fițele vor să fure Zânele, agitându-se ca maimuțele din Jungle Book, pe o muzică zgomotos-nedefinită și un text ambiguu care nu lasă să se înțeleagă dialogurile (plus capitonarea plușată a marii săli – killer de rezonanță!), la fel mișcarea de scenă și toate aceste bombastice acțiuni de stadion… Degringolada globală nu e de-ajuns: mai sunt decorurile „luxuriante” de grădină baroc cu schele și cuști, plante exotice, două scene rotunde se învârt când într-o direcție, când în alta și… colac peste pupăzimea asta: două uriașe măști de trei metri, simbolurile teatrului, la stânga și dreapta scenei. Ei-fițele și Zânele se maimuțăresc de zor fărâmițând, iar, acțiunea și înțelesul ei – așa e „înecat” discursul lui Oberon cu planta fermecată. Zânele au măști albe, de mort, spală „rufe albe” în „iaz”, distrăgând, și ele, de la acțiunea dezlânată, tot felul de mici show-uri fără sens. Actul 2: pornoscuitatea devine generală – viziunea tipică unui val refulat de regizori, „goliți” de orice urmă de valoare și cunoaștere! În spiritul fidel kitsch-ului, vine un „car alegoric”: un uriaș falus cu două testicole de dimensiuni „titanice”! „Fericite”, personajele sar să-l călărească. Tot așa până la sfârșit, când Puck ține un discurs și toată scena bâțâie, încoronare sexo-pompastică, un dans porno, pe un rock balcano-marțian. Vine trucul final cu melodia ritmat-antrenantă, când spectatorii, vor-nu-vor, trebuie să aplaude până i se face milă sunetistului de mâinile lor vinete și chinuite! Vae victis / Vai de cei învinși…
(continuare în numărul viitor)