Tanti Tuzi, Suzana, Suzica, Suzi, s-a trezit buimacă. De tot. De fapt, i se părea că încă doarme. E în lumea viselor. Somnul nu îi fusese adânc, dar cleios. O mare pânză de păianjen din care n-avea scăpare… Un fel de viermișor în coconul lui. Și pe deasupra, acum, o cuprindea în brațe o dimineață sufocantă, îndopată cu ceață. Vălătuci. Tare s-ar fi scuturat de pâcla asta. Clipea întruna și nu i se limpezea nimic. Nimic din jur. Nici afară, nici înăuntru în casă. Dar nici în ea. Avea pur și simplu ceață în inimă. Se-îneca. Unde se afla? Atât de aburoasă era, că s-a împleticit spre reșou, să-și facă o cafea. Nu obișnuia, firea ei liniștită nu-i cerea, dar…
Licoarea, savuroasă altminteri, o zăpăci și mai tare. Îi vâjâiră urechile, îi bubui pieptul. Aiii! O durea rău și capul. Iar când se puse, brusc, pe cotcodăcit chiar sub fereastră, cu foc mare, găina ei bătrână, bătrână – cum de mai oua?! – tresări ca arsă, își răsturnă ceașca fierbinte-n poală și se repezi la geam. O trompetă, de-a dreptul o izbucnire sonoră, ascuțită, într-o baltă de liniște. Asta a fost. O străpunse pur și simplu. Totuși, ce naiba era cu ea? Ce? Bleaga de găină, curat „găină”, uite că mai avea viață-n penele alea tocite, tocmea încă ouă. Adică…, adică îi mai ardea de clocit? Cocoș nu se mai învârtea de mult prin mica bătătură din fața barăcii. Zece ani sau mai mult, nici nu mai știa, înfloriseră de-a rândul merii pe dealuri, de când găina, împăcată cu viața ei cuminte, își vedea singură de treburi. De parc-ar fi semănat cu stăpâna ei. Păi, chiar așa.
Ah, da, deodată se dumiri. Asupra locului în care se afla, că până-n clipa aia plutise. Era aici, aici, în colonia de șantier. De aceea nu la aragaz, ci la reșou, făcuse cafeaua. Avea și plită electrică, dar mult prea mare daraua, decât ocaua. Au spor de izolare cei din barăci – destule, un pâlc mărișor de barăci – fiindcă sunt socotiți în afara tiparelor unei vieți normale. Dar ei îi place la nebunie totul. Ce izolare? Care izolare? Corbeni, Cheile Vâlsanului, hidrocentrala de la Vidraru, de pe Argeș… Poienari, Brăduleț, Topolog, Turburea, Peștera cu Uluce. Al naibii de frumos numele peșterii. „Cu uluce”, hmm. Barajul pe care-l construiau ei aduna apele din tot felul de râuri, Sabar, Dâmbovița, Neajlov, Râul Doamnei și, firește, Argeșul. Și-n satul Mioarele, acolo la Suslănești, aproape de Câmpulung Muscel, te înfiorau peștii ăia cu gurile căscate… de la Valea cu Pești. Fosile, mii de fosile. Mulți pești de adâncime, alții migratori, și unii de suprafață, trei feluri de pești… necunoscuți. Nu știau să-i clasifice, să-i încadreze undeva. Savanții își tot băteau capul cu ei. Veneau din toată lumea. Și toți cu gurile căscate. Peștii, sigur nu cercetătorii. Se sufocaseră bineînțeles făpturile din valuri. Se petrecuse violent, fuseseră disperați. Se întâmplase ceva năprasnic. Așa cum se pare că i s-a petrecut și ei, acum? Tuzi deschide gura și încearcă să respire profund. Numai că ea trebuie să se studieze singură… De ce-o dor toate? De ce-o înțeapă aerul, când încearcă să-l absoarbă în ea? Când o pătrunde adânc, e gata să țipe. De fiecare dată.
Ce e cu ea în dimineața asta? În loc să-și fi luat o mică vacanță, să se bucure, stă năucă. Fiindcă soțul ei e plecat cu niște rapoarte, iar ea n-are nici o treabă și acum… Acum, ce?
Uite, în baraca asta, crește iarbă prin colțuri, pe la geamuri șuieră vântul, subțiiire, că s-au lăbărțat de-o vreme cercevelele și se-nchid anevoie, cu opinteli, rămân mereu ușor crăpate, cât să împrospăteze aerul îmbâcsit cu bioxid d-ăla de la sobițele de fier. Barăcile și-au depășit cam de multișor termenul de existență, trebuiau dărâmate sau înlocuite, dar o mai duc, chiar vesel. Unele s-au strâmbat ușor, s-au aplecat pe-o parte, dar nu le observi șoldeala din prima. Par într-o ureche, ori un pic băute. Scârțâie din încheieturi, se vede că și lemnele au poliartroză, ca ea. Și oamenii le-au tras câte o vopsea nouă tuturor barăcilor. Păcat că nu-n culori vii, șpanchii. Vremea comuniștilor nu permitea. De unde atâta libertate și huliganism? Unii le-au pus însă nalbe lângă prag, și în geam mușcate, să râdă la ei când se-ntorceau obosiți. Și erau. Așa erau. Oboseală cu zurgălăi, dar din aia cu satisfacție, cu poftă de constructori. Cei de la piramide or fi trăit-o?
Dar ce iute se remontau apoi, seara, și ieșeau pe strasse, adică pe tăpșanul pe care se dădeau cu săniuțele, iarna. Sau, vara, cu un fel de tărăboanțe ce prindeau viteză la vale până și pe iarbă. Oameni în toată firea. Și cărunți destui. Femeile își puneau margarete la ureche la orice vârstă. Apoi se adunau, mereu în altă baracă, la glume și la un pahar. Erau un chiloman și o veselie, pe care nu le-a mai trăit de atunci.
Ah, da, asta e. … Aseară s-a rostogolit împreună cu Diana, doctorița coloniei. Îmbrățișate, înecându-se de râs, cârmiseră fără să vrea spre o mică râpă. Tăvălite prin pietre și rădăcini. Haida, de. Iar ea s-a lovit zdravăn la cap. Nimic n-a durut-o, nimic n-a observat. Și cum era posibil, când, așa, ținându-se în brațe, printre hohote, cea tânără i-a șoptit:
— Lasă-mi-l și mie. L-ai avut o viață. I-ai făcut copii, au crescut mari, ești împlinită. Acum noi două ne-am împrietenit. De-adevăratelea. Ca surorile. Fă-o din prietenie…
— Cum? Pe cine? Ce spui, ce să-ți las?
— Pe bărbatul tău. El n-o să facă pasul ăsta. Are principii. E un Karenin, știi, tu mi-ai dat cartea… O scăpasem, bleaga de mine, n-o citisem pe Anna aia a lui Tolstoi. El, soțul tău, zice că e legământ căsnicia. Chiar sacru, na! Și se respectă pe sine, nu-și calcă niciodată cuvântul. Îl văd cum se frământă. Tu nu simți?
— Dumnezeule!
— Chiar așa, pentru numele Lui, în numele Lui, care e Iubire. Ce poate fi mai divin, mai extraordinar, mai total, chiar Sensul vieții. Bucuria Iubirii. Cântecul ei. Fuziune nucleară. Cântarea Cântărilor… Nu-i spun Fericire, vorbă goală, că e pe toate buzele și e stupid, că, vezi, pe unii îi fac fericiți banii. Sau faima. Sau mai știu eu ce, posesiunea partenerului, care nu e iubire, e teritorialitate. Am auzit și pe o doamnă cu faimă, strigând spre cer – „De ce nu e al meu?!” Nu zic așa femeile la țară? „Al meu” își numesc soțul. Înțelegi?! Tuzi dragă, sora mea mai mare, fă tu pasul ăsta. Că el e împiedicat la mers… Vrea, îi vine, dorește, așa-mi pare, și-și închipuie că nu se cade. Ba da, ba se cade, cădere, nu din înalt, ci spre Înalt, cum am căzut noi două acum. Și plutim. Nu simți cum plutim? O izbucnire peste fire. Te rog, Tuzi, nu sta pe gânduri. A fost o viață „al tău”. Nu-ți ajunge? Acum e doar inerție… Recunoaște… (plâns năvalnic, cu sughițuri, cu chipul scăldat în șiroaie, șiroaie de lacrimi…) Aș putea să mă apropii pe ascuns. Să dau năvală. Sau șerpește. N-o să-mi reziste. Sunt tânără… Să fie taina noastră, să nu afle nimeni. Dar te iubesc și pe tine. Nu pot să te înșel. Înțelegi? Pe tine nu pot să te trădez. Mi-ești cumva pereche de suflet. Lasă-mi-l!…
— … Dumnezeule!
— Da, Dumnezeu „vrea”, el ne-a împletit destinele, ne-a alăturat, nu vezi?
— ……
— Tuziii, nu fi surdă, ascultă glasul Lui. Al lui Dumnezeu. Ce cuplu mai e ăsta? Și recunoaște că ați ajuns să vă ciondăniți rău de rău. Zilnic. Că-l simți acum în urmă absurd, că te scoate des din răbdări, că, pur și simplu, nu-l mai suferi… Recunoaște!
— Aaaa…
— Eu aș asculta tot ce-mi înșiră, orice îndrugă, ca o fiică, doar sunt chiar de vârsta fetei voastre, un pic mai mare, un an-doi, nu m-ar plictisi. Deloc. Se vede pe tine că te-ai săturat de el. Îți scrie pe bas. Câteodată întorci capul. N-aș zice că e silă, dar… Mie mi s-ar părea axiome toate câte le spune, chiar cele stupide, cu litere de aur. Apoftegme, că tot râdeai de cuvântul ăsta firoscos. L-aș…
— ……
— Rogu-te, luminează-mi viața, nu pot fără el, înțelegi?! Nu mai pot. Tu poți acum, se vede cât de colo… Sunteți îndepărtați, înstrăinați. S-a destrămat unirea voastră, ohohoo!
— BINE, fie, gata, ia-l! De vine… De vrea să vină…
Și se ridicase. Ajunsese clătinat la baracă. Încet, încet, începuse s-o doară capul. Uitase total că era lovit. Bietul ei cap. Cucuiul creștea, el înde el, dar își imagina că-i alta pricina răului, și își făcuse ceai. Ceai din rădăcină de lemn dulce. Răul era la rădăcină, acolo era, nu la cap.
Se puse pe depănat o viață, a ei, fără să vrea. Chiar nu voia deloc. Ca la un declic. S-a pornit să ruleze. Nu de-a rândul, ci flashuri. Îi fâlfâiau sub pleoape, de parcă fulgera.
Tabloul de la nuntă e bineînțeles acasă-n București. Doar nu l-o fi luat aici, în tabăra de șantier. Splendid, ce să zică dacă așa era? Splendid. Cu părul ei pe spate, vălurele, vălurele, de la cozile ce le avusese pe cap până atunci. Își răsucește o șuviță pe deget și încearcă să numere anii cât l-a purtat așa și după nuntă. Până ce… s-a născut al treilea copil? Atât să fi fost? Doamne, cum au ținut-o cu sila soțul și tatăl, ca să i poată tăia cineva părul. O țineau de mâini. Doctorul, doctorul spusese că o anemiază și trebuie date jos cozile alea… Zăcuse lung timp bolnavă. Să se tundă neapărat. Iar ea plângea și țipa…
Dar, parcă el nu fusese fain? Cu uniforma aia albă, de paradă, ofițer regal… Cu ținută, ce mai. Și cum semăna cu Mihai, regele, chip de austriac, șarm sobru. Dar mai înalt, mai fălos. Nu era el însă decât din Galați, nu de pe maluri ale Dunării occidentale, ci neaoșe. Fusese îndemnat să ia fată cu avere, c-așa făcea ofițerimea. Eh, faptul că era arătos a costat-o tot felul de puseuri de gelozie, că vedea cum se dădeau în vânt cucoanele. Chit că Iorgu avea o puritate caraghioasă și, când juca poker cu camarazii, zicea „care de preoți”. I se părea injurios termenul „popă”. Nu era cartofor, dar poza între ofițeri, pentru naturalețe. Nici băutor, nici fumător. Și, după nuntă, s-a dus la un doctor, să ceară sfaturi tehnico-tactice, că nu știa ce să facă, cum s-apuce mireasa…. S-a aflat și s-a rââââs. Toți din familie s-au tăvălit. Era, firește, adept înfocat al virginității înainte de căsătorie. Numai că ea, Tuzi, se-ntreba, de la o vreme, de ce ciupea Iorgu copiii de gât, totdeauna cu vorbele: „iote-l, mă, pă el”, chiar dacă erau fetițe, le numea tot „el”. Iar fetițele fugeau mâncând nori… Făcuse Politehnica pe la 50 și… de ani, că vremurile erau…, erau astea de acum. Și armata lui sucombase.
Se cheamă că funcționa CTC la șantier și, bineînțeles, își ducea zilele nesimpatizat. Noroc cu Tuzi, consoarta, și farmecul ei. El făcea probe, în zori, betonului și întârzia lucrările, de… Ca șofer pe trabantul lor, s-a trezit des pe sens contrar și alte marafeturi. Dar ce excursie nu mai făcuseră prin Europa. La vamă, când le văzuseră portbagajul plin cu zarzavaturi, din care aveau de gând să facă ciorbițe, să gătească la marginea orașelor, pe un primus, le-au dat pace. Nu i-au mai controlat. Făcuseră gest de lehamite vameșii. Dar ei puseseră, c-o teamă ucigătoare, niște dolărei la fundul unui borcan cu miere. Bineînțeles că, ușor-ușor, banii s-au relaxat și au urcat. Erau deasupra, sub capac. Nu i-a văzut nimeni. Iar ea, Tuzi, notase toate-toate într-un jurnal: „Familia Neață peste graniță”. Cu haz, chiar mare, dar nimeni n-a prețuit caietele ei și se pierduseră. Nici ea nu le-a mai dat atenție. Păcat. Iar de visat, visase să vadă un oraș cu nume asemănător cu al ei. Suzhou, despre care scrisese Marco Polo cândva, cu grădini înnebunitoare și mătase, valuri de mătase, toarse din firul unor viermi… de mătase. Teribil, greu de crezut, de imaginat. Cum să ajungi însă în China, Doamne?!
În schimb, el scria cărți, cărticele, și-și tipărea cu bani proprii povestiri duioase, educative peste poate, și total fără haz. Nici nu se punea problema. Cărțuliile le împărțea enoriașilor din cartier, duminicile. Sau citea din ele, ore-ntregi, la cenacluri de poetese în vârstă, unde se învârtea ca un clapon în ogradă… Se rotea și aduna ocheade. Mai nou, ducea povestioarele undeva în Bucovina, unde își închipuia că instituise „Primul sat fără fumători” El! Visa să-i poarte numele. De unde, până unde?
Și, pe stradă, toamna culegea nucile picate din pomi, pe traseul lui bine ales, cu răbdare îngerească. Pleca mai devreme pentru asta, dar „se merita”. În piață, spre seară, aduna tot ce târgoveții negustori lepădau. Legumele obosite. Și-i aducea sacoșe întregi lu’ Suzi, să fiarbă bulioane, sosuri, paste de tomate, orice. Ea, de la o vreme, le-ar fi aruncat pe geam, chit că foloseau prea bine. Nu știa cum se făcea, dar printre aburii din cratițe, Tuzi nu uita cum cucoanele tot întorceau capul după el, până și în piață. Ca marionetele… Și ea, învârtind cu linguroiul, era geloasă. Încă…
Bătu-o-ar de găină! Cât o să mai cotcodăcească? Ce mare ispravă oul ei? Ba da, mare… Uite norii de sus, de pe boltă, ce bine le zic ăștia de aici, din Argeș, „burtă de gâscă”. Sunt gogoloaie pufoase unul înde unul, de te-ai tăvăli cu drag prin ele. Dac-ai răsturna cerul cu susu-n jos. Pic de albastru nu-i. Te cheamă-n Tării. Să zbori… Să tot zbori.
Și s-a auzit ea pe sine, oftând. Din mare greu. Ceva o trăgea n jos. Își știa prea bine icnetul ăsta înăbușit, abia simțit, abia auzit, din afund de rărunchi…
Se vede, poate, că de aceea purta cu ea, ascunsă într-o casetă – un fel de mică răcliță de argint – o filă împăturită cu grijă, dintr-o hârtie specială, cu antet, și așternută cu litere extrem de elegante, de-o frumusețe desuetă, desăvârșită, cu îmbârligături ortografice, răsucite, rotunjite, astfel că astăzi nici nu par naturale. Azi, da, a dispărut caligrafia – scrierea frumoasă, hmm. Era de la intrarea României în Marele Război de Întregire, din 1916, și plină de entuziasm patriotic și respect pentru Ferdinand I, Regele luptător. Scrisă de bunicul ei, întâiul industriaș al țării. I se adresa cu o înduioșătoare emfază: „Primei noastre nepoate, drăgălașe și mult iubită Suzica”. Așa suna dedicația. Ploiești, 24 octombrie 1916…
În copilărie, da, stăteau la masă cu un fel de valet, lacheu, majordom sau ce-o fi fost, în picioare, în spate, și le turna în pahare și nu-și amintea ce mai făcea, atât că ea mânca cu noduri și se răsucea mereu spre domnul acela sever, cu mânuși albe… Dar tatăl ei, Dumitru, Tăchiță, îi prindea privirea și-i tăia el totdeauna fripturica din farfurie, of. Nu-l lăsa pe străinul acela. Făcuse școala în franceză, la Notre Dame de Sion. Ce de povești și acolo…
„Astăzi cu ajutorul creatorului împlinești primul an de viețuire. Dumnezeu să-ți dăruiască încă mulți, mulți ani de fericire până la adânci bătrânețe împreună cu scumpii tăi părinți.
În amintirea acestei zile primește ca dar din partea bunicilor tăi un scaun lucrat în fabrica noastră și o măsuță…” Zâmbește. Sigur. Fuseseră furnizori regali cu piese din industria lemnului pentru Peleș… Iar străbunica, atunci când au înmormântat-o, ce-o fi fost în capul ei? I-au descoperit sub crivatul înalt, în lada de dedesubt, un munte de bețe de chibrituri arse. Le adunase o viață. Dumnezeule, ce rug părea aș fi pregătit. Din prețuirea ei pentru valoarea lemnului. Zâmbește iar. Biata străbună… Totu-i cum nu se poate mai caraghios.
Urma și o poezie așternută măiestru pe hârtia cerată din casetă, ca un haiku pictat cu pensula de tuș, o nimica toată de fapt, care, nu înțelege de ce, continuă să o topească… Nu e absurd? Are și titlu: „Poezie dăruită micuței Suzichi la împlinirea primului anișor de către bunicul său Gheorghe Bărbulescu.” Adică? Ce-o fi tainic aici? Un fel de ursitoare? Și de ce nu s-a împlinit?! De ce e acum, aici pe șantier?
„Suzică mică și drăguță/ A părinților fetiță/ Frumușică și înțeleaptă/ De tine să aibă parte/ Să fii cu noroc în casă/ Voinică și sănătoasă/ Ca părinții tăi cu tine/ Veseli să se aibă bine”…
Ce i-o fi venit? Cum de-au năpădit-o prostioarele astea duioase? Și despre ce e vorba? Nu cumva de… ea?! Niște vorbulițe de două parale o fac să se topească?
Se tot împiedica pe drum, se-mpotmolea în smocuri de iarbă, grăbea, grăbea. Cioc-cioc-cioc… La o baracă străină. Și-și aude vocea grăind de parcă n-ar fi a ei:
— Diana, fetiță, îmi iau cuvântul înapoi! O fac, deși niciodată, nu… Nu pot, mi-e peste poate, nu pot să-l scot din viața mea ca pe o măsea stricată, după atâția ani, nu pot… Pricepi? Aș vrea, dar nu… E vorba nu de un bărbat, de un soț, de un tovarăș la greu, și poate o fi fost și bine, nu știu acum, ci de o viață. Asta-i. Asta mi s-a dat. Atât. Da. Cum o fi a ta nu știu, dar Domnul să te aibă-n pază”…