Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Colecția Arta regală (X)

Colecția Arta regală (X)

 

 

…Deoarece Dumnezeu este Adevărul, să predicați numai Adevărul! Acestea sunt, fraţii mei, preceptele pe care le-am moștenit de la strămoșii și venerabilii noștri maeștri; ele le-au fost dictate de Înțelepciune și de Adevăr şi doar aceste precepte pot să le aducă fericire oamenilor.
J. P. Dubreuil

 

 

Lucrarea semnată de către Jean-Paul Dubreuil pe care o prezentăm aici, intitulată Istoria francmasonilor, a fost publicată iniţial în anul 1838 după o relativ îndelungată perioadă de recul în ceea ce priveşte evoluţia masoneriei în Europa. La scurt timp de la dispariţia din istorie a lui Napoleon, pe întreg continentul s-a dezlănţuit o adevărată furtună asupra lojilor, activitatea acestora fiind sau interzisă, pur şi simplu, sau supravegheată intens pentru a se identifica presupuse acţiuni ostile îndreptate împotriva aristocraţiei care, la acea vreme, deţinea toate pârghiile puterii în stat. Treptat şi cu oarece dificultate, lucrurile au revenit la normal căci multe dintre suspiciunile care obturau o justă reprezentare asupra fenomenului iniţiatic s-au dovedit a fi simple temeri fanteziste şi nejustificate, marcate de o evidentă absurditate. De precizat aici că alături de autorităţile statale, ierarhii Bisericii catolice şi îndeosebi iezuiţii au fost extrem de activi şi de implicaţi în procesul de reprimare a mişcării masonice.
După exilul camarilei bonapartiste care acaparaseră conducerea Marelui Orient şi după ce restaurarea monarhiei a devenit efectivă, masoneria şi-a reluat activitatea sa obişnuită în Franţa acelor ani, Ludovic al XVIII-lea fiind, totuşi, destul de binevoitor şi tolerant cu fraţii. Este semnificativ, în acest sens, faptul că Élie Decazes (1780-1860) – unul dintre cei mai puternici politicieni din acea vreme – era, concomitent, şi mare demnitar al obedienţei.1 (Etchegion & Lenoir, pp. 220-226) Cu toate acestea însă, puţin mai târziu, în loji se întăreşte din ce în ce mai pregnant spiritul antimonarhic şi nu-i de mirare că în iulie 1830, numeroşi fraţi se vor fi implicat în revoluţia care a spulberat monarhia restaurată în anul 1815 înlocuind-o cu o regalitate constituţională ale cărei puteri erau limitate prin condiţionări riguros şi explicit exprimate.
La nici două decenii de la acele evenimente, revoluţia de la 1848 va zgudui din temelii nu doar orânduirea socio-politică din Franţa ci, graţie implicării masive a masoneriei, întregul sistem statal existent în Europa. Revolta generalizată a burgheziei faţă de reminiscenţele feudale era dublată, în acei ani, de ceea ce s-a numit primăvara popoarelor, curent politic vizând formarea statelor naţionale în varianta lor modernă. Presa a denumit cabinetul revoluţionar instaurat la 25 februarie 1848 la Paris, Guvernul masonilor şi acesta a rămas în istorie pentru că a desfiinţat sclavia, a stabilit votul universal masculin, a proclamat libertatea presei şi a promulgat o lege privind timpul normat de lucru. (Etchegion & Lenoir, pp. 227-238)
Autorul cărţii care face obiectul acestei prezentări, despre care, din păcate, nu ne-au parvenit prea multe date şi informaţii, a fost contemporan cu evenimentele pe care le evocăm dar şi cu Jean-Marie Ragon (1781-1862) şi acest amănunt devine extrem de important din moment ce concepţiile sale sunt identice până la suprapunere, pe alocuri, cu cele promovate de autorul Ortodoxiei masonice. Ragon este privit cu adâncă preţuire de către J. P. Dubreuil şi aceasta mai ales pentru că, într-o vreme, distinsul autor de literatură masonică fuseseră …venerabil al Respectabilei Loje a Trinosofilor din Paris. Judecând după produsul muncii sale, cartea de faţă, J. P. Dubreuil pare să fi fost un intelectual riguros şi conştiincios, preocupat să se informeze temeinic în legătură cu ezoterismul timpului său, desigur, atât cât poate fi posibilă o asemenea documentare asupra unui domeniu discret, subtil şi inefabil, în multe privinţe. Totodată, el pare să fi fost intens preocupat de formularea corectă a enunţurilor sale căci, aşa cum se poate observa, evită figurile de stil inutile şi descrierile prea elaborate ale fenomenelor şi situaţiilor pe care le prezintă. Pentru toate acestea, în legătură cu cartea lui J. P. Dubreuil, se poate spune că aceasta reuşeşte, în bună măsură, să confere cititorului din mileniul III o valoroasă mărturie despre masoneria europeană la început de secol XIX, precum şi despre filiaţiunile sale iniţiatice cu diverse curente şi manifestări mai mult sau mai puţin reprezentative.
În mare vogă pentru acele deceniile post-napoleoneene, trinosofia2 va fi exercitat o puternică atracţie asupra autorului nostru. Sub aspect ezoteric, nebuloasele preceptele trinosofice aduc, din abundenţă, numeroase nuanţe semnificative în ceea ce priveşte simbolistica şi ritualurile masonice, dar şi o persistentă învăluire cu iz puternic de alchimie şi kabbala ce face cvasi-imposibilă receptarea clară şi eficace a mesajului iniţiatic. Din această perspectivă, trinosofia a avut şi are, în continuare, o adresabilitate strict limitată, ea nefiind accesibilă decât într-o mică măsură celor neavizaţi căci, vălul său de mister şi de tainică încifrare este mult prea impenetrabil chiar şi pentru un iniţiat cu pretenţii de cunoscător în materie. Ragon, caracterizat de către contemporanii săi ca fiind …cel mai învăţat dintre masoni, spunea despre trinosofie că poate fi înţeleasă doar cu ajutorul a trei chei distincte: una dintre acestea fiind dată de alchimie (chimia sufletului), cea de-a doua de kabbala eseniană şi, în fine, ultima, de hermetismul greco-egiptean specific elenismului precreştin. (Contele de Saint-Germain, pp 34-37)
În linii generale, cartea lui J. P. Dubreuil poate fi caracterizată ca fiind o alcătuire compozită de teme, abordări şi referinţe masonice; cititorul va găsi aici o secţiune ce concentrează problemele de istorie masonică (cap. III-VII şi cap. XXVI), o importantă diviziune de ritualistică (cap. X-XIII şi cap. XXVII-XXVIII), dar şi o amplă alocare de spaţiu editorial pentru prezentarea unor particularităţi privind manifestarea masoneriei în Europa (cap. XIV-XXV). În mod simetric, la începutul şi, respectiv, la sfârşitul lucrării sunt consemnate câte două capitole ce evidenţiază atitudinea autorului faţă de fenomenul masonic. Cartea se deschide cu o argumentaţie mai consistentă privind definirea Artei regale (cap. I şi II), pentru ca, în încheiere, să se sublinieze nevoia de reformare, pe alocuri, a procesului de transmitere a învăţăturii iniţiatice (cap. XXIX), precum şi pledoaria autorului referitoare la presiunea constantă pe care lojile au suportat-o ca urmare a emiterii bulelor papale de excomunicare (cap. XXX).
În preambulul lucrării, autorul produce o sucintă expunere de motive despre scopul demersului său şi, astfel, îl face părtaş pe cititor la ceea ce am putea numi aici resortul interior care l-a animat în acţiunea sa de a oferi o mărturie despre masoneria timpului său. În esenţă, aşa cum afirmă în mod explicit, autorul consideră de datoria sa să intervină pentru …a distruge falsele prejudecăţi ale oamenilor care încă se mai îndreaptă contra francmasoneriei…; el a definit masoneria ca fiind … o societate de bărbați, reuniți în scopul de a practica toate virtuțile, de a exercita la scară universală iubirea faţă de semeni și de a se întrajutora în cazul grelelor încercări ale vieții. (p. 12)
J. P. Dubreuil insistă, totodată, asupra filiaţiunii dintre tradiţia iniţiatică şi creştinism şi la un moment dat consemnează oarecum riscant şi fără acoperire că …francmasonii nu ar fi altceva decât succesorii direcți și continui ai mărturisitorilor și martirilor creștinismului pur, așa cum se prezenta el într-un timp apropiat de cel al fondatorilor acestei religii. (p. 13) Dată fiind această convingere, autorul cărţii introduce, încă din primele pagini, o amplă şi elaborată pledoarie împotriva celui pe care-l consideră ca fiind principalul izvor de atacuri nejustificate la adresa francmasoneriei, respectiv clerul romano-catolic în frunte cu Suveranul pontif care, începând cu anul 1738, când a fost emisă Bula In eminenti, a persistat în atitudinea sa ostilă, de condamnare şi excomunicare a tuturor celor implicaţi în ceea ce vom numi cunoaştere iniţiatică. În ultimul capitol al cărţii, autorul revine la subiect cu intenţia vădită de a argumenta mai consistent această problematică sensibilă privind conflictul dintre catolicism şi masonerie.
Cele şase capitole destinate să alcătuiească secţiunea istorică au în comun faptul că identifică numeroase asemănări ale iniţierilor antice cu cele practicate în masonerie. Prin simpla trecere în revistă a acestor similitudini i se sugerează cititorului ideea unei descendenţe venerabile a Artei regale din misteriile vechilor popoare (egiptenii, evreii şi grecii) ale căror ritualuri sacre, mituri şi simboluri pot ilustra temeinic teza continuităţii tradiţiei iniţiatice având ca fir călăuzitor geometria, arhitectura şi arta de a construi. În mod subtil, autorul induce, de asemenea, ideea că tradiţia iniţiatică este universală, în esenţa sa, chiar dacă instrumentele utilizate în diversele forme tradiţionale sunt, în fapt, diferite unele faţă de altele.
La rândul său, partea de ritualistică, aşa cum este consemnată aceasta de către autor, face un imens serviciu celor care sunt preocupaţi de studierea modului cum a evoluat în timp acest instrumentar anume destinat spre a transmite fiorul sacrului şi al ordinii universale. Rând pe rând, Dubreuil aduce în faţa cititorului textele ritualice privind deschiderea lojei ucenicilor, calfelor sau maeştrilor, precum şi pe cele referitoare la derularea agapelor masonice sau la ceremoniile gradului de maestrului perfect şi, astfel, prin această dezvăluire, produce cumva o dovadă a faptului că, în esenţă, masoneria nu are nici un secret. Ritualul este văzut de către J. P. Dubreuil ca fiind principalul instrument prin care se realizează predania iniţiatică, în toată splendoarea sa şi, ca atare, el acordă o atenţie deosebită detaliului şi indicaţiilor regizorale ce însoţesc psihodrama respectivă, ca înfăptuire şi punere în scenă.
În fine, în partea a treia a cărţii, cea destinată prezentării unor particularităţi privind manifestarea masoneriei în Europa timpului său este de natură să contribuie la documentarea celor care îşi propun studierea fenomenului. Cele douăsprezece capitole care intră în alcătuirea aceastei secţiuni fac posibilă elaborarea unui studiu comparativ ce evidenţiază tendinţele şi specificul masoneriei în prima jumătate a secolului al XIX-lea, dar şi modalitatea concretă de reacţie a statelor faţă de lojile şi obedienţele existente în Europa.3 Este important să amintim aici că J. P. Dubreuil introduce în cartea sa o succintă referire la gruparea Illuminati înfiinţată de către Adam Weischaupt în Bavaria (cap. XVI), precum şi la sistemul german denumit Stricta observanţă templieră4 care a dispărut din istorie în urma congresului din 1792, ţinut la Wilhemsbad. (cap. XVII) Este menţionat, de asemenea, Emanuel Swedenborg – marele savant şi iniţiat suedez – ca fiind un important reformator al ritului de perfecţie şi autor a două cărţi ezoterice de referinţă, Ierusalimul celest şi Lumea spirituală. (Taguieff, Marris, Guénon, pp. 164-181)
După toată această prezentare sumară a cărţii, să revenim, acum, la cap. XXIX care, deşi are un titlu destul de incitant5 nu pare a fi totuşi destinat, cum s-ar putea crede la o primă evaluare, spre a consemna o propunere de reformare a Ordinului. Cu subtilitate şi fără să critice masoneria timpului său, J. P. Dubreuil lasă să se înţeleagă că aceasta se manifesta întrucâtva deviant în raport cu cerinţele iniţiatice veritabile aşa cum decurg ele din ritualuri, simbolistică şi din vechile scrieri ezoterice. Astfel, bazându-se pe …rodul profundelor meditaţii ale fratelui Ragon, autorul cărţii introduce o serie de observaţii şi propuneri personale menite să conducă, în final, la instituirea unui proces de instruire masonică mai eficace şi mai în acord cu exigenţele autentic tradiţionale.
Astfel, în legătură cu încercările (probele iniţiatice) pe care candidantul la iniţiere le parcurge, potrivit ritualului, se sugerează a se avea în vedere trei niveluri de agregare: Dumnezeu, Sinele şi ceilalţi. Ca atare, primul set de întrebări va avea, ca orizont de cercetare, domeniul metafizicii unde reperul central îl constituie Principiul numit generic, în doctrina masonică, Marele Arhitect al Universului. Cel de-al doilea set de întrebări vizează cunoaşterea Sinelui şi îl vor direcţiona pe aspirant către un mod de viaţă adecvat, care să favorizeze iluminarea lăuntrică (vederea Stelei înflăcărate) şi care să-l apropie, treaptă cu treaptă, pe căutătorul de Lumină de atingerea unui nivel ontologic superior. În fine, cel de-al treilea set de întrebări se referă la relaţiile pe care individul le cultivă cu aproapele şi, în genere, cu grupul socio-uman din care el face parte; chestionarea candidatului va urmări să identifice, în acest caz, răspunsuri la întrebări precum: ce datorie avem faţă de semeni? ce înseamnă spiritul de companionaj, compasiunea sau iertarea? etc.
Interesante sunt, de asemenea, şi condiţiile pe care, în opinia autorului, trebuia să le îndeplinească un aspirant pentru a fi promovat în gradul de ucenic, calfă sau maestru mason. Astfel, cel care urmează să fie acceptat ca ucenic trebuia să se retragă în izolare spre a medita, să exerseze la propriu compasiunea faţă de un om nevoiaş, lipsit de cele necesate unui trai decent şi să se îmbrace în alb în ziua primirii sale în masonerie. Tot la fel, candidatul la gradul de companion urma să se retragă în linişte şi izolare pentru a reflecta la destinul uman şi pentru a se documenta în legătură cu filozofii antici; el continua, totodată, să-şi manifeste spiritul de caritate oferind daruri unor semeni aflaţi în suferinţă. La admiterea în Camera de mijloc, aspirantul trebuie să promită venerabilului că se va retrage într-un loc solitar pentru cel puţin o oră spre a medita la propria-i viaţă, la faptele, sentimentele şi gândurile sale, după care va consemna în scris rezultatul meditaţiilor sale pentru ca marturisirea respectivă să poată fi arhivată de către secretarul atelierului. Candidatul urma să facă apoi dovada că a citit cărţile recomandate de către fraţii din lojă şi să prezinte scurte recenzii asupra acestor lecturi. În final, aspirantul la gradul de maestru urma să promită solemn că va ierta jignirile care i-au fost aduse de către semeni şi că va alunga din inima sa sentimentele de ură, invidie, furie, vanitate etc.

 

 

Bibliografie
Contele de Saint-Germain – Trinosofia, Ed. Herald, 2007;
Etchegion, Marie-France & Lenoir, Frédéric – Adevarata istorie a francmasonilor, Ed. Nicol, 2013;
Guénon, René – Francmasonerie şi companionaj, Ed. Herald, 2016;
Marris, Jim – Illuminati. Societatea secretă care a deturnat întreaga lume, Ed. In extenso, 2018;
Ragon, Jean-Marie – Ortodoxie masonică, Ed. Herald, 2017;
Taguieff, Pierre-André – Iluminaţii.Esoterism, teoria complotului, extremism, Ed. RAO, 2007.
Note
1 Jurist de profesie şi important om politic, Prefect al poliţiei într-o perioadă dificilă din istoria Franţei, Élie Decazes a fost Prim-ministru pentru câteva luni, începând cu noiembrie 1819; între anii 1838-1860, el a îndeplinit funcţia de Suveran Mare Comandor al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat din Franţa.
2 În traducere, Sfânta şi Întreita Înţelepciune, un curent teosofic premergător, cumva, ocultismului şi teosofismului care, în a doua jumătate a veacului, vor face furori în lumea occidentală. (Contele de Saint-Germain, pp. 33-41)
3 Principala sursă de inspiraţie a studiului elaborat de J. P. Dubreuil despre particularităţile masoneriei în Europa pare a fi lucrarea lui de Claude-Antoine Thory intitulată Acta Latomorum – o cronologie în două volume publicată pentru prima dată în anul 1815.
4 Stricta observanţă templieră a fost infiinţată de către baronul Karl Gotthelf von Hund (1722-1776) în anul 1753.
5 Despre un proiect de reformă util menit să prevină abuzurile Mason:.

Leave a reply

© 2022 Tribuna
design: mvg