Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Scrisori de la contemporanii mei (I) – G.I. Tohăneanu

Scrisori de la contemporanii mei (I)  – G.I. Tohăneanu

La terminarea Facultăţii de Filologie, în 1979, am fost repartizat la două şcoli generale din Timişoara. Aflând de această repartiţie, acad. Iorgu Iordan, cu care mă cunoscusem înainte şi făcusem un amplu interviu, publicat în revista Echinox, ca să nu mai vorbesc de scrisorile pe care le schimbaserăm (publicate ulterior în volumul Ilie Rad, Întâlnirile mele cu Iorgu Iordan. Scrisori şi interviuri. Ediţie îngrijită, prefaţă, notă asupra ediţiei, note şi comentarii, indice de nume de Ilie Rad. Cu un Argument de acad. Marius Sala, vicepreşedinte al Academiei Române, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2011), mi-a spus că, dacă am vreo problemă la Timişoara, pot să apelez, în numele domniei sale, la profesorul G. I. Tohăneanu (1925-2008).
Mie, ca filolog, numele profesorului timişorean îmi era foarte cunoscut, fiindcă lucrările sale de stilistică, apărute până atunci (1982), erau aproape obligatorii la cursurile şi seminariile noastre: Studii de stilistică eminesciană, Editura Științifică, București, 1965; Stilul artistic al lui Ion Creangă, Editura Științifică, București, 1969; Expresia artistică eminesciană, Editura Facla, Timişoara, 1975; Dincolo de cuvânt. Studii de stilistică și versificație, Editura Științifică și Enciclopedică, Bucureşti, 1976; O seamă de cuvinte românești (în colab. cu Teodor Bulza), Editura Facla, Timişoara, 1976; Arta evocării la Sadoveanu, Editura Facla, Timişoara, 1979.
Acad. Iorgu Iordan îl aprecia foarte mult pe profesorul G.I. Tohăneanu, pe care l-a şi ajutat într-un moment greu al vieţii savantului timişorean.
Merită să insist asupra acestui detaliu, pentru că el pune în lumină o trăsătură a personalităţii lui Iorgu Iordan – aceea de a-şi ajuta semenii –, iar în al doilea rând, prin intermediul monseniorului Pierre Gardette, observăm ce mare bucurie îţi poate produce şansa de a face un bine semenului tău. Iată un pasaj din cartea lui I. Funeriu, G.I. Tohăneanu. Optimus Magister, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2017, p. 208-210:
“În 1972, la 47 de ani, vârsta deplinei maturităţi creatoare, profesorul [G. I. Tohăneanu] a suferit un accident ocular: dezlipire de retină, în termeni populari. A fost operat la Timişoara, fără succes. Era la un pas de a-şi pierde vederea definitiv.
Informat despre acest accident, Iorgu Iordan află că în Franţa, la Lyon, se fac operaţii de fineţe, cu ajutorul noii tehnologii a laserului. Uzând de, încă, serioasa lui influenţă în mediile politice (fusese, o vreme, ambasadorul României la Moscova), obţine paşaportul în timp record şi o brumă de valută pentru profesorul bolnav, care reuşeşte, astfel, să ajungă la celebra clinică oftalmologică din Lyon. Intervenţia salutară a lui Iorgu Iordan continuă. Îi telefonează monseniorului Pierre Gardette1, un lingvist de notorietate în lumea filologică europeană, rugându-l să-l viziteze la spital şi să-l ajute în caz de nevoie. Acesta îl găseşte, legat la ochi, pe profesorul nostru şi, cum se întâmplă când se întâlnesc doi experţi pasionaţi, vine vorba de «meseria» lor, în cazul acesta lingvistica. Cad amândoi de acord asupra faptului că toponimul Lyon e urmaşul latinescului Lugdunum, numele castrului roman din antichitate. Dar, cu totul neaşteptat, între cei doi apare şi o dispută profesională. În focul discuţiei, francezul pronunţa Lúgdunum, iar domnul Tohăneanu – Lugdúnum. Nu s-au contrazis explicit, dar au continuat să rostească fiecare în felul lui, ori de câte ori venea vorba despre castrul roman. Ambii mizau pe corectitudinea variantei proprii.
Ajuns acasă, monseniorul verifică în dicţionare şi constată că greşise. A doua zi îl vizitează din nou şi, cu fair-play desăvârşit, îşi recunoaşte eroarea. Povestindu-mi întâmplarea, profesorul îmi mărturiseşte: «Ştii, Ionel, aşa legat la ochi cum eram după operaţie, «vedeam» cantitatea silabică de pe al doilea u: Lugdūnum».
Tânăr şi neliniştit, cum eram eu pe vremea aceea, am exultat cu vorbe cam nechibzuite: «Foarte bine, lasă să vadă francezii că şi noi, românii… aşa şi pe dincolo.» Domnul Tohăneanu mi-a temperat exuberanţa, reabilitându-l pe monsenior: «Nu te grăbi să-l judeci pe francez. El ştia bine latineşte. Poblema este că, în franceză, accentul – lovind fără excepţie ultima silabă a cuvântului – nu e fonematic, adică nu e capabil să dezvolte sensuri noi, ca în româneşte, prin urmare ei nici nu-i acordă prea mare atenţie; dimpotrivă, noi, românii, trebuie să fim atenţi pentru ca nu cumva să zicem tortúri, când e vorba de tórturi, sau véselă, când e vorba de vesélă»”.
Revenind la G.I. Tohăneanu, l-am deranjat o singură dată, rugându-l să mă ajute cu o dactilografă, pentru textele de critică literară, pe care începusem să le public la Orizont. Mi-a recomandat-o pe Doamna Frandeş, cu care am avut o foarte bună colaborare. Îmi pare rău că nu m-am dus să îi audiez câteva cursuri ori să fac un interviu cu marele lingvist.
În 1992, când am înfiinţat revista Excelsior, „revistă de aspiraţii şi cultură pentru învăţământul preuniversitar”, unde componenta lingvistică (stilistică, gramatică normativă etc.) era foarte puternică, m-am gândit să îi propun o colaborare şi profesorului G.I. Tohăneanu.
Scrisoarea care urmează este răspunsul la această propunere. Pe cât de scurtă, pe atât este de plină de valenţe stilistice, culturale, istorice, gramaticale etc.
G.I. Tohăneanu: „Voi încerca să pun la cale o colaborare de durată cu dv.”

Tmş., 4 iunie 1992, joi
Stimate Coleg,
Este extrem de ruşinos pentru mine, că nu am putut răspunde, prompt, primului mesaj primit din partea dv. M-a prins nu foarte „ocupat”, ci doar împresurat de omeneşti necazuri, năucit – ăsta e termenul –, aşa încât, până m-am recules, a trebuit să treacă un răstimp. Iar apoi, mi-a fost din ce în ce mai greu să vă răspund, întrucât soroacele omeniei trecuseră. În valvârtejul acelor zile, rătăcisem şi scrisoarea (de fapt, o „pusesem bine”, să-mi fie la îndemână!) şi… rătăcită a rămas.
Eu mă voi conforma dorinţei dv., iar în vara care începe („Prea scurt răstimp răgazul verii are!” (2), voi încerca să pun la cale o colaborare de durată cu dv. (3)
Cu o bărbată strângere de mână,
ss Gheorghe I. Tohăneanu

Comentarii. Observăm mai întâi că cifra 4, care indică numărul zilei din luna iunie, este dublată de numele acesteia, joi, un termen mult mai concret, decât abstracta cifră 4.
Formula de adresare este „Stimate Coleg”, cu majusculă, deşi ştia că, la data respectivă eram, eram un simplu profesor din învăţământul preuniversitar.
Faptul de a nu fi răspuns „prompt” la o scrisoare i se pare „ruşinos”, în condiţiile în care atâţia dintre conaţionalii noştri nu au deprinderea elementară de a răspunde la o scrisoare.
Celebrul vers din romanul Forsyte Saga, „Prea scurt răgaz răstimpul verii are”, cunoaşte, în citarea lui Tohăneanu, o variantă mai expresivă, cu inversarea celor doi termeni, răstimp şi răgaz: „Prea scurt răstimp răgazul verii are”.
Formula de încheiere este demnă de pana unui stilist de marcă: „Cu o bărbată strângere de mână”.
În fine, semnătura olografă este Gheorghe I. Tohăneanu, şi nu G.I. Tohăneanu, cum şi-a semnat toate cărţile (cu prenumele complet apare doar în scrisorile către prieteni). Întrebat de domnul I. Funeriu de ce nu şi-a prescurtat prenumele Gh., cum s-a impus prin tradiţie, G.I. Tohăneanu a dat un răspuns uluitor: „Aveam deja un h în nume: Tohăneanu, era mult să mai adaug unul din Gh. Şi prea mult – dacă aş fi «semnat complet» – să mai adaug doi din Gheorghe, chiar dacă aceştia, din prenumele întreg, nu «se aud», fiind doar semne grafice. Şi apoi, cum bine ştii, h-ul în româneşte nu-i latinesc, decât rar, iar atunci când apare totuşi, provenind din «haină latină, îl găsim aproape numai în neologisme. În tinereţe, când am început să semnez astfel, gestul reprezenta, din punctul meu de vedere, o reacţie juvenilă, un protest, naiv poate, împotriva încercărilor unor politruci de a dijmui latinitatea limbii noastre şi de a exagera importanţa «pecetei slave» asupă-i, tendinţe care se manifestau, uneori agresiv, în vremea aceea.” (I. Funeriu, op. cit., p. 9).
Iniţiala I din semnătură este iniţiala prenumelui tatălui său, Ion Tohăneanu, cunoscut profesor de germană şi latină şi director al Liceului „Vasile Alecsandri” din Galaţi. Vocala nu este iniţiala celui de-al doilea prenume, cum se întâmplă la americani (moda fiind preluată şi de mulţi români), ea fiind un elogiu adus tatălui său, căruia i-a dedicat traducerea Eneidei, prin formula „Lui Ion G. Tohăneanu, neuitare smerită”.

 

 

Note
1 Marius Sala: „Iordan mi-a relatat de câteva ori cât de impresionat a fost monseniorul Pierre Gardette când, fiind rugat să ajute un profesor român, pentru o operaţie la ochi, care se putea face doar la Lyon, s-a oferit imediat pentru a facilita internarea şi operarea, ba mai mult, i-a mulţumit lui Iordan «cu bucurie de pe altă lume, fiindcă i-am oferit prilejul să facă un bine.»” (Marius Sala, Portrete şi evocări, Editura David Press Print, Timişoara, 2013, p. 137). (Nota lui I. Funeriu)
2 Vers din romanul lui John Galsworthy, Forsyte Saga.
3 Din păcate, din motive obiective, colaborarea profesorului G. I. Tohăneanu la revista Excelsior nu a mai avut loc.

 

Leave a reply

© 2022 Tribuna
design: mvg