Lucian-Vasile Szabo.
Amenințarea clasicilor.
Scriitori și jurnaliști în dispută cu puterea politică
Junimea, Iași, 2019, colecția Efigii. 214p

 

 

Maramureșean prin naștere, timișorean prin adopție (după un periplu de câțiva ani buni în sud, în Teleorman), Lucian-Vasile Szabo este un remarcabil eseist, critic literar, cercetător și jurnalist, universitar și, totodată, cel mai important exeget al lui Ioan Slavici. Cărțile lui Szabo – fie cele de specialitate, din domeniul comunicării mass-media, fiind cadru didactic universitar la Departamentul de Filozofie și Științe ale Comunicării în cadrul Universității de Vest, fie eseurile care gravitează în jurul aceluiași nucleu plin de miez, Ioan Slavici în parcursul prin literatura română – sunt caracterizate de rigoarea cu care, conceptual, autorul își proiectează pașii demersului investigativ și de neutralitatea, echidistanța cu care tratează toate subiectele. Și recent apăruta lucrare la Junimea, Amenințarea clasicilor. Scriitori și jurnaliști în dispută cu puterea politică, pleacă de pe același palier al unei echilibrate operaționalizări a variabilelor. Nu aș insista atât de mult asupra acestei meticuloase așezări în dezbatere, asupra conceptelor din titlu, „amenințare” și „clasici”, cât mai degrabă asupra unei poziționări corecte în raport cu efectele liberei exprimări într-un context politic constrângător. Jurnaliștii și scriitorii (din subtitlu), cei care au avut de îndurat urmările propriei exprimări pentru faptul că au probat în primul rând reflectarea adevărului în propria conștiință (Szabo exprimă direct acest fapt: scriitorii și jurnaliștii „suportă consecințele pentru că au conștiință”) și au contribuit, în al doilea rând, la construirea conștiinței sinelui mai larg, țara și neamul, au avut o constantă atitudine asumată prin articolele din presa scrisă și au plătit pe(ste) măsură: „(…) când analizăm textele pentru care importanți scriitori și jurnaliști au avut de suportat măsuri represive (legale sau abuzive, arbitrare), constatăm că anchetarea, judecarea sau condamnarea s-au petrecut pentru atitudinea combativă exprimată preponderent (dar nu exclusiv) în articole, în pagini de jurnalism literar sau generalist”(pp.5-6).
Am încercat dubla așezare interpretativă în text, în calitate de universitar lecturând o lucrare științifică din domeniul de specialitate, dar și în calitate de critic literar în contact cu un text (meta-)literar consistent, și am avut bucuria (dublă) a lecturii unei cărți care se califică deopotrivă ca lucrare științifică importantă și ca text critic, de referință în domeniul criticii literare românești pentru anul proaspăt încheiat. Am descoperit în cartea lui Lucian-Vasile Szabo nu doar o serioasă așezare metodologică exprimată prin operaționalizarea variabilelor, prin îndepărtarea dubiului interpretativ în raport cu nuanțe sau asimilări conotative, ci și printr-o asumată proiecție metodologică, a parcursului cercetării, plecând de la trecerea în revistă a cercetărilor anterioare (restituirea integratoare necesară), totodată și de la definirea tehnicilor, procedeelor și metodelor de cercetare asumate. Abandonând (nu complet) instrumentarul criticii impresioniste și apropiindu-se de geografia literară a concitadinului Cornel Ungureanu, în înțelesul de „revalorificare a operei și înțelegere a autorilor în contextul locului/ locurilor de viață (și de afirmare)” (p.16), Szabo își revendică un parcurs metodologic propriu, metacritic(ist), presupunând analiza textului și contextului său (în complexitatea scrierii și producerii), ca în destul de recent apăruta disciplină (Critical) Discourse Analysis, presupunând lectura lumii ca „text social”. „Metacriticismul și geografia publicistică oferă căile pentru trecerea mai ușoară a granițelor dintre domenii”, afirmă Szabo (p.19).
Cu un parcurs asumat – doar îmblânzirea efectelor de răspuns din partea actualei clase politice și focalizarea studiilor preponderent pe poziția asumată a clasicilor dintr-un orizont de timp din zorii modernității românești îl fac să nu devină obiectul propriei investigări din Scriitori și jurnaliști în dispută cu puterea politică, dar să nu uităm a menționa că Lucian-Vasile Szabo este, totodată, unul dintre cei mai cunoscuți militanți civici –, eseistul timișorean aduce în dezbatere cazurile ilustrative ale lui Ion Heliade-Rădulescu, nedreptățit ca scriitor prin multitudinea preocupărilor sale și, mai ales, prin incapacitatea celorlalți de a-l supune judecării pozitive, v. „Ion Heliade-Rădulescu și cenzura rusească” (pp.55-75), Mihai Eminescu, cel mai investigat jurnalist dintre clasicii literaturii române, în dubla ipostază analitică „Eminescu, „Echilibrul” și procurorul” (pp.76-119), preponderent cu instrumentarul geografiei literare și metacriticii, respectiv „Eminescu și Bierce: despre afaceri cu calea ferată” (pp.120-135), în analiză comparată, Alexandru Macedonski, cu accent pe poziția inflamată și virulența antidinastică din „Macedonski, jurnalist contestatar” (pp.136-164), nelipsitul Slavici, acel individ bănuit „de surplus de caracter” (Lucian Boia), în „Ioan Slavici, jurnalist și deținut în Europa Centrală și de Est” (pp.165-179), respectiv Constantin Noica, filosoful nevoit a se lega de universal prin viziunea românească, în „Imagologie, gazetărie și aprecieri inconfortabile la Constantin Noica” (pp.180-200). Chiar dacă, discutând despre clasicii culturii române, poziția nu ar necesita o angajare personală (motivată), ci o simplă distanțare neutră, dintr-o perspectivă de la peste un secol depărtare, proiecția metacritică înseamnă studiul în contextul producerii și recontextualizarea (spre înțelegerea adecvată în lectură). Ilustrativ în acest sens mi se pare chiar raportul cu cel mai frecvent citat și investigat jurnalist din pleiada de clasici ai literaturii române, Mihai Eminescu, pe care Szabo îl surprinde în maniera propusă de Nemoianu încă de la începutul anilor 90, dezbrăcat critic de aura mitică și coborât de pe piedestalul pe care îl urcase ideologica comunistă, dar înțeles din rațiuni de imagologie culturală ca purtător al acestei aure: „Există tendința, necritică, de a vedea în Eminescu omul total al culturii române, considerând că el a performat la superlativ în toate activitățile sale. Mitizarea lui Eminescu este un demers imagologic necesar pentru fixarea reperelor culturale” (p.79), totodată apărat de abuzurile interpretative: „Surprinde cumva la un cercetător atât de aplicat ca Ruxandra Cesereanu1 punerea în context a lui Mihai Eminescu cu Corneliu Zelea Codreanu, e drept, pe urmele lui Ioan Petru Culianu […]. Sunt presupoziții greu de susținut. Argumente ar fi mai ușor de găsit împotrivă” (pp.117-118).
Dar, pentru a-ți putea asuma o asemenea poziție corectă și în cunoștință de cauză în raport cu modalitatea în care, prin intermediul mijloacelor de comunicare de masă, reperelor unei culturi le sunt proiectate holograme imagologice cu rol în construirea convergentă a unor trasee care se vor dovedi a fi de proiect național (în parcursul spre o comunitate de destin, cum visa Constantin Rădulescu-Motru), e nevoie nu doar de plus-cunoașterea pe care a probat-o cu vârf și îndesat universitarul timișorean, nu doar de neutralitate epistemică, ci și de bune intenții în raport cu adevărurile cunoașterii și cele ale fundamentării riguroase a proiectelor naționale de anvergură. Lucian-Vasile Szabo pare să fi împrumutat de la maestrul său, Ioan Slavici, acel „surplus de caracter”, care se adaugă fericit unei munci susținute, răsplătite prin numeroasele lucrări apărute în ultimii ani (un alt maestru al său, Cornel Ungureanu, îl remarca printre cei mai productivi scriitori ai specializării sale).
Nu în ultimul rând, Amenințarea clasicilor. Scriitori și jurnaliști în dispută cu puterea politică este o lucrare care se citește ca o poveste ce decriptează rolul scriitorului în cetate în calitatea de formator de opinie. Dar și aici, cu ironie, Szabo subliniază că spre deosebire de epoca clasicilor, s-a schimbat ceva în tradiția formatorilor de opinie, „deoarece oamenii de litere nu mai intervin doar în partea culturală, ci sunt adesea consultați în chestiuni sociale și mai ales politice” (p.48). Acesta este tristul adevăr pe care îl aduc în recontextualizarea necesară a amenințării clasicilor clasicizabilii literelor românești, care subordonează puterea simbolică a propriilor producții și a mass media unor interese sociale și politice imediate.

 

 

Notă
1 Cu referire la lucrarea din 2003, Imaginarul violent al românilor, apărută la Humanitas.