Ion Monoran
dragă poezie
(antologie, ediția a doua)
Timișoara, Editura Brumar, 2019

 

 

… Așa îi scria, între altele, Ion Monoran lui Geo Dumitrescu, cel care ținea, prin anii 70 – 80, poșta redacției la revista Luceafărul, … ,,și când scriu am impresia că demontez un buldozer piesă cu piesă în poezie. Și asta cu talent. Aceasta fiind condiția elementară pentru a deveni Poet (!) și nu un pițigoi literar.”- continua petentul intempestiv poet din Timișoara, aspirant la gloria (glorioleta ?) literară. Era perioada când – cum zice în alt loc – ,,hoinăream prin parcuri și cafenele cu Trakl, cu Rilke, cu P. Celan, cu Roetke, cu J. Follain și Poezia nordică modernă sub braț”, asta după ce fusese exmatriculat, din ultima clasă de liceu, pentru tentativă de trecere frauduloasă a frontierei, după care le-a declarat anchetatorilor că a vrut să plece din țară pentru a călători și a scrie poezie. Ceva mai târziu, debutează în revista Forum studențesc (avea 23 de ani) cu poemele Prietenilor mei și Multă vreme, activând și la Cenaclul ,,Pavel Dan”, al Casei de Cultură a Studenților din Timișoara, perioadă din care, poetul Lucian Scurtu își amintește despre Ion Monoran : ,,Era sfârșitul anilor 70, domina cenaclul prin talentul său impetuos, deși nu era student. Trăia poezia cu o pasiune devastatoare”. Terifianta (scurtă) viață monoraniană mai cuprinde și ,,episodul” de la începutul revoltei timișorenilor, din 1989, când, aflându-se în frunte cu alți curajoși și temerari, oprește tramvaiele, îndemnând oamenii să se ridice împotriva dictaturii.
În mini-prefața la prezenta antologie, Tudor Crețu subliniază – pertinent și profund relevant – că Monoran ,, (…) a fost unul dintre cei mai acerbi autodidacți. (…) N-avea cum să nu fi conștientizat atât mizeria, cât și măreția, oricât de neagră, a undergroundului. (…) Post factum și post mortem, anii subterani au trecut prin inevitabilul proces de romanțare. Imaginea revoluționarului s-a răsfrânt asupra poetului. Și invers.” Indubitabil, distingem un halou livresc socio-literar în curs de edificare, încă, iar aici mă gândesc, desigur, în primul rând, la o reacție mai apăsat canonică a receptării critice. La câteva luni după moartea prematură (avea 40 de ani) îi apare volumul de debut (1994), intitulat Locus periucundus, un titlu care ,,poziționează” lectorul în aria ascensională și elevată a referențializării poetice. Iar volumul chiar își face intrarea în scenă abrupt, oarecum sfidător și percutant, printr-un ,,VETO!” de toată frumusețea : Nu ne vom înghiți niciodată/ sub epiderma sfâșiată a zilei/ ascunși în avanposturi înșelătoare /îmbâcsiți de mirosul de gașcă al realității /(subl. mea A.S.) când forțe neînduplecate prind a se roti/ iar greața lentă a grijilor te silește să fii puternic/ și să uiți de șișul din coaste de prietenii/ din umbră pregătind arme să te doboare/ viteză tu-mi ești dragă/ vuietul centrifug al poemului/ în toate direcțiile basculând forțe/ce-și schimbă natura și se îndreaptă spre fantasme/ ființe bastarde imagini tranzistorizate/ și bineînțeles Maestrul dar ca și absent/ și se evaporează-ntr-un fleac/ (…) dar cum îți spuneam Frumoasa mea Doamnă/ cu pieptul descoperit și în mare pompă/ înainte de moarte ne vom spăla de păcate/ cu-n furtun.
Într-un ,,fragment autobiografic”, Ion Monoran scrie, în stilu-i caracteristic: ,,A devenit o modă poezia orașului cu tramvaie, poduri, … autostrăzi, cai, poluare. Compostezi toate astea și controlorii nu mai au nimic cu tine. Dar mie-mi coace mintea altceva. Iată de ce continuu să refuz ceea ce se cheamă generație, noul val etc. Pe pielea mea am libertatea să experimentez ceea ce vreau. Originalitatea nu în lei, ci în valută forte! Ar fi într-adevăr un gest de patriotism.” Și, incontestabil, aceste afirmații un pic iconoclaste, de nu chiar ritoase, te trimit, instantaneu, cu gândul la sintagma intens uzitată ,,fapte (marfă!) nu vorbe”. Iar poemul de mai sus chiar este un peremptoriu argument, în ce privește efortul inovativ și efervescent spre acea originalitate, spre acel ,,altceva”, de care vorbea în extractul autobiografic de mai sus. Este vorba aici, ca și în întreg volumul de debut, despre acele ,,adeziuni spontane și totale pentru Poezie, în numele căreia îl simți vehement încordat”, despre care vorbea Dinu Flămând, în prezentarea la pagina de poezie a lui I.M. din revista Amfiteatru (1978). Nu avem decât a subscrie și următoarelor afirmații ale Ruxandrei C., la recenzarea volumului Locus periucundus (Steaua, nr. 7-8, 1994): ,,Nu pot să nu mă gândesc cu tristețe că dacă Locus periucundus ar fi apărut prin 1985, de pildă, ar fi fost astăzi o carte de reper între volumele de poezie ale optzeciștilor.” Doar că, probabil, cenzura de atunci i-ar fi cerut imperios poetului să renunțe la versuri precum cel subliniat de subsemnatul în ,,VETO!”, ca și la multe altele, desigur, iar dușmanul feroce al compromisului, care era Ion Monoran, nu ar fi acceptat în ruptul capului așa ceva. Așa a fost să fie (și) cu acest poet maudit din stirpea unor Rimbaud, Verlaine, Villon și alții ca ei, sfârâie și scoate fum nedreptatea impardonabilă ce i s-a făcut. Iar el știa asta, știa și suferea, tristețe mai apăsătoare decât versul- surâsul tău/ într-un azil de priviri/ deghizat în monștri și aiureli/ și-mproșcat pe ziduri ca noroiul sau ploaia/ cu mici salturi și neatenții pe caldarâm/ unde cerul își strivește tâmplele – după cum se confesează acid- amar într-o Rimbaldiană.
,,Muncesc până la epuizare în fața colii de hârtie și nu-mi permit niciodată să scriu texte slabe. Dintre cele bune le aleg pe cele mai bune. Am niște planuri enorme în ceea ce privește poezia și condiția de poet. Poezia contemporană mă nemulțumește. Altfel nu aș mai găsi niciun suport moral pentru scris.” – mai scria, prin anii 80, Monoran. Cred că își fixa (propunea) o ștachetă poeticească , hmm… cam ca aceea de record (la început) național al Iolandei Balaș, cu toate că în acea perioadă erau în prim-planul notorietății și atenției critice autori precum Brumaru, Blandiana, Dimov, Dinescu, Stănescu, Ursachi. În orice caz, câteva texte din Locus periucundus (sau, mă rog, excerptații din acestea) sunt (certamente) peste (chiar dacă… milimetric, poate) cele ale unora dintre cei amintiți mai sus , sau ale optzeciștilor. De pildă, autorul volumului cartea alcool (2010), s-ar cuveni să se uite un pic în sus, spre acela care scrie astfel, din interiorul aceleiași tematici abordate : ,,(…) … până nu demult/ gândurile tale/ cu străluciri de intensă materialitate/ înfloreau în peisajul atât de feminin al memoriei/ ca niște sâni ademenitori și tandri/ ascunși în vegetația de climă caldă a imaginarului./ Stai în birt și bei/ până când vocalele numelui tău/ devin cupe din care îți sorbi viața/ deși pe măsură ce sorbi îți dai tot mai mult/ seama că licoarea e mai searbădă decât anii ce s-au dus. (Spleen), sau : (…) Un poem ca un astmatic/ ce-și pipăie mereu pieptul/ de teama unui infarct/ preocupat doar de propria pribegie/ hărăzit la un moment dat/să se resoarbă / în niște scriituri haotice/ dezlănțuind în jur mase de forțe arzătoare/ puternice mișcări de colorit/ într-un timp epuizat/ deși o neliniște de pendul domnește pretutindeni (… pag. 57), sau întreg poemul de șapte pagini – palpitând de o subiacență a istoricității inflamate în interstiții funambulești, exultând într-un onirism hiper-activat de sorginte tragică, interferând, uneori, cu realul halucina(n)t – intitulat Vis cu Pan , din care citez : (…) Tovarășii tăi/ cu capete de lup sau de câine/cu urechi monstruoase și ochi scăpărători/ încoronați cu ghirlande de trandafir sălbatic/ iar câte unii cu câte-un corn în frunte/ înaintează extaziați pe potecile/ frecventate pînă adineauri de jivinele/ ce-au dispărut speriate/ fără a avea totuși ceva din aspectul/ altădată atât de negrelor păduri nibelunge/ dar în care disperat încerci și tu / să te pierzi fără urmă/ (…) cutreierai nestingherit pustietățile/ până ți se arăta acea lumină aproape electrică de magneziu/ ce te-a făcut să urci contrariat colina/ (…) dezvăluindu- ți adâncuri obscure ale timpului/ imagini – amintire ale unui strămoș/ ce pe nesimțite s-a reîntrupat în tine/ un de fapt zeu/ ascuns în Ființă ca orice alt amănunt/ despre care de la o vreme începi să uiți/ așa cum în genere uităm cu toții (… – pag. 87 – 88).
Ce-ar mai fi de spus, iar apoi de… tăcut amarnic, în urma celor spuse ? … Doar că Poetul Ion Monoran ar fi trebuit să fie ( eu spun chiar că este!) unul din liderii incontestabili ai optzeciștilor, chiar dacă el nu agrea aceste formule și clasificări. Dar… cum să se accepte ca un… fochist la o centrală termică de bloc (ca încadrare civilă) să fie așa ceva ?! (…) Închei cu aprecierile unui laureat al Premiului Național Eminescu, Aurel Pantea : ,,Am convingerea că, atât cât a scris, e de ajuns pentru ca Ion Monoran să-și aibă un loc al său în poezia românească a acestui sfârșit de mileniu” (Vatra nr. 3/ 1998).