Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Anatomia lui “Homo Matrix”

Anatomia lui “Homo Matrix”

Rețeaua globală nu este numai un mediu de comunicare, este un mediu de existență, un simptom (un fascicol impresionant de simptome de fapt), o boală (cu multe boli subsecvente) și o apocalipsă cotidiană. Pornesc meditațiile de față de la o întâmplare banală, cum se petrec zilnic milioane pe Rețea (numesc astfel, pentru simplificare, mulțimea de situri, rețele sociale, podcasturi și altele, care alcătuiesc Matrixul în care am fost absorbiți și suntem cotidian digerați ). Am postat într-o zi un citat obișnuit, fără niciun comentariu suplimentar, dintr-un autor clasic, Sfântul Maxim Mărturisitorul. „Dumnezeu e însetat de îndumnezeirea omului”. Atât. Pentru cine a frecventat cât de cât literatura Filocaliilor, a Sfinților Părinți, a teologilor ambelor mari biserici teolegumena citată nu are nimic surprinzător, e mai degrabă, hai să o spunem, o „banalitate”. Tocmai pentru că în spațiul cultural amintit nu noutatea dă valoarea unui enunț, ca în spațiul esteticii moderne. Sunt alte criterii, dar nu ele mă preocupă aici. Postasem citatul fără cea mai mică intenție polemică, doar pentru forța lui de impact provenită din concizie și tensiune lăuntrică. De aceea am fost surprins (deși credeam că nu mă mai surprinde nimic în Rețea) de numărul, natura și vehemența brutală a reacțiilor. Citez „jocuri de cuvinte stupide, pentru naivi”. Cineva îmi deplânge magnanim cultura pentru că m-aș asocia babelor pupătoare de moaște. Mă interesează aici mecanismul de gândire al procurorilor din virtual. Nu exista nimic provocator în postarea mea. Afară de… ea însăși. Mă interesează aici nu cazul, benign în sine, ci o simptomatologie pe care o consemnez numeric, sub forma unor „observații” de caz.
Observația 1. Hipnoza cuvintelor și pavlovismul comentatorului. Comentatorul vede un cuvânt, în cazul de față „Dumnezeu”, și brusc, indiferent la text, context, autor ș.a.m.d. i se aprinde beculețul, salivează câteva sentințe. Precum cele abia citate mai sus. Ești prins în insectar, clasat, fixat, nu ai scăpare. El știe totul despre tine. Acum știe că „Dumnezeu” e cuvânt prohibit, incorect politic, nu e „în trend”, folosirea lui te califică într-un anume fel. De aici saltul e inevitabil în observația 2: violența. Se trece la etichete, calificative: medieval, putinist, legionar, antieuropean. Și imediat observația adiacentă 3, intoleranța. Am spus adesea că propagandiștii toleranței sunt de cele mai multe ori cei mai vehemenți intoleranți. Evidența aberației acestei politici a bâtei lexicale mă dispensează de a insista. Aici trebuie făcută o distincție, dacă aș fi dat un citat din sfera „culturală” (trebuie să folosesc ghilimele la modul enervant, tocmai pentru că în acest univers – observația 4 – cuvintele își pierd sensul lor obișnuit, și el trebuie neîncetat precizat) conținând cuvântul Dumnezeu, să zicem din Pascal, Steinhardt, Claudel, Rilke, Dante, Nietzsche, Kierkegaard ba chiar Thoma de Aquino or Sfântul Augustin fraza ar fi avut o aură „culturală” și nimeni nu ar fi avut nimic de zis. Așa, am avut îndrăzneala să citez chiar un Părinte filocalic și am fost eliminat scurt din cultură. Comentatorul îmi reproșează că a citit destulă cultură clasică (sic!), dar că nu a dat nicăieri de numele Sfântului Maxim. Aici îmi vine chiar a-i da dreptate, înțelesul mărginit pe care-l are în școala de azi cuvântul „cultură” a eliminat cu totul partea umanioarelor clasice, din care face parte autorul citat. Clasicismul are un sens mai larg decât cel epurat pe care se străduie cancelarii noștri (de la cancel culture, evident) din Matrix să ni-l impună. Cultura nu se poate declina alături de verbele a epura și a impune.
Nu făcusem deci un act de apologetică (de ce ar fi acesta interzis în Rețea e o altă poveste), precum mi se reproșa, ci unul mărunt, abia un citat de un rând dintr-un autor vechi. Prea vechi. Cu toate astea comentatorul (observația 5) știe dinainte ce intenții ascunse, neavenite, inavuabile, periculoase ai. De aceea e o zadarnică iluzie aceea a dialogului, de vreme ce comentatorul tău este, prin proprie definiție, deținătorul adevărului. La ce bun dezbaterea? În Rețea nimeni nu vrea să afle, toată lumea vrea să se impună. Verbul Matricei este a avea, trebuie să ai cele mai multe aprecieri, cei mai mulți urmăritori, să ai dreptate cu orice preț (fără niciun preț de fapt), să ai cele mai noi informații, chiar cu riscul să fii păcălit de cele mincinoase, cele mai inedite poze. De aceea progresul în (auto)cunoaștere în interiorul Matricei este nul. Raporturile sunt de putere, nu de argumentare. Iluzia că poți discuta aici chestiuni profunde precum chenoza ori teosis-ul te face iremediabil ridicol. Celălalt a câștigat bătălia din chiar momentul în care ai deschis-o pe acest front. Dar, repet, în exemplul meu nici măcar nu exista o asemenea miză, aș fi putut cita un vers de Topârceanu. Numai că – observația 6 – comentatorul face din țânțar armăsar, lucrul minor devine gigantic iar cel care are importanță reală este ignorat.
Este un truism că toate acestea se fac în numele libertății de opinie pe care, vezi Doamne (scuze, nici această expresie nu e admisibilă), cyberspațiul o încurajează. La cea mai superficială analiză realizăm totuși că este vorba de un cancer al libertății. Nu că vorbește „idiotul satului”, după expresia lui Umberto Eco, mereu citată în Rețea și cu care toți par a fi de acord, pentru că, normal, idiotul e totdeauna celălalt. Ci pentru că aici nu există criteriu al adevărului, necesar în orice discuție. Nimic mai opus Rețelei decât Agora ateniană. Acolo erau în lucrare selecția vorbitorilor, aristocrația inteligenței, comunitatea mizei intelectuale, obsesia (auto)cunoașterii. Și, mai presus de toate, moderatorul, Socrate. Rețeaua este în devălmășie. Forma cea mai repugnantă a democrației de bas etat o aflăm în aceste „opinii” care năclăiesc instantaneu totul. Lipsește cu totul corolarul obligatoriu al libertății, responsabilitatea. Observația 7, comentatorul abuzează de acest principiu al libertății, anulându-te de la început, de obicei printr-o injurie.
Dar ce-i mâna pe ei în luptă? Citez cu fidelitate: „eu cred în știință”. Formula oximoronică este perfectă în absurdul ei concis. A fost intens folosită, de altfel, sub o mulțime de redactări, pe timpul pandemiei. În care idolatria față de „știință” a atins paroxisme de „furor” medieval despre care se vor scrie multe doctorate grele în deceniile următoare. Acești idolatri care au pus în locul lui Dumnezeu ceea ce cred ei a fi Știința cu majusculă țin de fapt de un neo-pozitivism destul de rudimentar, ei neagă fără să știe cam toată tradiția gândirii europene, de la clasicismul grec la îndoiala carteziană și la falsificabilitatea lui Karl Popper. Înlocuiesc tradiția aceasta glorioasă care dă axa cogitativă a Europei cu un vulgar: nu există decât ceea ce pot atinge. Reducția logică a uneia dintre afirmațiile citate mai sus ar fi următoarea: eu nu am auzit de Sf. Maxim, ergo el nu există pentru cultură. Imaginea asta despre „cultură” este, de fapt, profund anti-culturală. De la originile ei preistorice, cultura a fost totdeauna preocupată de „partea nevăzută” a lumii. A o reduce la perceptibil înseamnă a reduce umanul la animal. Câteva zeci de mii de ani de cultură au lucrat întru dez-animalizarea omului. Acum asistăm la un fulgerător traseu invers, în numele unui „naturalism” ideologic. Observația 8. Comentatorul e un fanatic al „științei” și un ateu de duzină, folosind în „demonstrațiile” sale anticreștine (numai anticreștine) poncife comode și vădind de cele mai multe ori doar un jenant analfabetism în domeniu.
Notațiile mele nu au deloc un caracter polemic. Este vizibil că, în vreme ce poziția mea epistemologică o include, în sensul că o tolerează, pe cealaltă, poziția celui numit aici generic Comentatorul este excluzivă, ea nu admite nici măcar citarea numelui lui Dumnezeu care îi stârnește spontane aprehensiuni. Îmi vine a spune (observația 9) că este cazul cel mai frecvent al confruntărilor din Metavers, nu neapărat pe teme religioase ori filozofice. De aceea spațiul acesta duce rapid și inevitabil la atrofie intelectuală. Precum alimentele sintetice dau numai iluzia hrănirii și sunt dăunătoare pe termen lung, discuțiile virtuale dau cumplita iluzie a intelectualității. Iluzie, terorismul unui pseudo, profund poluant, deloc biodegradabil. De altfel, se poate desena lesne un grafic remarcabil de comun de-a lungul și de-a latul spațiului virtual, un fel de numitor comun, orice discuție contradictorie, pornită chiar în termeni amiabili, sfârșește prin aluviuni injurioase, de multe ori venite de la combatanți intrați în luptă pe parcurs și care simt nevoia să se afilieze cât mai vehement uneia sau alteia dintre tabere (observația 10). Nu știu dacă observațiile mele sunt psihologice sau etice. Ele țin de un anume comportament, de un anume tip uman pe care cyberspațiul l-a creat și îl hrănește, acesta crescând și înmulțindu-se ca virusul pandemic.
Să recapitulăm așadar, rezumând, fascicolul de trăsături identificate într-o dezbatere pe rețeaua de (non)socializare. Comentatorul reacționează la cuvinte, nu la silogisme, (în majoritatea cazurilor este incapabil să le urmărească pe acestea) cuvinte care sunt valorizate în alb sau negru, admisibile sau inadmisibile. Nu contează ce ai spus, ci că ai folosit cuvintele blamate. Maniheismul acesta duce imediat la violența reacției, practica injuriei etc. Consecința imediată este intoleranța, lipsa de disponibilitate pentru dialogul autentic, pentru puncte de vedere alternative, ipoteze de lucru provizorii, biblioteci diferite (nu citim aceleași cărți!) etc. Rețeaua are un Dicționar aparte, foarte deosebit de cel curent, aici cuvintele au alte sensuri, îți trebuie un efort permanent să traduci dintr-o limbă în aceeași limbă de pe ecran. De aici „coloratura” cuvintelor și apariția cenzurii, apar cuvintele interzise. Totul este pre-gândit, prestabilit, comentatorul știe dinainte ce ai vrut tu să spui și chiar te ceartă că nu recunoști că ai spus ce spune el că vrei să spui. Ca atare regimul nocturn al imaginii din Rețea este hiperbola, totdeauna se exagerează un aspect sau altul, totul e transformat în caricatură prin îngroșarea unor linii. Libertatea devine, în aceste condiții, haos, anarhie, cacofonie ideatică. Comentatorul este habotnic al științei și ateu de duzină, cu o cultură absolut precară în ceea ce privește temeliile teologice ale umanismului. De la înălțimea acestei ignoranțe dă neîncetat lecții și administrează pedepse. „Cultura ” se reduce pentru el la științele exacte asupra cărora are o viziune de secol XIX. Comentatorul este intolerant, nu caută niciodată celălalt punct de vedere, de vreme ce el deține adevărul integral și absolut, la ce bun să-l caute în afirmațiile altcuiva? Pe care le respinge ab initio. Toate aceste trăsături duc la o vertiginoasă atrofie intelectuală la nivelul societății.
Ne vedem pe FB?

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg