Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Anton Dumitriu – omul, opera și un “Jurnal de idei” edificator

Anton Dumitriu – omul, opera și un “Jurnal de idei” edificator

 

Anton Dumitriu se naște la 19 martie (stil vechi) 1905 la Brăila și își începe studiile la Școala primară nr. 1, absolvind apoi liceul real Nicolae Bălcescu în anul 1925. În timpul liceului, îndrumat fiind de profesori eminenți precum N. Stănescu, la limba și literatura franceză, Liviu Macedonescu, la științe naturale, Mihail Bogdănescu, fizică și chimie, Vasile Gora, limbi clasice, începe prin a scrie, cu rubrică permanentă, cronici științifice la ziarul Curierul din Brăila, publicînd, apoi, articole la Ziarul științelor populare și al călătoriilor din București.
Se înscrie simultan la cursurile Facultății de științe și ale Facultății de litere și filosofie ale Universității București. Încă din timpul studenției se remarcă ca fiind un adept al liniei maioresciene a culturii românești și un remarcabil adversar al ideilor propagate în acea vreme la Universitatea din București de către un alt brăilean, Nae Ionescu. În anul 1929 obține licența în matematici, iar în 1930 absolvă și filosofia. Din 1929 și pînă în 1933 este profesor de matematică la Școala Normală și la Școala Comercială Superioară din Brăila, ca mai apoi, începînd cu 1933, cînd publică Valoarea metafizică a rațiunii, și pînă în 1938, va funcționa la liceele M. Eminescu și Gh. Lazăr din București. Începînd cu anul 1934 este numit și asistent la Catedra de geometrie descriptivă a Școlii Politehnice din București.
Anul 1938 este marcat de susținerea tezei de doctorat cu titlul Bazele filosofice ale științei, notată de către P.P. Negulescu și Constantin Rădulescu-Motru cu calificativul Summa cum laudae, ca mai apoi, după un procedeu tipic maiorescian, să fie chemat de către P.P. Negulescu, ca asistent al său, la Facultatea de litere și filosofie a Universității București, pentru a preda un curs de logică matematică.
Între anii 1937-1939 va fi prim redactor la săptămînalele democratice Lumea Românească și Facla (1939-1940), conduse de scriitorii Zaharia Stancu și, respectiv, Ion Vinea. În perioada 1942-1946 conduce grupul Știință și cunoaștere dar și revista Caiete de filosofie, la care colaborează O. Onicescu, Dan Barbilian, Gr. C. Moisil, Al. Mironescu, Camil Petrescu, căruia i-a predat ore de matematici, Mircea Florian etc.
În 1944 semnează, alături de S. Stoilov, Iorgu Iordan și alții curajosul memoriu al intelectualilor, adresat dictatorului fascist Ion Antonescu, în care se cerea ieșirea României din războiul împotriva puterilor aliate. Între anii 1944-1946 este director al săptămînalului Democrația.
În anul 1943 apar volumele Orient și Occident și Logica polivalentă, iar în anul 1944 apare Paradoxele logicii. Tot în acest an este titularizat ca profesor la Catedra de logică și istoria filosofiei vechi și medievale unde publică un Curs de istoria logicii, iar în 1947 primește premiul Vasile Conta al societății Gazeta matematică, pentru întreaga activitate științifică. În anul 1948 publică volumul Logica nouă, care primește premiul Gheorghe Asachi al Academiei Române.
În luna decembrie a anului 1948, în buna și onorabila tradiție românească, este dat afară din Universitatea București datorită epurărilor comuniste, iar ca lucrurile să capete sens și să se încheie fericit, i se intentează un proces cu substrat politic. În urma acestei mascarade, spre cinstea justiției române, a fost condamnat la 12 ani de închisoare cu executare fără a fi putut fi găsit vinovat pentru vreo infracțiune reală.
Este eliberat în 1954 din închisoare, unde, după cum mi-a mărturisit, era un privilegiu atunci cînd se putea vitaminiza hrănindu-se cu iarbă și cu alte buruieni crescute în curtea închisorii. Apoi, în buna noastră tradiție, așa cum este și firesc pentru intelectualii de excepție, trăiește din expediente pînă în 1964 cînd este numit cercetător științific principal, iar apoi șef al sectorului Logică clasică la Centrul de logică al Academiei Române de unde în anul 1971 se pensionează la cerere.
În 1969, ca recunoaștere a meritelor sale științifice, este numit profesor onorific la Institutul de științe umane din Urbino, iar în 1972 la Facultatea liberă de filosofie comparată din Paris. Deși invitat, în 1975, la Paris, pentru o serie de conferințe la Sorbonne, i se refuză ieșirea din țară pe motive politice, asta în timp ce mari actuali disidenți români se plimbau în voie, pe la diverse burse sau lectorate, în toată Europa.
Între anii 1966 și 1990 publică un număr de 11 cărți de logică și filosofie, între care monumentala Istorie a logicii. Redactează, pentru Dictionnaire de philosophes, apărut la Paris, articole despre Hilbert, Lautman, Nicod și Poincaré.
Publică 57 de lucrări științifice, dintre care 3 de matematică și 54 de logică și filosofie în reviste apărute în România (Revista de filosofie, Acta logica, Revue Roumaine des Sciences Sociales serie Logique), în Italia (Scientia, Il Dialogo, International logic Review, Il Contributo) și S.U.A. (International Philosophical Quarterly, Notre Dame Journal of Formal Logic, The Journal of History of Philosophy). Participă cu comunicări scrise la Congresul Internațional de logică și metodologia științelor de la Amsterdam (1967) și București (1971), precum și la Congresul internațional de filosofie de la Viena (1968) și de la Hanovra (1979).
Este ales, în 1969, membru al Academiei Mediteraneene din Malta, în 1970 membru al Centrului superior de logică și științe comparate din Bologna, în anul 1980 este ales membru al Academiei Marchese din Ancona iar din 1989 membru corespondent al Societății de filosofie din Toulouse.
A făcut parte din conducerile științifice ale revistelor International Logic Review (Bologna), Il Contributo (Roma) și Theoria (Geneve).
La ideea subsemnatului și cu sprijinul nemijlocit al poetului Teohar Mihadaș (fost student al lui Anton Dumitriu) și cu acordul lui D.R. Popescu, președintele U.S.R., este invitat să depună o cerere de înscriere în această asociație. Avantajele materiale erau, la acea vreme, însemnate. Refuză să depună o cerere de înscriere în U.S.R., astfel că nu poate fi primit în această uniune. Prin urmare, Anton Dumitriu nu a fost membru al U.S.R., ceea ce, în opinia noastră, nu i-a pricinuit nici un fel de pierdere. Decît una de ordin material, pentru care venerabilul profesor nu s-a obosit să redacteze o cerere.
În anul 1990 refuză să devină membru al Academiei Române.
Ca un fapt excepțional, după anul 1990, acceptă premiul acordat de prefectul județului Cluj Grigore Zanc pentru lucrarea Homo Universalis.
Se stinge din viață la 8 ianuarie 1992.

*

Dacă ar fi să facem o scurtă descriere a gîndirii filosofului român, am putea încerca o împărțire tripartită a perioadelor creației sale logico-filosofice:
Prima etapă ar fi aceea pe care o vom numi: a aspectului tautologic al raționamentului logico-matematic și face referire la epoca în care gîndirea lui Anton Dumitriu este influențată, în opinia mea, de către neopozitivismul lui Carnap și Meyerson. Era epoca primelor elaborări. În acest sens și cu trimitere la această perioadă, filosoful român considera că, în lipsa unui fundament cert, cunoașterea științifică este fictivă iar continuitatea succesiunii teoriilor și paradigmelor științifice este doar aparentă, cum ar spune Th. Kuhn, ele avind în comun doar faptele, însă interpretările acestora fiind complet diferite. Este perioada pe care am denumi-o „a scepticismului gnoseologic” deoarece în viziunea sa știința nu este decît capacitatea umană „de a construi simboluri ale propriei noastre puteri”, o putere, de altfel, bazată pe iluzie, deoarece, așa cum afirmă Anton Dumitriu, știința pe care se constituie această putere este iluzorie.
O a doua perioadă este marcată de viziunea lui Aristotel asupra fundamentării cunoașterii cu cele două puteri ale intelectului, cea activă și cea pasivă, fără însă a merge pe latura strict metafizică a interpretării doctrinei aristoteliciene. De altfel, admirația lui Anton Dumitriu pentru Aristotel se traduce și în critica pe care, din această perspectivă, Anton Dumitriu o aduce modelelor matematice și științifice care, în cele din urmă, după părerea sa, ar elimina din logică însăși semnificația. Această critică a formalismului matematic și științific marchează a doua etapă a gîndirii filosofului român.
A treia etapă și cea din urmă, am putea-o numi: etapa metafizică. Această etapă este marcată de critica adusă culturii și civilizației europene contemporane privind pierderea sensurilor autentice ale filosofiei. Această lipsă a sensului autentic este marcată de dispariția idealului de Om și Umanitate, așa cum antichitatea greacă l-a avut în sophos2 iar perioada medievală în cavaler, care era asimilat sfîntului și eroului3. În această perioadă, cu trimitere, în special, la Aletheia, Anton Dumitriu acceptă ”metafizica aristotelică a identificării celui ce gîndește cu ceea ce este gîndit în actul intuiției primelor principii, ajungînd la ideea unei filosofii originare și a noțiunii de adevăr ca non-uitare care traversează întreaga istorie a gîndirii occidentale. Neconvins și puțin satisfăcut de idealul de om propus de Aristotel în Etica Nicomahică, Anton Dumitriu caută un ideal de Om la presocratici și în Socrate, iar o posibilă confirmare a universalității acestei idei, în filosofiile orientale care văd înțeleptul unit cu universul, iar Ființa ca pe o purificare ascetică și o completă cunoaștere a sinelui prin intermediul ascezei.
Există, se pare, adevărate rupturi între cele trei perioade ale gîndirii lui Anton Dumitriu pe care am încercat să le sintetizez aici. Prima ruptură considerăm că s-a realizat în urma experienței tragice a recluziunii forțate dintre anii 1949 și 1954, care, în opinia mea, a creat mediul favorabil dezvoltării unor preocupări și idei preexistente, avînd în vedere că Anton Dumitriu era un bun cunoscător de sanscrită și un fin interpret al textelor filosofice orientale. Această preocupare apare, incipient, încă în anul 1943, dar are la bază preocupări la nivelul anului 1929, odată cu apariția lucrării Orient și Occident.
Aceste preocupări și meditații profunde, concretizate ulterior ieșirii din închisoare și în retragerea, pentru o perioadă de timp, în liniștea mănăstirii (deși Anton Dumitriu nu era un credincios în accepțiunea obișnuită a cuvîntului) se pot întrevedea în interesul acordat acestei filosofii orientale atît sub aspectul logicii, în Istoria logicii, cît și sub aspect metafizic în Aletheia și a reproșurilor și criticilor aduse de pe pozițiile metafizicii tendințelor neopozitiviste și ale obiectivismului pur care a marcat și marchează încă gîndirea occidentală.
Pe de altă parte, a doua perioadă, este marcată de poziția de echilibru între neopozitivism și subiectivismul kantian și, mai apoi, husserlian, pare a fi deosebit de fecundă. Cărțile apărute în această perioadă, amintim aici doar Teorie și sistem4, surprind evoluția matură a gîndirii lui Anton Dumitriu și pun în aspect esența poziției sale referitoare la raportarea la gîndirea filosofică contemporană în raport cu filosofia antică, asta pe de o parte. Totuși, aceste raporturi vor fi dezbătute amplu și analizate mai profund în a treia parte a evoluției gîndirii filosofului român.
Sub aspectul cercetărilor logice, această perioadă evidențiază, în mare, trei mari direcții și realizări:
1. Punerea în aspect a naturii duale a matematicii ca fiind, în același timp, o artă a demonstrației și o artă a invenției.
2. Explicarea și rezolvarea, cu metodele logicii clasice a paradoxelor logico-matematice.
3. Descrierea logicii ca teorie și nu ca metodă deductivă, adică logica privită ca expresie a principiilor gîndirii cunoscute prin intuiție intelectuală.
Cu privire la esența matematicii, Anton Dumitriu înceracă și reușește să demanteleze orice iluzie relativă la caracterul creator al demonstrației matematice, punînd în lumină caracterul tautologic al acesteia, prin existența unei reciproce pentru orice teoremă, în cazul în care din premise se pot extrage suficiente concluzii, și prin banalizarea, pe urmele lui Dedekind și contra lui Poincaré, inducției complete, ca fiind bazată pe o definiție prin recurență, referitoare la variabila număr natural și nu la valorile concrete ale acestei variabile, cum se consideră de obicei.
În gîndirea lui Anton Dumitriu, caracterul constructiv al matematicii ar consta în construcția obiectelor ei specifice care ar fi niște funcții propoziționale avînd ca variabile atributele obiectelor matematice introduse prin definiții. Existența acestora s-ar reduce la noncontradicție (caracter tautologic) și ar avea doar un sens ipotetic.
Prin urmare, demonstrația apare ca fiind o succesiune logică a demonstrației, un lanț de definiții prin care se echivalează două funcții propoziționale, dar nu se identifică două propoziții, așa cum pretinde, îndeobște, logica matematică (”Schema creatoare face posibilă schema deductivă ce o validează”). Astfel, cu tot caracterul necesar al demonstrațiilor, matematica se vădește a fi doar o metodă deductivă ipotetică ca urmare a naturii ipotetice a axiomelor.
E o trecere, oarecum firească, de la prima perioadă, în care știința are un sens profund estetic (în înțelesul kantian al termenului) iar asta se datorează implicării afective a cercetătorului relativ la obiectul cercetării sale, inclusiv a tendințelor sale inconștiente, la viziunea matematicii ca asemănătoare, întrutotul, poeziei, care la rîndul ei implică reguli impuse și creație liberă, ambele avînd la bază imaginația ca facultate a gîndirii analogice și intuiția, cu mențiunea că intuiția cu raportare la matematică dobîndește caracter NECESAR, pe cînd în poezie are doar un caracter SUFICIENT.
În privința paradoxurilor, Anton Dumitriu a conceput unele mai compexe decît cele cunoscute anterior și care nu pot fi rezolvate prin teoria tipurilor logice a lui B. Russel. Anton Dumitriu a reușit să rezolve acest tip de paradoxe punînd în evidență caracterul lor profund ilogic servindu-se de chiar logica clasică și de formalismul logic russelian, eludînd teoria tipurilor și folosind doar principiul contradicției.
Criticînd formalismul logic al lui Hilbert dar și logicismul extrem al lui Russel sau sintaxa logică a lui Carnap, Anton Dumitriu arată că, în sistemele logice, noțiunile sunt împreună și reciproc definisabile, acesta fiind un principiul logic inadmisibil deoarece sunt circulare și, prin urmare, sofistice. Ca argument, plecînd de la principiul terțului exclus și al identității, filosoful român reușește să demonstreze și să obțină prin substituții, folosind regula dublei negații, axiomele calculului propozițional al lui B. Russel. Arbitrariul alegerii axiomelor duce, în opinia lui Anton Dumitriu, la un relativism logic inacceptabil.
Mai mult chiar, după filosoful român, întrucît limbajele sunt convenționale dar se lucrează cu semnificații, aspect de care nu putem să nu ținem cont, modelele formale constituite din simboluri fără semnificație apar ca lipsite de sens, iar completarea în metalimbaje, așa cum procedează A. Traski, a sintaxei logice cu o semantică, duce la un relativism gnoseologic întrucît adevărul și falsul ajung dependente de limbajul pentru care optăm.
Soluția pe care o propune Anton Dumitriu acestor adevărate aporii logice este reîntoarcerea la doctrina aristotelică. Aici, logica fiind concepută ca studiul formelor și relațiilor general universale și necesare, iar categoriile drept principii ale silogismului fiind inteligibile direct, prin intuiția intelectuală, logica nu apare ca fiind o metodă deductivă ci, mai degrabă, o theoria, o expresie a principiilor gîndirii, guvernate de principiul contradicției.
Astfel, adevărul iese de sub umbrela formalismului tautologic și capătă statut ontologic, fiind, în primă instanță, adecvarea lucrului la intelect. Pornind de aici, se va ajunge la concluzia că adevărul aparține judecății interne și nu limbajului care nu poate fi decît corect sau incorect. Demonstrația nu se reduce, astfel, la silogism ci cere, în plus, adevărul premiselor. Astfel, logica se întemeiază ontologic!
Pornind de la aceste premise, obiectul științei devine, inevitabil, Ființa și studiul delimitărilor ei universale, respectiv categoriile. După Anton Dumitriu, fundamentul științei îl constituie principiile generale sau particulare adevărate, dar nedemonstrate, iar metoda științei este demonstrarea necesității prin silogisme științifice.
Pe de altă parte, afirmă filosoful român, deoarece contradictoriul implică falsul, însă necontradictoriul (tautologicul) nu implică neapărat adevărul, reiese că principiul contradicției nu este un principiu al adevărului ci doar al corectitudinii, deci al limbajului, așa cum este și logica.
Trecerea de la dezbaterea asupra determinărilor logice și structurarea ideii logicii cu conținut, implică o altă rupere de sens al gîndirii lui Anton Dumitriu. Aceasta se va traduce în abordarea cu preponderență a spectului metafizic al problemei și susține perioada 1974-1992.
A treia perioadă, pe care tocmai am determinat-o, este perioada marilor analize metafizice aupra teoriei culturii și asupra celei a mentalităților. Aci putem vorbi de importanța publicării Jurnalului de idei.
Acest jurnal, ținut tocmai în perioada a treia, și acoperind aproape în întregime această perioadă, este un veritabil laborator al ideilor care structurează această cea mai importantă perioadă a creației filosofice a lui Anton Dumitriu și orchestrează perfect cele mai importante lucrări ale autorului.
Jurnalul este ținut într-o agendă cu coperțile învelite în piele și este scris în întregime cu stiloul sau pixul, iar dificultățile de descifrare devin majore atunci cînd citatele sunt trunchiate sau cînd, din cauza ”fugii ideilor”, scrisul devine grăbit, prescurtat, iar citatele sunt, uneori, date din memorie.
Aceeași dificultate am întîlnit-o la citatele date în greaca veche pe care, pentru acuratețe, le-am transliterat (atunci cînd nu o face chiar autorul) iar, uneori, în limba germană, deși am sesizat unele mici inadvertențe, nu am intervenit în text. La fel, acolo unde nu am reușit să descifrăm cu exactitate anumite cuvinte sau expresii am preferat să lăsăm textul în suspensie, fără a încerca să aducem completări, chiar dacă acestea ar fi oarecum logice sau, aparent, de la sine înțelese.
Sub aspectul fondului, acest Jurnal de idei – titlul aparține subsemnatului și nu lui Anton Dumitriu – este oglinda perfectă a ceea ce va avea să devină Aletheia, Culturi eleate și culturi heracleitice dar și Homo universalis.
Astfel, Aletheia, în special, își găsește stadiul preparativ în acest Jurnal de idei. Pentru cercetătorul operei lui Anton Dumitriu dar și pentru un cititor avizat acest jurnal poate deveni unul fascinant, devoalînd toate frămîntările interne ale autorului, toate crochiurile ideatice, toate tatonările care își vor găsi forma finală în Aletheia care ni se pare a fi cel mai remarcabil studiu referitor la această problemă scris în ultima jumătate de secol în persepectivă europeană și mondială.
Finețea analizelor, complexitatea informațiilor dar și desăvîrșita cunoaștere a limbii elene, fapt care îi permite autorului traduceri și interpretări surprinzătoare, face din Aletheia o lucrare fundamentală, greu de asimilat dar mai ales de depășit pe termen mediu.
Avînd în vedere toate aceste aspecte, hotărîrea mea de a da publicității după aproape 25 de ani de la intrarea în posesia manucrisului a acestui Jurnal de idei, pare a fi justificată. Textul în discuție, dincolo de ineditul său, de utilitatea sa pentru cercetare dar și pentru istoria filosofiei românești, poate fi privit și ca un jurnal în sensul propriu, ca operă de sine stătătoare, chiar dacă, pe alocuri, unele idei revin sau sunt preluate, prelucrate și aduse la un alt sens.
Însă acest Jurnal de idei devine util nu doar celor ce se vor apleca asupra Aletheiei, dar și pentru ilustrarea unor concepte cheie din Culturi eleate și culturi heracleitice, mai ales în ceea ce privește unele mutări de sens de la vechiul Orient și Occident. Același lucru se poate spune și despre ultima carte apărută în anii 1990, respectiv Homo universalis.
Care este sensul pe care îl găsește Anton Dumitriu în această a treia și ultimă perioadă a gîndirii sale filosofice? Care este idealul de umanitate a epocii moderne și contemporane în raport cu cel al antichității și cu cel al Evului Mediu?
Concluzia lui Anton Dumitriu, unica posibilă într-o epocă dominată de avîntul de neimaginat al științei și informației este una singură, necesară, posibilă și suficientă: idealul de OM și Umanitate al modernității și contemporaneității este SAVANTUL iar știința este conceptul care structurează și guvernează acest model de UMANITATE.

 

Note
1 Apărut la Editura Tribuna, Jurnalul de idei este unul dintre manuscrisele inedite publicate la aproape 25 de ani de la moartea autorului și constituie o adevărată oglindă a modului în care se naște opera metafizică a marelui filosof care a fost Anton Dumitriu.
2 Vidi, A. Dumitriu, Aletheia, Editura Eminescu, București, 1984.
3 Vidi, Culturi eleate și culturi heracleitice, Cartea Românească, București, 1987.
4 Lucrare apărută sub titlul Theory and System la Editura Capelli, Bologna, 1971.

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg