Se înțelege, în genere, prin fenomen, tot ceea ce apare conştiinței, ceea ce este susceptibil de a fi perceput şi observat; ceea ce are loc, ceea ce se petrece, chiar dacă acesta nu este sesizabil. La Kant, fenomenal este obiectul nedeterminat al unei intuiții empirice şi ia naştere atunci cînd lucrurile afectează simțurile. Fenomen este, după el, acel ceva care este obiect al intuiției sensibile şi devine obiect al cunoaşterii, cînd este determinat cu ajutorul categoriilor şi este conceput în conformitate cu legitatea conştiinței în general. Fenomenele nu sînt posibile fără sensibilitate, căreia lucrurile trebuie să-i apară, dar nici fără intelect, care le structurează conform formelor lui categoriale prin intermediul schemelor. Fiind în funcție de sensibilitate şi intelect, ele nu sunt ceva subiectiv, ci au realitate empirică, sunt obiective, avînd fundamente care ele însele nu sunt fenomene ci esențe, fenomenele neputînd să fie fără ceva care să apară. Kant opune fenomenul atît materiei pure a cunoaşterii cît şi noumenului şi lucrului în sine.
Hegel, în Enciclopedia ştiințelor filosofice, Logica1, spune:” Esența trebuie să apară, să se reflecte în afară. Apariția esenței în ea este suprimarea şi transpunerea ei în nemijlocire, nemijlocire care, ca reflexie -în-sine, este astfel subzistență (materie), după cum ea este formă, reflexie-în-altceva, subzistență ce se suprimă pe sine. Faptul de a apărea este determinația prin care esența nu este ființă, ci esență, iar apariția dezvoltată este fenomenul. Esența nu este, aşadar, în spatele fenomenului sau dincolo de el, ci prin faptul că aceea care există este esența, existența este fenomen”.
Hegel arată că existența, luată în contradicția ei, este fenomen, însă acest fenomen nu trebuie să fie confundat cu simpla aparență. Nemijlocitul, spune el, nu este ceva de sine stătător şi nu are suport în sine însuşi ci este numai aparență, fiind cuprins în simplitatea esenței ce ființează în sine. Esența, ca totalitate a reflectării în sine, păşeşte ca temei în afară, în existență. Neavîndu-şi temei în ea însăşi, existența este doar fenomen. Privit astfel, fenomenul nu-şi are ființa în el însuşi ci într-un altul. Fenomenul ca treaptă a ideii logice, spune Hegel, se deosebeşte de conştiința comună prin faptul că consideră simplu fenomen ceea ce pentru conştiința comună trece drept ceva ce ființează şi este de sine stătător. Pentru filosoful german este important de arătat că nu este corect să spunem despre ceva că este numai fenomen în sensul depreciativ, crezînd că ceea ce este nemijlocit ar ocupa o treaptă mai înaltă. Dimpotrivă, spune el, fenomenul este superior ființei pure fiind , în genere, adevărul ființei şi o determinație mai bogată decît ființa, deoarece el conține, unite în sine, momentele refexiei în sine şi reflexiei în altul, în timp ce ființa, nemijlocitul, este un unilateral, ce se spijină numai pe el însuşi. Pentru el, a fi numai fenomen este natura proprie a lumii nemijlocit obiective prin care cunoaştem esența şi care se manifestă ca esență tocmai prin faptul că reduce lumea la un fenomen pur. „ Ceea ce apare, fenomenul, există în felul că subzistența sa este nemijlocit suprimată, că ea este numai un moment al formei însăşi. Forma cuprinde în sine subzistența, adică materia, ca una din determinațiile sale. Ceea ce apare îşi are astfel temeiul său în aceasta, ca esență a sa, în reflexia sa în sine opusă nemijlocirii sale, dar prin aceasta numai într-o altă determinație a formei. Acest temei a ceea ce apare este şi el ceva ce apare, şi apariția înaintează astfel la o infinită mijlocire a subzistenței prin formă şi deci, deopotrivă, prin nesubzistență. Această mijlocire infinită este, totodată, o unitate a raportării la sine; şi existența este dezvoltată într-o totalitate şi o lume a apariției, a finității reflectate, a fenomenului”.
Pentru a putea trece la a vedea ce înțelege Husserl prin noțiunea de fenomen, este necesar să stăruim, mai întîi, asupra noțiunii de epohe, noțiune apărută pentru prima dată în şcolile scepticilor, şi însemnînd la origine, oprirea, punerea în paranteze.
Numele de scepticism provine de la cuvîntul skepsis, examinare, cîntărire, cumpănire, şi voia să spună că atunci cînd cunoaştem nu putem avea nici un fel de certitudine. Diogenes Laertios, în Viețile şi doctrinele filosofilor iluştri2, rezumă astfel doctrina lui Pyrron, considerat întemeiatorul acestei şcoli: „Scepticii, aşadar, încercau necontenit să răstoarne dogmele tuturor şcolilor, dar ei nu enunțau nici una. Deşi mergeau pînă acolo încît înfățişau şi expuneau dogmele celorlalți, ei singuri nu exprimau nimic hotărît, nici chiar faptul că nu stabileau nimic; mergeau pînă într-acolo încît negau şi faptul că nu determinau nimic, spunînd de pildă: „Noi nu definim nimic , deoarece astfel am aluneca în definire, dar noi înfățişăm teoriile celorlalți, cu scopul de a arăta atitudinea noastră chibzuită…”. Astfel, prin expresia noi nu definim nimic, ei vor să indice starea lor de echilibru indiferent, care este de asemenea arătată şi de celelalte expresii: nu-i mai mult un lucru decît altul; oricare enunțare îşi are opusul ei şi altele de acest fel”.
Sextul Empiricus, Schițe pyrrhoniene3, arată că scepticismul avea la bază ideea că oricărui temei i se opune un alt temei, la fel de convingător. Pus în fața aceste imposibilități principiale de a decide, scepticul îşi opreşte aprobarea, ceea ce se înțelege prin termenul specific epohe. El – scepticul – suspendă astfel orice judecată şi ajunge la o linişte sufletească absolută desemnată prin ataraxia.
Pentru a provoca o asemenea linişte sufletească, scepticii aduceau mai multe argumente. Sextus Empiricus4 pomeneşte zece asemenea moduri. În ordinea descrierii ele sînt:
Primul mod este acela care rezultă din felurimea animalelor, deci a posibilității principiale de a avea reprezentări diferite despre lucruri.
Al doilea mod rezultă din deosebirea dintre oameni, care diferă între ei şi care au, din această cauză, reprezentări şi senzații deosebite.
Al treilea mod rezultă din felul deosebit în care sînt alcătuite organele de simțire, ceea ce face ca ceea ce este bun pentru unul să fie rău pentru altul.
Al patrulea mod rezultă din împrejurări care determină acceptarea sau neacceptarea unui lucru – înțelegînd prin aceasta stările afective sau fizice.
Al cincilea mod rezultă din poziții, distanțe şi locuri ale lucrurilor, de exemplu, acelaşi lucru poate apărea şi mare şi mic după distanța de la care privim.
Al şaselea mod se referă la amestecurile care diferă, deoarece nici un lucru nu cade singur sub simțuri, ci în amestec cu alte elemente.
Al şaptelea mod se bazează pe cantitățile şi compunerea substanțelor.
Al optulea mod rezultă din relația dintre lucruri – nici un lucru nu poate fi perceput dacă nu este în relație cu altele.
Al nouălea mod rezultă din frecvența şi raritatea unor lucruri, de exemplu apariția unei comete fiind un fapt rar, impresionează, deşi apariția soarelui, fapt mult mai important, fiind obişnuit, nu impresionează.
Al zecelea mod derivă din relativitatea comportărilor, obiceiurilor, legilor, credințelor mistice şi convingerilor dogmatice.
Această noțiune de epohe, ba mai mult şi cîteva din cele zece argumente ale lui Pyrrhon, au fost preluate de Husserl, și chiar încă de Brentano, în încercarea de a defini noțiunea de fenomen în sens fenomenologic.

Notes
1 Op. cit., p. 244-247, trad rom.
2 Diogenes Laertios, Op. cit., IX, 74, trad. rom. C. I. Balmuş.
3 Sextus Empiricus, Op. cit., I, 12.
4 Op. cit., I, 36-163.