Mihaela Codruța Megan
Lumina lumii e inima ta albă
Editura Școala Ardeleană, 2024

 

 

Acest volum mi-a parvenit de la apreciatul poet Nicolae Avram, care-i scrie și o prefățucă junei autoare – ține cu tot dinadinsul să o facă remarcată – subliniind, între altele, că „la finalul lecturii acestor poezii, cititorul va prețui, poate nu atât de mult perfecțiunea tehnică, dar, cu siguranță și indubitabil, expresia emoției sincere”. Poetul Avram a arătat, desigur, o infatigabilă generozitate față de cineva care s-a încumetat să publice un volum de versuri având drept combustie, energizare lăuntrică, acel sentiment intens al inefabilului și emoției, care răscolește până-n străfund ființa umană. Aici intervine cunoașterea de sine prin celălalt, identificarea în acele efuziuni și evanescențe ale reciprocității afectelor, când luminozitatea este dominanta ființială, care pare, într-o plenitudinară asumare, de nezdruncinat. Stop; dicția îmi e periclitată, e posibil să devină un mormăit, o gratuitate echivocă. Vedeți cum m-am complăcut într-un soi de didacticism desuet care parazitează, încă, unele exprimări și luări de poziție? Ptiu, să nu te deochi, nu-i așa? Și știm de ce, cu asupra de măsură: pentru că toate acestea par stereotipii și clișeisme, acum, când balanța onticității se înclină înspre o lume a cerebralizării și vacuității sentimentale, când se încearcă golirea interiorității de ceea ce se mai înțelege prin sensibilitate și emoție. Am mai spus-o de atâtea ori, nu mai vreau să reiterez vrute și nevrute. Când în zilele noastre, mult prea adesea – și în nu puține volume de poezie – se vorbește mai degrabă despre sex, decât despre dragoste. Aș zice că a avut nevoie de o bună doză de curaj Mihaela Codruța Megan, când a decis să publice un volum înainte de a se detașa de acea stare în care, se spune, inima are rațiunile ei, pe care mintea nu le cunoaște. Și asta, în primul rând, fără să dispună de o recuzită poeticească grație căreia să fie în stare de a discerne (măcar) între epidermic și subliminar. Sigur, cei doi cunoscuți poeți, pe coperta a patra (I. Cristofor și N. Avram) se opintesc cu osârdie să o laude, cu o frugală complezență, oferindu-i în dar vorbe frumoase, dar nefondate. Să mă mai erijez eu în „sfătuitor”, să o îndemn să citească asiduu poezie modernă, să frecventeze cursuri de „poetic writing”? La „Școala de Literatură”, din anii 50 ai secolului trecut, câți poeți autentici au intrat, tot atâția au și ieșit. Da, admirabile „arme” frumusețea și vântul, dar, vai, numai acestea nu sunt de ajuns, când lipsesc transfigurarea și sublimarea, unde mai pui originalitatea, stilul propriu, spiritul critic și conștiința artistică etc. De văzut scrisorile lui Rilke, către un tânăr poet, desigur, și câte și mai câte altele, de acest fel. Cât privește dragostea, acel sentiment al reciprocității incendiare umane, acesta este, prin excelență, intim, chiar s-ar cuveni protejat de ochii și urechile adesea infamante ale altora. Iar spun banalități, cunoscute de toată lumea, iar divaghez. Sigur, cum spune poetul Avram, poeziile Mihaelei Codruța Megan sunt „expresia emoției sincere”, ale unor trăiri (simțiri) febricitare, dar numai aceasta, repet, fără transfigurarea de rigoare, nu este de ajuns. Deh, poate fi… excitant pentru unii când citesc „caut să îmi amintesc cum e să strălucesc/ goală în întuneric”, sau „îmi cauți trupul cu buzele tale dulci-sângerii”, „când te îmblânzesc cu o mângâiere/ tu plângi”, „eu strălucesc/ frumusețe/ tu stai ascuns în inima mea”. Dacă Mihaela Codruța Megan va continua să scrie poezie și după acest experiment eroticesc, dacă va simți acel flux lăuntric spiritual-sufletesc irepresibil, ar putea avea șanse să scrie, mai târziu, poezie viabilă, de luat în considerare. Numai de ea depinde și nu de ceea ce aș spune eu sau altcineva, acum. În acest sens am găsit, totuși, câteva versuri care emit dâre de luminiscețe poeticești, cum ar fi: „rămân părăsită într-o iertare”, sau: „în neștire de aici/ apărea-voi în gânduri de rugă/ sub pietre flămânde”, „afară două privighetori înghețate cântă fals”, „cuvintele tale regăsite sosesc ca niște cai negri”, „șarpelui omorât cu pietre/ nu i-am agățat pielea/ de colțul lunii”, „trupul meu miroase a fân însorit”și, în fine, „noaptea când stelele se prefac/ în trandafiri de carne”, dar și „un nu nebunului ce-mi râde-n minte/ însă doar pietre cu pleoape/ întredeschise îți mai răspund”. Se poate spune că este un semn bun, că există o firavă intuiție înspre ceea ce ar putea fi, în viitor, un tărâm sigur al unui lirism afluind în ramurile-versuri ale copacului niciodată doborât de furtuni, al poeziei.