Despre dezastre din realitatea mundană și despre sentimentul obsesiv, acut și toropitor al morții scrie cu responsabilitatea unei conștiințe treze Don DeLillo în romanul său Zgomotul alb / White Noise, apărut în traducerea românească a lui Horia Florian Popescu în 2023 la Editura Pandora. Multiplu premiat, prezentat și prizat ca „cel mai mare scriitor american în viață”, Don DeLillo (88 de ani) este autorul a 18 romane, sumedenie de eseuri, piese de teatru, scenarii cinematografice, articole. O bibliografie impresionantă în sine. Dacă ținem cont de faptul că primul roman avea titlul Americana și prozatorul făcea slalom printre temele și dilemele vieții americane contemporane trecând prin analiza magiei filmului care denaturează realitatea, e de la sine înțeles că „americanismele” scriitorului penetrează și pigmentează epigramatic întreaga operă, ancorată hotărât în fluxul mainstream de asemenea valori. Cu ele însumate, scriitorul realizează în Zgomotul alb o panoramare critică, ironică și pătrunzătoare a familiei zonei superioare din american middle class, decopertată amănunțit, cu acribie uimitoare, în formele unei inteligente stilistici funcționare.
Prototipul socio-cultural pus în centrul atenției narative este familia unui profesor universitar aflat la al treilea mariaj, ambii soți cu copii din căsătoriile anterioare. Adică o familie numeroasă, formată din șase membri, așezați în fața televizorului, cum vezi prin sitcomurile de duzină. O familie obișnuită din ziua de azi. Departe de privațiunile materiale în care trăiește familia lui Clyde Griffiths, eroul lui Theodor Dreiser din O tragedie americană, altă frescă a societății americane de la începutul secolului XX. Dimpotrivă, eroul lui DeLillo, profesorul Jack Gladney, se bucură de confort decent și de considerație în rândul colegilor din campusul universitar unde trăiește cu familia sa. Profesorul a propus un curs despre Hitler, neștiind limba germană, dar se pregătește intens pentru conferința anunțată pe această temă luând lecții de limba germană de la un bătrân și citind din Mein Kampf. DeLillo se dovedește un fin, ironic și necruțător analist al realităților americane El este un interpret caustic al consumerismului, al dependenței de televiziune și de aparatele care emit radiațiile nocive ce ne înconjoară zi de zi (radioul, televiziunea, cuptorul cu microunde, telefonul mobil, neamintit încă, liniile de înaltă tensiune etc). Suprasaturația informațională creează roboți și deșeuri umane. Sunt schițate trăsăturile omului ajuns la saturație, la epuizare fizică și intelectuală. Bunurile din mall i-au acaparat pentru totdeauna ființa. Vremea de afară e percepută prin cablu, natura prin cablu. „Erau oamenii atât de tâmpiți înainte de televiziune?” se întreabă personajul narator la un moment dat, ca un reflex la alegațiile lui Giovanni Sartoris din Imbecilizarea prin televiziune și post-gândirea. Jack Gladney e un bezmetic, uită uneori numerele de telefon, uită unde a lăsat mașina, cum arată mașina, ce culoare are: „Uitarea a intrat în aer și-n apă. A intrat în lanțul trofic”.
La o întâlnire spectaculoasă cu studenții, Jack e invitat de colegul lui, profesorul Murray, care susține o disertație despre Elvis, „Regele”. Cei doi fac o paralelă între mama lui Elvis și mama lui Hitler, amândoi adânc marcați de moartea celor care le-au dat viață. Sunt luate în calcul naratologic alte fetișuri americane precum meciul de box dintre Muhammad Ali și Foreman, moartea lui James Dean, femeia de succes Joan Crawford. Participăm la discuții între universitari, „taifasuri fără importanță, ca semn al seriozității noastre, al unicității noastre în erudiția mondială”, notează pompos și ironic scriitorul. Proza lui DeLillo primește pe alocuri densitate eseistică de structură bellowiană. Jack Gladney este un universitar ca și Citrine, dar ceva mai fatalist. Aluziile livrești devin adesea motive predilecte de ancorare a discursului în problematizări de interes general. Moartea unui coleg viguros și a unei bătrâne capătă dimensiuni ieșite din comun în mintea profesorului. Trece în revistă morți ale unor celebrități. Genghis Han a murit la 65 de ani, Soliman Magnificul la 76 iar hunul Attila a murit tânăr, nu împlinise 50 de ani. Frica de moarte se insinuează în sufletele labile psihic ale cuplului de profesori. Babette, soția lui Jack, citește ziare și reviste unui orb care trăiește izolat împreună cu sora lui. Dintr-un articol citit află de existența unui medicament miraculos numit Dylar care alungă anxietățile, alungă teama de moarte. Va adera la „terapia” propusă de un suspect „domn Gray” cedând în brațele lui tămăduitoare. Întâmplări banale sunt extrapolate sub presiunea febrei halucinogene. Depresii și viziuni. Un tip povestește în aeroport despre un dezastru aviatic făcând paradă de cunoștințele lui ca și Henrich, fiul mai mare, în alt context. Tot el joacă șah pe calculator cu un criminal din pușcărie și-l admiră pe prietenul său Orest care vrea să stea cât mai mult timp într-o cușcă cu cei mai veninoși șerpi din lume pentru a intra în Guinness book. Curajul de a înfrunta moartea sporește adrenalina. Babette citește tabloide cu reîncarnarea și ozn-uri. Copilul cel mic, Wilder este dus la medic pentru că plânge șapte ore neîntrerupt. Stranietatea devine dominantă, consecință a haosului din sufletele personajelor. Experimentul epic dezvoltat în roman urmărește izolarea „fricii de moarte din creier”. Inutil să mai spun că acesta e învelit în structuri narative cu impact imediat, ornat persiflant cu scurte flash-uri publicitare focalizate pe MasterCard, Visa, American Expres, trimiteri ce amintesc de reclamele introduse de Dos Passos în trilogia lui americană, mărci ale consumerismului generalizat.
Anxietatea personajelor expuse involuntar la „unde și radiații” zilnice, așa cum e expusă întreaga omenire, sporește în partea a doua a romanului, intitulată Evenimentul toxic aeropurtat. În urma unui accident feroviar explodează un vagon-cisternă și se formează un „nor de substanțe chimice mortale”. Toată lumea e alarmată, autoritățile iau măsuri de protecție pentru populația afectată de „norul negru învolburat”, familia se deplasează urgent cu mașina și e găzduită temporar într-un hangar alături de alte sute de persoane refugiate. Jack este susceptibil de a fi fost iradiat, atunci când a ieșit din mașină pentru a alimenta cu combustibil la o benzinărie. De aici încolo teama de moarte devine o preocupare patologică pentru el. Când apare socrul său noaptea în fața casei are impresia că este însăși Moartea. Halucinația sporește stranietatea și atmosfera de film horror, mai ales după ce socrul lui Jack, Vernon Dickey, îi dă acestuia un pistol spre a se apăra la nevoie. Narațiunea devine din ce în ce mai densă și mai palpitantă. Jack are halucinații, Babette se teme de extratereștrii și stă pierdută la fereastră să privească „noaptea de oțel”. Stările ei i se par suspecte. După ce găsește pastilele enigmatice Dylar, pitite după masca unui calorifer, Jack vrea să afle misterul și rostul lor. Babette îi mărturisește sincer despre vizitele ei făcute la un motel mizerabil pentru a se întâlni cu „domnul Gray”, furnizorul tabletelor, un terapeut impostor. Atmosfera încețoșată, tulbure și frisonantă în care se desfășoară mare parte din subiectul romanului e bine redată în filmul care s-a făcut după carte în 2022 în regia lui Noah Baumbach. Finalul e rezolvat à l’américaine, atins de fărâme de umor negru. Orgoliul bărbăției umilite se deșteaptă brusc în Jack. Cu pistolul primit în buzunar, îl atacă în motel pe misteriosul Gray, după care autorul nu renunță la ironizări de substanță religioasă în dialogul eroului devastat de incertitudini despre îngeri. E un apendice narativ ilar cu acea călugăriță de la stabilimentul medical german, unde ajung cei doi răniți (în film și Babette). Călugărița e mai puțin evlavioasă cât practică și distantă, aproape arțăgoasă în felul ei de a răspunde la întrebări. Încă un obstacol pus în fața divagărilor eroului. O palmă dată cunoașterii metafizice de noapte, imposibil de atins în cadrul pragmatismului american actual, schițat aici sarcastic.
Jack și Murray fac o „plimbare socratică serpentinată și serioasă” prin campus. Jack are impresia că „murirea” lui poate primi măreție prin apelul la fundamente teoretice arhicunoscute. „Tolstoi însuși s-a zbătut să înțeleagă. Se temea îngrozitor de moarte.” Colegul lui e cinic și profund. Nu-l iartă. Aproape de gândirea lui Dostoievski, el crede că există două feluri de oameni pe lume: ucigași și muritori. Ucigașii controlează moartea, muritorii o lasă să se întâmple. Cei neputincioși se gudură pe lângă personalitățile magice, puternice. „Hitler e mai mare decât moartea” accentuează el și-l demască fără să-l cruțe câtuși de puțin: „Ai vrut să te ascunzi în Hitler” propunând cursul despre el. Asta pentru „a-ți spori importanța și forța”. Perorația despre „experiența universală a muririi” dă ponderea necesară analizei și divagațiilor epicului.
Tema morții e dezvoltată și purtată prin zona crepusculară a ficționării ca un zgomot de fond, surdinizat, un sunet alb, intermitent, care pulsează agonic în sufletele noastre. Deși sfidează și el cu sarcasm „cultura toaletelor publice” ca și vitriolantul Kurt Vonnegut, DeLillo este un umorist blând, un descriptiv, un reflexiv al „apusurilor care încep să intre în declin”.