Chiar dacă pare mai degrabă suspectată de retorism, expresia invocând „arta ca mod de viață” își găsește pe alocuri confirmarea deplină. O văd validată, bunăoară, de biografia lui Mihai Pamfil – figură distinctă a plasticii românești contemporane. Vasluian de origine (născut în 1953, la Fântâna Blănarului, Bogdana), absolvent al Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti (1978, avându-i ca profesori, între alții, pe Yvonne Hasan, Romeo Voinescu, Ion Frunzetti, Victor Ieronim Stoichiţă), și-a legat destinul profesional, aproape 10 ani, de orașul Baia Mare, pentru ca, ulterior, să se stabilească definitiv în capitala Moldovei. Expozițiile tematice de la Sibiu (Muzeul Brükenthal), Iași (Palatul Culturii), Chișinău (Muzeul Național de Artă al Moldovei) l-au readus în atenția publicului.
Pictor și grafician recunoscut, Mihai Pamfil este profesor la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași, unde a îndrumat generații de studenți. Desfășurată pe parcursul a peste patru decenii, cariera-i artistică este jalonată de numeroase expoziții personale și de grup, apreciate și recenzate favorabil în critica de specialitate. În ultimii ani, este curatorul și promotorul unei bienale de grafică mică, postură din care a reușit să mobilizeze figurile reprezentative ale genului. Este și autorul unei teze doctorale în estetică, finalizată cu publicarea unui tom despre Percepția estetică între restituire și constituire (Editura Artes, Iași, 2007), important în contextul de față pentru decriptarea „filosofiei” sale plastice. În paginile acestuia, Mihai Pamfil argumentează că o fenomenologie a percepţiei vizuale trebuie să vizeze scopuri, sensuri, rosturi, dar şi cercetarea mecanismelor perceptive declanşate de obiectele cu care intrăm în contact. Perceperea presupune pricepere, adică înţelegere – orientare spre ţel. Percepţia estetică nu se rezumă la înregistrarea unui obiect, ci îl şi interpretează, îl recreează într-o altă ordine – creatoare în esență.
Discret, retractil, introvertit, pe de o parte, dar și informat, iscoditor, uneori sarcastic și ironic – pe de alta, artistul ieșean crede în prioritatea lucrului de zi cu zi, și mai puțin în precipitarea afișării publice. Important ar fi să lucrezi, nu să expui cu orice preț. Alternează cu lejeritate registrele expresive, dovedindu-și agilitatea în desen, grafică, pictură, ceramică, dar și în instalații ce resemnifică limbajul… pietrelor sau al obiectelor „gata-făcute”. În privința opțiunilor stilistice, artistul ieșean este favorabil când tușei clasice, figurative, când unui gestualism temperat (tachism, ar spune unii), când abstracției libere, mizând pe forța de sugestie a combinațiilor spontane ale liniilor, petelor și culorilor. Artistul se arată preocupat deopotrivă de suplețea formelor, cât și de expresia laconică, rezumativă a acestora. Maniera sa de lucru este vădit degajată de exigențele mimetice, optând pentru o scriitură plastică preocupată nu de reprezentarea în sine, ci de semnificare și simbolizare.
Lucrările lui Mihai Pamfil au ceva din rigoarea și cromatismul hieroglifelor egiptene, din hieratismul picturii murale bizantine, dar și din suplețea caligrafilor orientali. Scriitura este delicată, calofilă, și nu inspirată de angoase insurmontabile ori de impulsuri nevrotice. În unele compoziții, îndeosebi cele de grafică și desen, expresia este lineară și miniaturală, ceea ce reclamă o cursivitate a privirii și lecturii. Imaginile se citesc în cadența și succesiunea developării lor, aidoma cadrelor animate. Spațiul tablourilor este cumva „temporalizat”, iar timpul – „spațializat” prin juxtapunerea și multiplicarea de cadre sau de registre expresive. Suprapuse și alăturate după o logică arbitrară, sunt aidoma unor polipticuri în care poți citi povești și istorii neștiute. O întreagă mitologie personală, cu personaje, chipuri și măști, este pusă astfel în joc. Secretul producerii de semnificații ne este divulgat de însuși autorul: „În câmpul de tensiuni vagi care este pagina albă, nasc tot felul de himere, de chipuri alunecoase, cețoase, pe care penița, în fuga ei după cai albi, cearcă a le prinde și zăgăzui în contururi. De ani și ani, caut o linie care să exprime adecvat natura inefabilă a acestora. Încercare vană, de cele mai multe ori, întrucât inefabilul nu se lasă prins și fixat fără a fi contrazis în chiar natura lui. Ceva care se destramă în timp ce se înfiripă și se înfiripă în timp ce se desface nu poate fi captat și păstrat într-o unitate statică. Îmi rămâne speranța că ceea ce nu poate fi atins poate fi în schimb sugerat, adus în proximitate, prin puterea de evocare a liniei-undă…”
Pentru Mihai Pamfil, ingredientele principale ale creației sunt ludicul, spontaneitatea și fantezia. Tabloul este mai întâi spațiu vid, transformat ulterior în câmp al tuturor posibilităților expresive. Abstracția este combinată pe alocuri cu inserturi figurative. Punctul, linia, stropul, pata intră simultan în economia producerii de semnificație. Creația devine astfel un joc al întâmplării și imaginației fără frâu. Imaginea este text, aparent ambiguu ori greu ilizibil, dar propus deopotrivă lecturii și investirii de sens.
Coerentă formal și consistentă ideatic, creația lui Mihai Pamfil este prioritar antropocentrică. De aici evidenta repliere în direcția unei filosofii care altoiește fericit arta și viața. Antropomorfiile sale surprind omul „aruncat în lume”, privit ca o ciornă sau „caricatură” a sorții, ca ființă nedesăvârșită, aflată în mers, în devenire, în „rostogolirea” propriei deveniri. Ce este omul? Instanță intermediară, situată între pământ și cer, trecut și viitor, între aici și dincolo, între demonic și divin, imanent și transcendent, iad și paradis, aflat mereu în căutarea acelui reper ferm, cert și definitiv. Pentru artistul ieșean, pare să conteze mai puțin răspunsul. Importantă ar fi… calea. Care anume? Curioșii o vor afla, negreșit, cercetându-i cu atenție lucrările…