Filosoful pragmatist american Charles S. Peirce a avut intuiția semiozei fără sfârșit, în care semnul devine obiect într-o nouă relație triadică de tip semiotic, în raport cu un nou interpretant, și așa mai departe, dublând astfel un parcurs ontologic. Există în această teorie asupra existenței, asupra ființei, repetare și regenerare semiotică și hermeneutică – reinterpretativă, adică – a întregului proces al evoluției ființei umane, care cuprinde și perspectiva filogenetică, ceea ce presupune o anumită extensie imaginativă a semiozei înseși dacă ne amintim că Durand spunea că această formă a cunoașterii evoluției viului este creație a imaginarului. În acest proces reductibil din perspectiva lui Peirce la parcursul semiotic pragmatist se ascunde, de fapt, și întreaga semioză artistică, în care, transformând semnul în obiect și, prin urmare, în sursă a unei noi fațete artistice a reflectării mitologiei și artei, construim prin intermediul celei din urmă istoria umanității.
Să ne gândim, de pildă, la valurile de reflectare în literatură și pictură, ori în muzică, a miturilor fondatoare, apoi ale unor opere, spre a ajunge la universul borgesian al reflectării bibliotecii înseși în operă, sau măcar în catalogul acela infinit al creației umanității. Sau să poposim, spre exemplificare, asupra unui tablou, The Pleasure Principle (Portrait of Edward James) pictat în 1937 de René Magritte, o lucrare suprarealistă care luminează literalmente în ciuda ascunderii chipului și care în ciuda luminii obturează și răstoarnă interpretativ parcursul semiotic și hermeneutic al artei. Există, așadar, obscuritatea din lumină, în spatele căreia se scaldă o biografie a unui poet suprarealist britanic, de la care a rămas cel puțin cunoscutul titlu Swans Reflecting Elephants, cu rădăcini în pictura omonimă din același an, 1937, a lui Salvator Dali, din perioada lui critică transformată în metodă de lucru – reflectarea în oglindă, dublarea imaginii, ca trăsătură a acestei perioade paranoico-narcisiace a suprarealistului spaniol –, la rândul ei înrădăcinată în reflectări ale unor alte opere, ceea ce întărește parcursul semiotic de referință, tema proiecției ori armonica directoare în demersul interpretativ și artistic luate împreună. Dar mai există, evident, și armonicele secundare, ale unei influențe freudiene directe asupra lui Magritte. Freud publicase, în traducerea în limba engleză sub numele Beyond the Pleasure Principle, o lucrare care îl influențase atât pe pictorul belgian, cât și pe cel spaniol. Ce se poate naște din privitul unei asemenea lucrări, care poartă referințe multiple și înrădăcinate, prin terții care influențaseră cumva maniera proiectivă a operei, în chiar casa lui Edward James, care a devenit rezidență culturală pentru artiști? Un răspuns în linia semiozei artistice infinite îl dă poeta Liana Sakelliou, care scrie Portrait before Dark, un volum de versuri ca dialog imaginat între Edward James și balerina vieneză Tilly Losch, soția sa pentru o scurtă și tumultuoasă perioadă de timp. Iar pentru ca imaginea aceea a luminii puternice care întunecă chipul să producă efectul asupra poetei rezidente, cu trei zile înainte să plece în West Sussex, un puternic incendiu de vegetație se produsese în vecinătatea locuinței ei distrugând natura și orbind literalmente. Probabil că acea lumină care întunecă și obturează vederea a fost suficient de puternică încât, odată descoperit tabloul lui Magritte să se declanșeze motorul care să pună în mișcare procesul de creație din Portrait before Dark. În prefața cărții în ediția engleză, în traducerea lui Aliki Barnstone1, Liana Sakelliou proiectează acest univers de condiționări nu ca semioză infinită, ci drept context al producerii volumului – în fapt, așa și este –, dar în exercițiul interpretativ ulterior nu putem face abstracție de condiționarea artistică explicabilă în intenția unei hermeneutici a literaturii: „Edward James, the Anglo-American millionaire, gave his estate to a charitable trust, the Edward James Foundation, which includes the mansion, West Dean House, where the college is located. She sat on the satin Mae West Lips Sofa, one of Salvadore Dalí’s surrealist sculptures and read James’s poems. Through the biographical films that were screened at West Dean, she discovered James’s friendships with artists such as Leonora Carrington, Dalí, and René Magritte, and with writers such as Christopher Isherwood, Edith Sitwell, and Evelyn Waugh. He seemed to know everyone from his era. He spoke to Freud, knew members of the Bloomsbury group, and was one of the most generous English patrons of the arts in the early 20th Century. He helped Max Ernst and Dylan Thomas, as well as the aforementioned artists. In 1933, during his marriage to Losch, James funded Balanchine’s first ballet company, Les Ballets 1933, which was the foundation for his American Ballet Company. He commissioned The Seven Deadly Sins, a collaboration by Kurt Weil and Bertolt Brecht, featuring Losch as prima ballerina and Lotte Lenya as vocal soloist. Their marriage from 1930 to 1934 was short and disastrous, and their divorce was a scandal in London society. In 1937, Magritte painted two faceless portraits of James: „The Pleasure Principle: Portrait of Edward James” and „Not to be Reproduced,” to which I refer in her poems”.
Cartea e generată cumva, în rezidența de la West Dean Mansion, de cele două lucrări faceless care îl reprezintă pe Edward James, în special de prima, de unde se naște și titlul care exprimă cumva efectul excesului de lumină din tabloul lui Magritte. Portrait before Dark e în egală măsură Portrait before Light, născut din rătăcirea dintre vârste în pădurea dantescă. Dar pădurea în care rătăcește lectorul însoțit de instanța auctorială de factură virgiliană e deopotrivă manifestare vegetală (ecosistemică) și manifestare a arborescenței de sentimente parazitare într-un dialog al disoluției în căsnicie, al îndepărtării, pierderii, ascunderii. O pădure a vocilor celor doi adăpostește o neschimbată fojgăială de fapte și semne, decriptabile după aceleași norme interpretative și în miezul producerii lor, și la un secol distanță. Pădurea aceea în mijlocul căreia e expusă succesiunea de tablouri ale dialogului conjugal își schimbă și structura, și luminozitatea, păstrând anvelopele lucrurilor, trunchiurile și siluetele colecționabile pe fondul întunecat al declinului: „Time was distilled/ in a gold goblet etched with my name/ given by the king./ Father, is my mother his daughter? Am I his son?/ I began collecting shapes,/ colors on a black coat of arms” (p.4).
În înlănțuirea semiotică de efecte artistice, suprarealismul lui Edward James alimentat de cel al lui Magritte și Dali, născut din revărsarea în arte a minții inconștiente descătușate de teoriile freudiene, dă naștere unei forme de eliberare de constrângerile societății, cum credea fără rețineri Breton, dar și de constrângerile conjugale, de cele ale propriei încorsetări, ale propriilor tensiuni. Discursul nu poate fi decât în acord cu expresia suprarealistă a anilor de referință în peisajul anilor de expunere: „The scene needs nymphs,/ stiff horsemen/ wearing chain-mail gauntlets,/ and the frenzy of the hunt./ You have a deer’s head/ and I hang in green chaos/ like a downy insect./ My eye intrudes/ to see it all.” (p.10). E nevoie de acest peisaj suprarealist reflectat dublu în dialogul conjugal reverberând în căminul rezidenței artistice în care fantoma vocilor se face auzită pentru a face posibilă expresia rupturii. Există o dinamică în expunere, o transformare, o punere împreună: „You mount the stairs into myth,/ All I have to tell you/ is lost.// I watch your torso’s form,/ head tilted back,/ green eyes half-closed.// It’s your choreography/ when you open the door,// stretch out your hand, and I/ enter the woods in slow motion/ at your side” (p.26) urmată de o separare: „It happens the instant of goodbye,/ an instinctive act,/ some final gesture.// Maybe it flows from/ the silence of the deep./ Maybe it always happens this way./ And yet it seems odd” (p.36), o mișcare scenică în măsură să ceară firesc o punere în scenă, exprimarea prin prisma altor arte a ceea ce înseamnă filmul reflectării plastice, poetice, coregrafice, muzicale într-un întreg teatral sau cinematografic care să includă decorul pădurii (inclusiv a celei de simboluri). Pădurea însăși se revarsă în dinamica lentă a apropierii și separării, pune stăpânire pe trupuri, se extinde și le definește ca parte din sine: „your torso covered with velvet moss” (p.38), împresoară și acaparează: „You touched me and I began to grow/ rich brown roots,/ unforeseen.// Something like a jungle/ encircled my leaves,/ snakelike” (p.18).
Ruptura se produce brusc, după o lentă încercare de închidere, cuprindere, stabilizare, imobilizare a mișcării: „I was already drowned as a child./ I want to rise to the surface/ and look at you/ breathless” (p.46). Balerina își eliberează energiile cinetice și se desprinde prin propria artă de propria neputință: „It comes from far, far away./ I don’t acknowledge it.// Its quickening haunts me inside./ It’s a boulder on a ship, submission.// Its tone on my lips/ conflicts with my fate, a dancer’s/ perfection.// Let me be the creature/ of your fantasy again/ of your dark mirror if you want.// Without you” (p.52). Ca o ieșire de sub protecția vrăji, ca o descuamare, ca o bruscă trezire din somnul fricii și vanității pe care limbajul propriei arte nu-l poate reda în colivia mariajului: „Once more music splits the air/ and I’m afraid.// Shall I dance fear?/ Shall I temper its vanity?” (p.64), ruptura înseamnă inserția în noua dimensiune: „Like all else, I, too, was fleeting./ Tied to an impatient tree,/ you gazed at me.// Your neck turned sharply./ The fruits’ flesh decayed./ Is the forest forgotten/ or is it a pointless poem?// How do I talk about the forest?/ Only this -/ I was alert to your breath.” (p.72). Fără întregul poem intitulat Portrait before Dark, alcătuit din secvențele-replici, replica ilustrând întrevederea cu tabloul The Pleasure Principle: Portrait of Edward James nu ar fi avut rezonanța cuprinzătoare a tuturor condiționărilor artei de către arte, a tuturor modurilor în care arta se reflectă în artă: „A part of me sat/ facing your portrait/ and she gazed at you, as if beckoning/ or greeting you – // you changed to sun atop a headless body.// Exiled to light,/ you exist beyond your face./ The stone you don’t touch/ shines near your fingers.// You are yet anre not/ and it is peaceful here.” (p.76).
Liana Sakelliou e un maestru al reflectării artei în/prin arte, practicând precum Borges o schimbare a (eco)sistemului de referință. Dacă în cazul ilustrului scriitor argentinian cartea reflectă și multiplică biblioteca, Liana Sakelliou pune lumea în oglindire față de propria expresie și extensie artistică, realistă sau halucinatorie, și surprinde esența reflectării în poeme. O istorie ilustrată a lumii în tablouri poetice de o expresivitate aparte însoțește exercițiul sinestezic al întregii opere a Lianei Sakelliou. În Portrait before Dark expresia golului ca supraexpunere din remarcabila lucrare a lui Magritte își găsește exemplara modalitate de meditare asupra trecerii și desprinderii, asupra nevoii de a păstra din dragostea pasageră expusă pe culoarele rezidenței West Dean Mansion doar a ceea ce nu s-a expus prea mult timp emulsiei fotografice, doar ceea ce nu s-a transformat, din excesul de lumină, în întunericul pădurii dantești.

 

 

Note
1 Liana Sakelliou. (2022). Portrait before Dark. Translated by Aliki Barnstone. Houston, TX: Saint Julian Press. 80p.