Virgil Borcan, licențiat în filologie la Facultatea de Limbi și literaturi străine a Universității din București, doctor în filologie al Universității din Craiova, actualmente conferențiar la Universitatea Transilvania din Brașov, a ales în anii formării sale să se ocupe de studierea tipologiei discursive a poemului în proză francez. A susținut teza de doctorat în limba franceză, La typologie discursive du poème en prose français, și a publicat-o în 2015 la Casa Cărții de Știință din Cluj-Napoca. Cântecul lebedei (Pentru o tipologie discursivă a poemului în proză francez)1 este o traducere a tezei de doctorat (cu actualizarea și extinderea studiului) oferită unui public nevorbitor de limbă franceză, din păcate din ce în ce mai numeros. Cântecul lebedei e un studiu erudit și consistent (chiar dacă autorul lui este exponentul emisiei critice lapidare), care aduce în discuție o problematică asupra căreia școala critică românească s-a aplecat în foarte mică măsură. Prezență meteorică (am putea spune fără să greșim, prezență himerică) în literatura franceză a ultimelor două secole, „poemul în proză” nu are, afirmă apăsat autorul, gen proxim și, implicit, nici diferență specifică în limitele potențialului gen. Termenul poate fi definit doar în raport cu sine însuși, în dinamica propriei deveniri, constituind o sintagmă „exactă și ambiguă, delimitată și vagă, acoperind un interval temporal precis (secolele XIX și XX), dar aflată la întretăierea Enciclopediei și a Existențialismului”. Conștient de proiecția paradoxală asupra acestei tematici – mintea umană e obligată, paradoxal, să se gândească pe sine, după cum ne avertizează la începutul lucrării, iar demersul fixării poemului în proză cu instrumentar literar nu se îndepărtează de acest tipar –, Virgil Borcan propune o incursiune în problematica genului ambiguu al poemului în proză plecând de la funcțiunile dorianului poiein și de sursa poetică a limbajului literar (sursa simbolică), respectiv de la funcțiunile povestirii, adică de la sursa formală a conceptului hibrid propus. Proza, afirmă universitarul brașovean, întărind o proiecție a școlii critice franceze datorată lui Gérard Genette, oferă o explicație lumii și, totodată, o imagine a ei, ca reproducere plauzibilă, „în limitele verosimilului și necesarului”, păstrând marca aristotelică și se distinge prin calitatea de a se prezenta pe sine ca „micro-univers autonom”, în timp ce poezia face abstracție de dinamica, cursul, mărimile vectoriale ale câmpului textual, pentru a se expune pe sine în plan static sau, oricum, mai săracă în ce privește potențialul generator de universuri credibile și mai apropiată de posibilitatea de raportare la mărimile scalare ale unui estetism din ce în ce mai contestat ca întâietate literară: „Între cele două mari posibilități discursive – narațiune și poezie – diferența majoră este rapid sesizabilă. Materia primă este aceeași: cuvântul (deși Verlaine a scris Romances sans paroles). Dar modul în care acest material este organizat și modul în care funcționează mașinăria care rezultă din acesta sunt diferite. Narațiunea curge de la sursă până la vărsarea în „marea” textuală; are un traseu mai mult sau mai puțin brăzdat, mai mult sau mai puțin sinuos, dar merge de la A la B. În timp ce poemul este static, fix, „pietrificat”, ca să spunem așa. El vine din lume, o reflectă și o conține, dar în același timp i se opune. Este mai presus de toate o imagine, și nu degeaba spuneau anticii Ut pictura poesis. Acest lucru se datorează probabil celei mai importante dintre cele șase funcții ale limbajului, cea poetică, a cărei principală calitate este, potrivit lingvistului ceh, de a „paradigmatiza sintagma”, deci de a oferi o imagine unică, de neînlocuit, cu „sinonimie zero”. O metaforă nu are echivalent, ea este acolo, chiar și în exces, cum ar spune Georges Bataille. Nu povestește și nu demonstrează nimic, nu are niciun scop (deci nicio forță ilocutorie) și uneori nici măcar logică. Se oferă pur și simplu, ca o floare pe un câmp”.
Raporturile dintre genuri, văzute și din perspectiva raporturilor dintre tiparele discursive, sunt evidențiate nu în sensul discriminării, disjunției, expunerii diferențelor în proiecția statică, ci de la distanța observării unui parcurs în integritatea lui, adică a unui tipar funcțional în dinamică, a conjuncției sau convergenței. Acest instrumentar critic este necesar pentru a putea fi proiectat un parcurs diacronic, adică pentru a se adânci analiza din perspectiva istoriei literare – expunerea problematicii pe care o ridică o tipologie discursivă a acestui (sub)gen himeric este imposibilă fără o astfel de analiză –, motiv pentru care putem considera studiul lui Virgil Borcan ca fiind o incursiune în problematica poemului în proză francez cu instrumentar critic, istoric și, în special teoretic, dar deopotrivă și cu instrumentarul speculativ-filosofic, privitor la un spațiu imposibil de cuprins în cadrele unei definiții sau nici măcar ale unei analize mai ample. Universitarul brașovean e conștient de aceste limite proiective și de ipostaza paradoxală în care e obligat să așeze realitatea plurimorfă a poemului în proză francez, dar se încumetă să parcurgă analitic acest dosar, propunând un corpus de autori și de texte de referință pentru problematica tratată. O va face, însă, nu înainte de a mai lămuri anumite aspecte privitoare la vidul (ca materie, în condițiile preexistenței liniilor de câmp, adică a potențialității) care a născut poemul în proză, plecând de la discuția privitoare rolul romantismului în abolirea granițelor dintre genuri, adică dinspre funcțiunile poemului care se bucură de un tratament special în acești ani ai creației: „Atingând forța maximă în poezie și teatru, romantismul este mai puțin revelator în roman, deoarece, în acest din urmă caz, nu stârnește ura susținătorilor clasicismului în aceeași măsură. […] Pentru romantici, creația poetică înglobează toate ambițiile, este genul major și privilegiat, de la primele Meditații ale lui Lamartine până la apogeul operei hugoliene. Meșter (vezi câmpul semantic al latinului poeta) în antichitate, poetul ocupă avanscena în secolul al XIX-lea; aceasta și, nu în ultimul rând, datorită unei puternice critici de susținere (Madame de Staёl, Sainte-Beuve etc.) din partea contemporanilor săi, dar nu numai. Mult timp după dispariția romantismului, critica literară franceză a impus o veritabilă figură mitică a poetului (mai ales a poeților germani), care sfida orice tentativă de investigație critică exhaustivă: «Psihanaliza vrea să-l vindece pe poet de poezia sa»”.
Dar, depășind limitele spațiale ale aplicării studiului, poemul în proză se naște din romantismul lui Coleridge, care, fără să vrea, separând poezia de rimă, face loc „dezvoltării ulterioare atât de prodigioase a poemului în proză, «text fără arhitext», dacă e să împrumutăm expresia lui Gérard Genette”. Studiul lui Virgil Borcan evidențiază nu numai „vidul” care a dat naștere poemului în proză, ci și, într-un exercițiu de cosmogonie a subgenului (a se înțelege prin aceasta teoria speculativă despre nașterea universului ficțional surprins de sintagma ca atare), extinderea sa inflaționară și declinul. Nu întâmplător, într-un asemenea exercițiu transductiv, problematica poemului în proză francez este asimilată raporturilor dintre analogic și digital în spații mai largi – de pildă, în teoria codurilor ori în lingvistica generală –, adică între continuul asimilabil literaturii în ansamblu și discretul sau discontinuul care caracterizează subiectul propriei analize, plecând de la perspectiva conducătoarei de doctorat, regretata profesoară de literatură franceză, Irina Mavrodin. Această discontinuitate este o caracteristică a poemului în proză (argumentele semiotice ale lui Virgil Borcan sunt convingătoare), ba chiar o marcă identitară a sa: „Ambiguu și plurivalent («poliizotop», cum ar spune Grupul μ), poemul în proză rupe cu milenara tradiție a poeziei ca mimesis. Ca «obiect absolut» sau «totalitate în funcțiune», poemul în proză se pretează la o lectură «tabulară», simultan pe mai multe planuri”, dar în ciuda acestei mărci și a esteticii discontinuității proclamate de Suzanne Bernard, există și o anumită continuitate pe care o dă narațiunea din subtext, extensia sa pseudoepică. Există în cazul poemului în proză, așadar, posibilitatea de a fi asociat în limitele aceleiași logici transductive la care apelează Virgil Borcan cu emisia luminoasă: metafora luminii presupune înțelegerea deopotrivă a caracterului său discontinuu, corpuscular (fotonii) și a celui continuu, ondulatoriu (unda luminoasă). „Textul poetic, întărește eseistul brașovean, trebuie să se bazeze pe izotopie, adică pe omogenitatea unui anumit nivel de semnificații care să asigure o lectură uniformă a textului bazat pe coerență semantică”. Discontinuu și continuu deopotrivă, poemul în proză e un univers în sine și se naște pornind de la o singularitate primordială, ajungând pe parcursul evoluției sale să se afle într-un soi de echilibru instabil între poezie și proză, în dinamica propriei evoluții: „Tip fără prototip (ceea ce vom încerca să demonstrăm mai departe), poemul în proză francez este surprinzător în multe privințe, în primul rând datorită momentului precis al apariției și evoluției sale orbitoare, dacă nu meteorice”.
Plecând dinspre această proiecție, a imposibilității configurării arhetipale, să zăbovim asupra a două aspecte. Primul ar fi tocmai tiparul care s-ar aplica unui cadru analitic consecvent cu demersul de identificare a tipologiilor discursive specifice poemului în proză francez (să subliniem, totuși, apetența pentru naratologie a universitarului și eseistului Virgil Borcan), iar cel de-al doilea însăși ilustrarea acestui parcurs, prin apelul la un corpus de autori și texte convingător și consistent în raport cu metoda adoptată. Primul aspect este lămurit simplu (de fapt, tocmai prin această lămurire, care presupune constatarea imposibilității utilizării termenilor de „arhetip” sau de „prototip” datorat tensiuni semantice, se deschid posibilități multiple de interpretare), propunând o „matrice absorbant-proiectivă”: „Ceea ce am numit «matricea absorbant-proiectivă» este un arhetip textual subiacent poemului, cu un grad ridicat de autonomie și ale cărui modele analogice pot fi împrumutate din fizică sau astronomie. Acționând turbionar, acesta aglutinează elemente disparate din exteriorul (imagisitic, afectiv, lexical) poemului, le compactează într-un nucleu metaforic dur (componenta poetică a sintagmei «poem în proză») care apoi le expulzează prin iradiere metonimică la nivelul textului propriu-zis (componenta «proză» a aceleiași sintagme), respectând desigur limitele impuse de funcționarea specifică a acestuia: concizie, coerență, autonomie, gratuitate. Este identificată astfel «tipologia discursivă» a acestui gen hibrid, totalizant și integrator, cu apariție și evoluție meteorice (enigma care se cere elucidată pe viitor). Am încercat să clarific conceptual și generic acest «text fără arhitext», fascinant și proteiform, pe care istoria literară îl clasifică drept «poem în proză». Nefăcând decât să emită o ipoteză pur teoretică, lucrarea își recunoaște limitele și se vrea o invitație la analiza exhaustivă pe care un eventual grup de cercetători o va putea realiza în viitor”.
Problematica poeticității în proză e rezolvată, practic, prin acest cadru analitic care propune luarea în considerare (inseparabil) a discontinuității și continuității sale. Ilustrarea acestei proiecții corpusculare și ondulatorii a poemului în proză se bucură de analiza aplicată pe poemul caleidoscopic al lui Aloysius Bertrand, cu Gaspad de la Nuit. Fantezie în maniera lui Rembrandt și a lui Callot, pe Maurice de Guérin și pe universul său mitologic, panteist din Centaurul, pe fractura existențială a Charles Baudelaire, țintind inconștientul, incognoscibilul, clarobscurul, pe rebeliunea permanentă a lui Arthur Rimbaud și pe poezia lui vizionară, pe obscurul Lautréamont din Cânturile lui Maldoror, care introduce un cod lingvistic subiacent, pe Stephane Mallarmé care a inovat fără să lase epigoni, ajungând la limitele literaturii prin „excarnarea” realității (Y. Bonnefoy), pe suprarealiștii care joacă acea carte a „automatismului psihic pur” fără preocupare etică sau estetică și pe solemnitatea discursului lui Saint-John Perse, care închide acest univers într-o poezie globală care nu se poate încadra în tipare poetice anterioare.
Studiul doct al lui Virgil Borcan este o lucidă demonstrație de surprindere a unei teme neîncadrabile decât prin tipare analitice multiple, suprapuse, care dau continuitate și coerență acolo unde discontinuitatea analizei monografice nu ar putea duce la o viziune de ansamblu. Dar studiul său rămâne deschis, precum însuși poemul în proză, „răzvrătit, inclasabil și indefinibil, poezie și proză în același timp, pe scurt, un oximoron stilistic care scapă teoretizării și chiar logicii formale conform căreia fiecare obiect are un gen proxim și o diferență specifică”.

 

 

Note
1 Virgil Borcan. (2024). Cântecul lebedei (Pentru o tipologie discursivă a poemului în proză francez). Brașov: Editura Universității „Transilvania”.