Reinhard Knodt s-a născut la 13 octombrie 1951 în Dinkelsbühl. A studiat literatura și filozofia germană la Heidelberg, Erlangen și la Trinity College Dublin. Profesorii săi au fost Hans-Georg Gadamer, Manfred Riedel, Friedrich Kaulbach, Ivan Illich și alții. Locuiește la Berlin. După primul examen de stat, la Erlangen în 1978, a fost lector de germană medie și lingvistică la Colegiul Iezuit Maynooth (Dublin, Irlanda de Sud). În 1983 a obținut titlul de doctor în filosofie devenind asistent pentru noi studii literare la Universitatea din Bayreuth. În perioada 1984 – 1992 a fost admis la un post-doctorat și a devenit înlocuitorul unei catedre C3 pentru filosofie la Universitatea din Erlangen-Nürnberg. Din 1985 este co-editor al Nürnberger Blätter. A obținut o bursă DFG 1990/91 la Pennsylvania State University SUA. În 1994 a devenit Profesor supleant pentru Hannes Böhringer la GHK Kassel în filosofia artei, iar în 1995 la Bayerischer Rundfunk. Organizează simpozioane de filozofie (Săptămânile Bamberg Hegel), scrie eseuri filosofice, piese de radio și alte lucrări. Din 2006 ține seminarii pentru oaspeți la Universitatea de Arte (UDK) din Berlin. De asemenea, a dezvoltat un seminar de călătorie pentru artiști și alți autori creativi („Filosofie pentru creativi”) împreună cu Michaela Moritz. Este membru al consiliului consultativ al Societății internaționale Heidegger. Din 2019 organizeaă „Berlin Philoquium”, în colaborare cu grupul de artiști Bublitz („Thesaurus”), unde, în întâlniri regulate, au loc dezbateri despre artă, religie și filosofie. Pentru volumnele publicate a fost distins cu numeroase premii.

 

Întrebarea dacă arta își poate găsi utilizarea în contextul îngrijirii pastorale tradiționale sau al unei „îngrijiri spirituale” diferite, în sens medical, este prezentată aici ca o încercare experimentală pe baza unui concept artistic numit „Gabriel”. „Gabriel” este conceptul unui artist-performance olandez care parcurge traseele de pelerinaj ale Europei creștine începând cu 15 septembrie 2015. Până acum a parcurs aproximativ 15.000 km și lucrează cu alți artiști-performance și un fotograf. Pe drumul său, mai ales în locuri încărcate religios, au loc așa-numitele „performative Erzählungen”/narațiuni performative (în loc de performances), strâns legate de povești, simboluri și gesturi de sacrificiu din sfera religioasă sau a istorie religiei. Din 2017, Julian Malte Hatem Schindele îl însoțește pe artist (Christian Moes) în calitate de coautor și partener.
Conceptul „Gabriel” ar putea fi interpretat în sensul Vechiului Testament, deoarece duce în mod repetat la situații care pot fi descrise ca „acte indicative”, așa cum sunt cunoscute din poveștile profeților. Drama expoziției corespunzătoare, „Marianische Antiphonen I – Unter deinen Schutz und Schirm fliehen wir“ din Berlin, 2020, a culminat într-un caz, de exemplu, într-o imagine în mărime naturală a auto-miruirii lui Gabriel cu ulei, lapte, apă și miere lângă Altarul Maicii Domnului din Fátima, Portugalia. Din descrierea fotografiei în mărime naturală din galerie: „Uleiul de măsline, mierea, laptele și apa sunt mijloacele celor trei abluțiuni …”
Dacă vrem să ne apropiem de sensul unei astfel de acțiuni de artă, care se extinde uneori de-a lungul anilor (deci cu siguranță mai mult decât o unică performance!), putem încerca să-l vedem ca pe un act spiritual prelungit și să-l comparăm cu modalitățile religioase de a stabili o referire la Dumnezeu, așadar nu numai ca o punte motivică spre personaje din Vechiul Testament: Ioan Botezătorul, sau profeții Isaia, Ieremia, Ezechiel, Daniel etc., ci ca reluare. Pentru că o astfel de punte are repercusiuni comentatorii și, astfel, psihologice asupra privitorului unor astfel de acțiuni aparent abstruse și a corespondenței lor diverse și astfel leagă acțiunile aparent absurde de un model de critică socială importantă – s-ar putea spune după un model de-a dreptul „profetic”.
Dacă se aruncă o privire asupra gestului profetic din Isaia, de exemplu, se ajunge foarte repede la un răspuns incipient pentru întrebarea dacă ar putea exista o funcție profetică a artei: „Boul îşi cunoaşte stăpânul şi măgarul cunoaşte ieslea stăpânului său, dar Israel nu Mă cunoaşte, poporul Meu nu ia aminte la Mine. Vai, neam păcătos, popor încărcat de fărădelegi, sămânţă de nelegiuiţi, copii stricaţi! Au părăsit pe Domnul… Ce pedepse noi să vă mai dea, când voi vă răzvrătiţi din ce în ce mai rău? Tot capul este bolnav şi toată inima suferă de moarte!“(Isaia1,1-5)
Teologii ar comenta aici amănunţit și probabil ar vorbi despre „formula evenimentului cuvântului” în care adevăratul profet își începe discursul, ebraicul „koh amar YHWH” – așa vorbește Dumnezeu, sau „debar YHWH” – „cuvântul lui Dumnezeu”. Ar trebui, de asemenea, să subliniem că profetul nu „vorbește „de fapt. Mai degrabă „cuvântul” se iscă prin el, ca să zicem așa, ca un fel de forță a naturii în fața unei comunități. Parcurgând cărțile profeților, chiar superficial, se constată rapid că vorbirea profetică constă în primul rând din critici, plângeri și
avertismente. Se adresează unei comunități în general pe cale de dispariție, limitată și susține că aceasta se află pe o cale greșită, a adoptat obiceiuri greșite, a luat o decizie greșită, ar trebui să se „pocăiască”, etc. Zbuciumul discursului profetic și drasticul reprezentării, adică anumite acțiuni, etc., sunt incluse, pentru că știm: „… toată inima suferă de moarte!“
Conform studiilor religioase, avertismentele profeților istorici marchează modelul de orientare al unui popor primejduit care rătăcește prin deșert și își poartă Sfântul sanctuar într-un chivot, deoarece situația este prea nesigură pentru o statornicire permanentă. Uneori câștigi o bătălie, alteori ești învins sau alungat din locul pe care tocmai l-ai ocupat. Altminteri, predomină condiții stricte, cum ar fi interzicerea luării femeilor din tabăra celor învinși, în plus teama care poate fi alungată doar ritualic, deoarece încălcarea chiar și a celei mai mici reglementări ar putea sfârși acea frumoasă poveste care duce în Ţara Promisă. În țara făgăduinței, așa cum se știe, „lapte și miere” curg între râurile veșnic bogate în apă. Laptele, mierea, uleiul de măsline și apa limpede potabilă sunt în consecință lichidele care sunt „sacrificate” – adică vărsate ritualic. Artistul despuiat Moes, care s-a miruit cu aceste lichide – care mănâncă dintr-un castron pentru câini și face un pelerinaj prin Europa – n-ar fi „artist”, ar fi profet.
În general vorbind, un „profet” nu este doar prototipul biblic al criticii sociale principiale la un alt nivel al realității și al normelor asociate. Acest lucru este valabil de la Isaia, care refuză să îmbrace haine de doliu, până la Diogene, care locuiește într-un butoi de vin sau „se preumblă gol”, până la jocul ocular al Marinei Abramovic din Muzeul de Artă Modernă din NEW York. Discursul „profetic” corespunde schiței celuilalt „drum corect”, care nu poate fi citit direct din discurs și acțiune, dar poate fi anticipat, ceea ce este indicat de acțiunea profetică, adică referirea la un alt motiv sau la un motiv superior („Cuvântul lui Dumnezeu …”). Cu alte cuvinte, artiștii (care, conform punctului de vedere romantic, urăsc deja „mersul pe maniere împrumutate”) acționează ca potențiali pastori sau „lucrători spirituali” în fața unei posibile „uscăciuni spirituale” omniprezente și indică un teren mai fertil.
În ceea ce privește acțiunile artiștilor contemporani, în acest sens s-ar putea vorbi de-a dreptul despre o întreagă tradiție însoțitoare a „directivelor” „artei” ce ne-ar salva pe noi de pe calea eronată, societatea ce grăbită și tenace ocolește elementele esențiale, îndepărtându-se din ce în ce mai mult de pământul făgăduinței, așa „cum recent pictorul literar chinez-german Walter Yu a descris simbolic, pe o friză de zid de 16 m lungime, exodul poporului Israel din sclavia egipteană – Moise și „poporul” său alergând cu fermitate pe lângă Paradis, care, ca o insulă tocmai ratată a binecuvântaților, este clar vizibilă în mare.
Dar am putea privi și actori precum Mirle Ladermann Ukeles. Această protagonistă, activă deja la sfârșitul anilor ‚70, obișnuia să blocheze câțiva metri pătrați de trotuar din New York sau scările către o ieșire de metrou și să le supună unei curățiri temeinice – cu săpun și perie, cu efort și îngrijire, așadar cu devotament afișat public, pentru a crea un contrast între zonele urbane îngrijite de obicei prost și superficial („tehnic”) și scările, care sunt curățate cu o atitudine iubitoare și o muncă semnificativă. Din punct de vedere biografic, astfel de demonstrații au loc uneori ca un proces de auto-terapie. Ukeles a început ca o „gospodină” ambiționată din punct de vedere artistic, care a trebuit să descopere întâi „îngrijirea ca o cale artistică” după ce a încercat inițial – deranjată de îndatoririle sale zilnice de curățenie – să facă „artă”, așa cum vând galeriile publice de artă.
Un alt caz contemporan este Karsten Neumann din Nürnberg, care lipește pe indicatoarele străzilor urbane noi nume, pentru a face trimitere la o „Metropolă a Spiritului și Culturii” existentă deja (dar încă nerecunoscută!) cu numele „Bethang”, una compusă din orașele vecine Nürnberg, Fürth și Erlangen „a culturii și spiritului”, pentru care el a înființat chiar și un birou de evidență a populației și pentru care există deja în realitate un traseu turistic Bethang (care este marcat de Asociația Alpină Bavareză) – desigur, fără ca majoritatea cetățenilor din Bethang, în spiritul și in viața lor cotidiană lipsită de cultura în Nürnberg, Fürth sau Erlangen, să-l fi luat la cunoștință. Odată cu noul „pelerinaj în jurul Bethang”, orașul profețit al culturii și spiritului intră treptat în conștiință și astfel în lumea reală. Conceptul a fost utilizat de aproximativ 25 de ani și este unul dintre cele mai vechi concepte de performance pe termen lung din acest domeniu. – Se potrivește, de asemenea, că Neumann se destăinuie ca fiind budist și meditează public, ceea ce ocazional se întâmplă și în locuri precum pe calea ferată (ceea ce, desigur, nu există în „Bethang”), până când poliția îl înlătură de acolo, deoarece calea ferată, din păcate, există încă în vechiul „Nürnberg”, acel Nürnberg ai cărui cetățeni sunt orbi, ca să spunem așa, și se află pe o cale greșită. „Ce pedepse noi să vă mai dea?“

Dacă privim spre est, de exemplu spre marile orașe din Japonia, astfel de acțiuni amintesc de tradiția zen a călugărilor „Fuke Shu” (călugării cu rogojini de paie) care apar ocazional pe străzile japoneze, cu capetele acoperite straniu și cântând la semafor din Shakuhatchi. Shakuhatchi este un flaut care se ocupă de cele mai fine nuanțe ale interpretării meditative în liniște absolută, un exercițiu ZEN în care ascultătorii sau trecătorii grăbiți, dacă percep spectacolul, cu siguranță nu aud nimic, dar prin prezența călugărilor sunt instinctiv avertizați că în afara vieții cotidiene agitate există încă ceva valoros care merită atenția. Poate că simt pentru o clipă o năzuință, astfel încât „realitatea” lor aparent atât de ferm stabilită să se despartă acum, într-un freamăt al agitației de zi cu zi și o liniște meditativă, de calm și sens, care este doar suspectată, dar care ar putea avea cu siguranță un „impact“ psihologic.
Indiferent dacă vorbim de artistul Moes și conceptul său „Gabriel”, „Bethang” al lui Karsten Neumann sau acțiunile de curățare în spațiul public ale lui Mirle Ladermann Ukele, se poate spune că acest tip de concepte-performance de lungă durată, în spatele agitației cotidiene, ne oferă într-un mod nou, și nu complet inaccesibil nouă, o a doua posibilitate a „realității”. Ei fac aluzie la el într-un fel care ne determină să vorbim despre „profeție” și ar putea deveni astfel punctul de plecare pentru anumite exerciții ale „bolii noastre mortale” care este viața și care trebuie acum privită diferit, decât doar o stare de distragere constantă față de acum.
Din punct de vedere clinic, este dovedit că ne îmbolnăvim dacă pe timp îndelungat nu reușim să recunoaștem relația dintre „realitate” și propriul nostru interes interior. În cazuri normale – de exemplu în cazul depresiei – aici intră în joc acei „psihologi” și măsurile terapeutice care își încearcă prescripțiile în funcție de școală și nu sunt întotdeauna de ajutor. Însă faptul că oferim și îngrijire spirituală prin conceptele de „artă” contemporană – chiar dacă nu pur și simplu prin resetarea bolii noastre, ci cu siguranță în perspectiva câștigării unei relații complet noi cu aceasta, ar trebui subliniat aici. În orice caz, efectul „artă” al conceptelor prezentate este mai inofensiv, deoarece este mai subtil, aproape jucăuș. Faptul că nu există o separare absolută între corp și minte, exercițiu practic și atitudine spirituală, „bolnav” și „sănătos”, este o consolare, deoarece ne putem trăi viața acum, prin asemenea implicări în artă nu numai din punct de vedere medical sau „psihologic tehnic”, prin abordarea vindecării dintr-un singur „impuls” spiritual vindecător, un impuls care arată unui psihic un aspect sub care intră în noi corespondențe de susținere.
Auto-vindecarea în artă și arta ca auto-vindecare sunt procese „terapeutice” recunoscute. Este recunoscută relaxarea și euforia prin aspecte ce țin de artă. Mai mult, există beneficiul ulterior care se extinde la „societatea” din jur. De altfel, performerul și reciclatorul Karsten Neumann a făcut, de asemenea, un experiment public, combinând metodele colegului său artist Mirle Ladermann Ukeles și pălăriile călugărilor Fuke-Shu și, în 2008, a curățat o sculptură a lui Richard Serra din fața Filarmonicii din Berlin de gunoaie și buruieni. Auto-vindecare prin artă (în loc de curățarea străzilor publice) într-o anumită măsură – și asta în absorbția conștientă a diferitelor referințe spirituale.
Pe scurt: – Dacă un artist arată o imagine în mijlocul unui vernisaj zgomotos care necesită de fapt o contemplare, sau călugării Zen stau la o intersecție cu un flaut de bambus timp de o oră, indiferent dacă un artist croșetează jachete pentru copaci sau Neumann meditează pe o cale ferată, toate acestea vizeaza în cele din urmă același lucru. Sunt acțiunile profetice indicative ale actorilor spirituali care astăzi nu produc doar forme tradiționale care pot fi apoi „interpretate”. Mai degrabă, arată căi, intervin în ceea ce se întâmplă și ajung la rezultate în ceea ce privește obiectele și gesturile lor profetice, care pot fi privite în orice moment ca o formă de îngrijire spirituală. Spectacolul opune inadecvării, iluziei generale și răsturnării estetice a unei civilizații reduse la tehnologie, științe naturale și economie, ceva care poate fi numit „profetic”; care poate fi cel puțin adus în legătură cu profeția istorică. „Arta” în aceste cazuri nu este doar însoțirea estetică a celeilalte vieți comerciale și politice. Mai degrabă, este vindecarea, o formă a spiritualului, un „fel de cunoaștere”, așa cum spunea Schopenhauer. Nu este pur și simplu o „operă”, ci o „gândire” practică în corespondența estetică „gândirea” ca practică, adică la fel ca un exercițiu în care nu este vorba de înțelegere, funcționare, gestionare, silogistică și victorie, ci mai degrabă despre crearea unei perspective de a găsi calea pentru individ în aproximativ ceea ce este lumea lui. Are același scop ca și psihoterapia și artele ZEN, așa cum a încercat odată să arate Fromm. Ea indică ceva de care în mod normal ne împiedicăm conștient și ne cheamă când ar trebui să ascundem faptul că nu trăim o viață naturală, senină, spontană și conștientă, ci am fugit în pustietatea scopurilor.

 

 

Traducerea din limba germană de Tünde Lassel