Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Condiția evreului din România în “Jurnalul” lui Sebastian și în publicistica lui Eliade (II)

Condiția evreului din România în “Jurnalul” lui Sebastian și în publicistica lui Eliade (II)

 

Imaginea și condiția evreului în Publicistica lui Mircea Eliade

 

 

Poziţia lui Mircea Eliade în „chestiunea evreiască” din România s-a aflat, multă vreme, sub semnul „ambiguităţii”, al „formulărilor contradictorii”, care păreau motivate de preocuparea de a nu recurge la „tipare şi clişee”, dar şi de evitarea unei „atitudini clare”1. Cu toate acestea, antisemitismul eliadean, cât a existat, s-a dezvăluit treptat, „cu reveniri şi salturi frapante”, fără a fi teoretizat pe larg, dar indicând existenţa unei doctrine.2
Exaltarea naţionalistă, declanşată de aşa-zisa „revoluţie legionară” a antrenat, însă, un fel de revizuire a „problemei evreieşti”. Deşi savantul Mircea Eliade avea unele antecedente „filosemite”, exprimându-şi indignarea pentru expulzarea din România a trei mari savanţi evrei precum Moses Gaster, Heimann Hariton Tiktin şi Lazăr Şăineanu, în mediul supraîncărcat de naţionalism în care evolua, autorul lui Maitreyi a încercat un timp să profeseze un fel de românism creator, „pozitiv”, ce s-ar putea afirma prin valori spirituale şi nu prin xenofobie.3
Astfel, în anul 1935, omul de cultură renascentist şi indianistul Mircea Eliade credea că, la români exista un „imbecil complex de inferioritate” faţă de străini, el glosând pe marginea toleranţei românilor, fără să-i nege caracterul „proverbial”, dar şi fără să uite să pună acest adjectiv între ghilimele.4 De exemplu, în articolul „Românismul şi complexele de inferioritate”, Eliade propunea o soluţie „administrativă” pentru eliminarea evreilor: Toleranţa noastră proverbială este o tărie, nu o slăbiciune… Nu înţeleg de ce ţipăm: primejdie! Unde e primejdia? Că sunt minoritari prea mulţi în posturile de comandă? Îi vom scoate prin concurenţă, prin propriile noastre forţe, prin legi ale administraţiei la nevoie – dar de aici până la primejdia românismului mai e cale lungă5. În acelaşi articol, Eliade era de părere că evreii sunt cei care suferă de „cele mai tragice complexe de inferioritate”6.
Doi ani mai târziu, în septembrie 1937, opiniile lui Eliade se schimbaseră şi se radicalizaseră de-a dreptul, chiar dacă era convins că: Evreii vor ţipa că sunt antisemit, iar democraţii că sunt hooligan sau fascist7. Tot în anul 1937, Mircea Eliade reproşa clasei conducătoare de atunci că este indiferentă şi oarbă în faţa „expansiunii elementului străin, în dauna celui românesc” şi că „primejdia etnică vine dinspre evrei, maghiari şi slavi, dar nu şi germani (şvabi), singurii aliaţi sinceri care contrabalansează elementele maghiare”8. Astfel, pe lângă evrei, Eliade îşi exprima viziunea extremisto-xenofobă şi împotriva maghiarilor, consideraţi „neamul cel mai imbecil care există în istorie”9, bulgarilor, la fel de „imbecili” ca ungurii, slavi în general, şi îi apreciază doar pe germani. Naţionalismul eliadean este prezent în publicistica lui „mai curând în forma de antimaghiarism şi antislavism decât de antisemitism”, ceea ce, susţine Norman Manea, nu este „neapărat în favoarea sa”10.
În continuare, M. Eliade realizează un tablou cvasi-apocaliptic al invaziei străine, cea evreiască (s.m.) fiind subliniată insistent, dând vina pe politicienii pe post de „piloţii orbi”: În acelaşi timp, piloţii orbi au deschis larg porţile Bucovinei şi Basarabiei. De la război încoace, evreii au cotropit satele Maramureşului şi Bucovinei, şi au obţinut majoritatea absolută în toate oraşele Basarabiei11. Se observă aici un „xenofobism extrem” şi o periculoasă preluare a unor clişee din limbajul politico-ideologic al Gărzii de Fier.12 De altfel, aderând imprudent-orbeşte la „Garda de Fier”, pentru o perioadă scurtă de timp, ce-i drept, deşi el nu a recunoscut niciodată legăturile sale cu Garda şi nici nu şi-a exprimat regretul pentru articolele antisemite pe care le-a publicat în tinereţe,13 Mircea Eliade a fost un „pasionat sprijinitor al Gărzii de Fier, organizaţie ultranaţionalistă de extremă-dreapta”14, a ales să servească o mişcare „făţiş antisemită”, al cărei şef afirma că evreii conspirau pentru a forma o „nouă Palestină între Marea Baltică şi Marea Neagră”15. Totuşi, mulţi se întrebau de unde rezulta antisemitismul lui Eliade, un om cu vederi atât de largi, un „uomo universale”, prieten cu mulţi intelectuali evrei, care, ca şi „frenezia sa pro-legionară”, se dezvăluia cvasi-grobianesc pentru un intelectual fin şi rafinat ca el, în 1937.
Credem că antisemitismul eliadian nu era determinat de vreo doctrină filosofică sau rasistă, ci era în primul rând o retorică ce rezulta din „spiritul vremii”, din contextul istoric european şi românesc din perioada interbelică, dintr-o conjunctură complexă şi dominată de un sentiment xenofob şi antisemit generalizat. De asemenea, Eliade a dat dovadă de o orbire a gândirii şi minţii sale strălucite, aderând la asemenea doctrine şi idei extremiste şi antisemite, fiind la rându-i un fel de „pilot orb” ideolog şi cultural.
În publicaţia Buna Vestire, marele om de cultură Mircea Eliade răspundea, în 17 dec. 1937, unei anchete intitulate „De ce cred în biruinţa Mişcării Legionare” şi se întreba indignat: Poate neamul românesc să-şi sfârşească viaţa în cea mai tristă descompunere pe care-ar cunoaşte-o istoria, surpat de mizerie şi sifilis, cotropit de evrei şi sfârtecat de străini, demoralizat, trădat, vândut pentru câteva sute de milioane de lei?16 În acelaşi timp şi în mod paradoxal, autorul Nopţii de Sânziene credea în libertate, în personalitate şi în dragoste şi, de aceea, credea în „biruinţa mişcării legionare”17.
Autorul lui Despre Eminescu şi Hasdeu credea că numai creaţiile de ordin spiritual ar putea asigura „identitatea etnică şi continuitatea culturală cu trecutul” a românilor, modelul acestui tip de „supravieţuire prin cultură” reprezentându-l „admirabil” istoria poporului evreu (s.m.).18 Astfel, după distrugerea Templului şi a Ierusalimului, evreii erau pe cale de a dispărea ca „unitate etnică şi culturală”, dar au supravieţuit datorită acelei şcoli primare (subl. Eliade) pe care a înfiinţat-o Iohanan ben Zakai la Iavne, şi care „a salvgardat valorile fundamentale ale iudaismului”19.
Virulenţa pe care o remarca Mihail Sebastian, l-a determinat pe Eliade să evoce situaţia evreilor germani numai pentru a sublinia că ea este de invidiat în comparaţie cu cea a victimelor lui Stalin ori a republicanilor comunistoizi spanioli: O sinagogă stă totuşi mândră şi reculeasă în inima Berlinului. (…) Hitler are astăzi puterea deplină; ar fi putut incendia sinagogile şi ar fi putut masacra pe evrei. N-a făcut nici una, nici alta.(…) S-a mulţumit cu lagărele de concentrare; mai puţin grav, în orice caz, decât revolverul descărcat în ceafă sau spânzurătoarea, incredibil fiind faptul că aceste cuvinte de-a dreptul „iresponsabile” au fost scrise în februarie 1937, cu peste un an înainte de distrugerea a circa 400 de sinagogi, în vremea „Nopţii de cristal” hitleriene.20
Tot în 1937, an electoral în România interbelică, într-un articol intitulat „Piloţii orbi”, în care răstoarnă parabola christică a orbilor călăuziţi de orbi, Eliade scria că evreii din România „sunt oameni vii şi clarvăzători, îşi apără primatul economic şi politic”21. Autorul romanului Huliganii spunea că „ar fi absurd să te aştepţi ca evreii să se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi şi cu foarte multe obligaţii – după ce au gustat din mierea puterii şi au cucerit atâtea posturi de comandă”22. În continuare, Eliade era convins că: evreii luptă din răsputeri să-şi menţină poziţiile lor, în aşteptarea unei viitoare ofensive – şi, în ceea ce mă priveşte, eu le înţeleg şi le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul23.
În fine, în anul izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, 1939, după detenţia de la Miercurea-Ciuc şi contractarea bolii (pleurezie), Mircea Eliade se întoarce din nou cu 180 de grade, scriind un articol admirativ şi laudativ consacrat filologului şi folcloristului evreu Moses Gaster, care va fi considerat un gest clasic de oportunism, savantul român considerându-l pe Gaster „evreul cel bun”, fără să fi fost nevoit să renunţe la opiniile sale antisemite.24 Elogiul lui Gaster şi regretul expulzării lui erau aşezate într-un alt context: nedreptatea era dovada unei „politici greşite, neselective, de expulzare”25.
După moartea lui Mircea Eliade, desemnarea „iudeo-creştinismului” ca autor al sacralizării istoriei şi al desacralizării Cosmosului a fost interpretată de unii autori, precum francezul Daniel Dubuisson, ca o „manifestare abia camuflată de antisemitism” şi chiar ca o încercare de a întemeia o „ontologie antisemită”26. Totodată, s-a mai discutat şi despre trecerea de la „antisemitismul politic” afişat de Eliade în anii 1930 la o formă de „antiiudaism” din cărţile sale de istorie a religiilor. Cu toate acestea, deşi filosoful israelian originar din România şi cercetător al Cabalei, Moshe Idel îi reproşa lui Eliade că a scris despre iudaism fără să cunoască textele originale, bizuindu-se total pe „literatura secundară” şi mai ales că a crezut în „ideologia legionară”, el susţine că acest lucru nu a afectat decât „în mică măsură” creaţia ştiinţifică eliadescă.27 În schimb, Victor Neumann consideră că în creaţia ştiinţifică postbelică a lui Eliade nu transpare nici antisemitism şi nici „tradiţionalism de sorginte nazistă”, istoricul religiilor, eseistul şi scriitorul român impresionând mediile universitare, culturale, atât prin „valoarea sa umană”, cât şi ca „mare savant”28.

 

Note
1 Leon Volovici, Ideologia naţionalistă şi “problema evreiască” în România anilor ’30, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1995, p. 136.
2 Ibidem, p. 136.
3 Ibidem, pp. 136-137.
4 Andrei Oişteanu, Imaginea evreului în cultura română. Studiu de imagologie în context est-central european, ed. a II-a revăzută, adăugită şi ilustrată, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2004, p. 24.
5 Mircea Eliade, Profetism românesc vol. 2. România în eternitate, Bucureşti, Ed. Roza vânturilor, 1990, p. 85.
6 Mircea Eliade, op. cit., p. 84.
7 Leon Volovici, op. cit., p. 140 și Andrei Oişteanu, op. cit., p. 24.
8 Leon Volovici, op. cit., p. 139.
9 Mircea Eliade, “Democraţie şi problema României”, în Vremea, nr. 468 (18), decembrie, datat “Crăciun 1936”.
10 Norman Manea, Felix culpa, în vol. Despre clovni: dictatorul şi artistul, Cluj, Biblioteca Apostrof, 1997, p. 117.
11 Mircea Eliade, Textele „legionare” şi despre „românism”, Cluj, Ed. Dacia, 2001, p. 55.
12 Leon Volovici, op. cit., p. 140.
13 Carla Baricz, “Întoarcerea huliganului, 10 ani de la apariţia în Statele Unite şi în România”, în Observator cultural, serie nouă, anul XIV, nr. 452 (710), 13-19 februarie 2014, p. 15.
14 Norman Manea, Felix culpa, în vol. Despre clovni: dictatorul şi artistul, Cluj, Biblioteca Apostrof, 1997, p. 98.
15 Florin Ţurcanu, Mircea Eliade. Prizonierul istoriei, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2005, pp. 344-345.
16 Mircea Eliade, op. cit., pp. 63-64.
17 Florin Ţurcanu, op. cit., p. 347.
18 Mircea Eliade, Memorii (1907-1960), ed. a II-a, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1997, p. 366.
19 Ibidem, p. 366.
20 Florin Ţurcanu, op. cit, p. 347.
21 Mircea Eliade, Textele „legionare şi despre „românism”, Cluj, Ed. Dacia, 2001, p. 57.
22 Mircea Eliade, op. cit., p. 57.
23 Ibidem, p. 57.
24 Florin Ţurcanu, op. cit., p. 375.
25 Leon Volovici, op. cit., p. 140.
26 Florin Ţurcanu, op. cit., p. 477.
27 Ţicu Goldstein, „Mircea Eliade şi (nu numai) evreii…”, în Observator cultural, anul XIV, nr. 472 (730), 10-16 iulie 2014, p. 18.
28 Victor Neumann, Istoria evreilor din România. Studii documentare şi teoretice, Timişoara, Ed. Amarcord, 1996, p. 197.

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg