Constantin Cubleșan
Augustin Buzura. Prozatorul sondărilor abisale
Cluj-Napoca, Ed. Școala Ardeleană, 2018

 

 

Fără îndoială, venerabilul critic și istoric literar Constantin Cubleșan are perfectă dreptate atunci când, pentru studiul monografic ce i-l dedică lui Augustin Buzura, cel mai viguros dintre prozatorii care reprezintă, în literatură română postbelică, generația șaizecistă, folosește un titlu atât de tranșant: Augustin Buzura. Prozatorul sondărilor abisale (Cluj-Napoca, Ed. Școala Ardeleană, 2018, 222 p.). Este caracterizarea sintetică ce se mulează foarte bine peste opera de romancier, cu reverberații și în publicistică, Augustin Buzura fiind, neîndoielnic, o conștiință pentru care scrisul s-a obiectivat în cele două ipostaze cu deplină vigoare, dar și în chip original, continuând însă o tradiție ardeleană ilustrată de Ioan Slavici, Ion Agârbiceanu și Liviu Rebreanu. Pe de altă parte, însăși istoria vieții proprii și practica scrisului, așa cum s-a edificat ea, de la debutul publicistic din 1960 și până la ultimele sale manifestări publice, au în cazul lui Augustin Buzura determinări care se cer a fi descifrate prin raportări la cele două epoci în care scriitorul a trăit și a scris, respectiv înainte și după 1989. Această abordare nu decurge din perspectiva sub care scriitorul însuși și-a scris opera, cât mai ales din aceea în care aceasta a fost receptată, și nu din rațiuni estetice, ci mai degrabă prin prisma înțelegerii de către unii critici literari a manifestărilor de conștiință și de atitudine ale scriitorului.
Dacă înainte de 1989 Augustin Buzura era perceput ca un scriitor de mare curaj, care deconspira și critica cu abilitate și subtilitate regimul totalitar, în postdecembrism s-au găsit destui critici literari, îndeosebi din generația tânără, care să susțină că romancierul și-ar fi încheiat misiunea și că scrisul său fusese valabil și necesar în epoca totalitarismului, dar nu se mai justifica în noile condiții social-politice. Este aici o atitudine cu totul falsă și înțelegem mai bine acest lucru urmărind studiul aplicat al lui Constantin Cubleșan, în această carte atât de bine ancorată în realitatea operei lui Augustin Buzura, de ale cărei argumente se servește într-o arhitectură impecabilă. Metoda o găsim mai întâi în volumul Dumitru Radu Popescu în labirintul mitologiei contemporane (2015), numai că de această dată opera și activitatea scriitorului impun alte unghiuri și abordări, într-o analiză indestructibilă. Astfel că, după un „cuvânt înainte”, sub titlul „Prozatorul sondărilor abisale”, care anunță, de fapt, metoda și obiectivele urmărite în cercetarea operei lui Augustin Buzura, și după „incursiunile biografice”, prin „Viață și cărți”, excursul critic se derulează efectiv în trei secțiuni, fiecare având în vedere câte un palier – Nuvelistul, Romancierul, Publicistul –, pentru ca un capitol final să fie dedicat sintezelor critice anterioare, în raport de care Constantin Cubleșan a făcut nu o „sinteză a sintezelor”, ci propria sa sinteză critică. Opera lui Augustin Buzura are parte, în acest fel, de receptarea adecvată, reclamată cu îndreptățire de fiecare volum în parte și de ansamblul lor, constituit într-un edificiu scriitoricesc, pe cât de original, pe atât de puternic ancorat în realitatea imediată, ilustrând deopotrivă un talent de excepție, dar și o conștiință cum puțini scriitori au arătat în literatura română postbelică. Din această perspectivă, Augustin Buzura este așezat de Constantin Cubleșan, chiar dacă nu explicit, alături de Marin Preda (care însă n-a avut șansa de a trăi și de a scrie și regimul postdecembrist, așadar fără a putea ști cum s-ar fi manifestat în această nouă realitate). Oricum, între prozatorii generației șaizeciste, care au promovat, după perioada „realismului socialist”, efectiv, „deschiderea spre orizonturile universalității”, făcând astfel „conjunctura cu modernitatea literaturii noastre interbelice” și cu „pulsul ideilor literare (culturale, filosofice) europene contemporane”, forțând „chingile ideologice, partinice” – D. R. Popescu, Fănuș Neagu, Nicolae Breban, Ștefan Bănulescu, Sorin Titel, Vasile Rebreanu ș.a. –, Augustin Buzura face o figură aparte. El a fost acela care a înțeles cel mai bine că „e necesară o profundă exorcizare morală, propunând sondarea sufletelor indivizilor pe care istoria în marș i-a maculat, i-a desfigurat, căutând a-i reduce la simpla condiție de executori docili ai unor deziderate politice străine firii lor ancestrale” (p. 5-6).
Dar, să urmărim argumentele lui Constantin Cubleșan. Augustin Buzura și-a făcut intrarea în literatură ca nuvelist, cu două volume de nuvele și povestiri, Capul Bunei Speranțe (1963), prefațat de Mircea Zaciu, axat pe radiografia stărilor atitudinale, și De ce zboară vulturul (1966), centrat și el tot pe o problematică convergentă, respectiv drama condiției ființiale, Cele două volume de proză scurtă îl anunțau, însă, pe romancierul interesat de psihologiile oamenilor și de psihanaliză, de radiografierea timpului și societății în care trăia, de dramele sufletești ale oamenilor, de decriptarea stărilor emoționale interioare ale acestora.
Trecerea prozatorului în ipostaza de romancier, prin romanul Absenții (1970), îl impune pe Augustin Buzura cu „o marcă de individualitate remarcabilă, proprie scrisului său”, fapt ce a părut „surprinzător pentru unii, chiar șocant pentru alții”, însă „de o noutate în expresie și, mai ales, în atitudine, care l-a impus dintr-odată între cei mai importanți romancieri români ai momentului”. Romanul, o parabolă, în fond, ilustrează deopotrivă „un mod strategic al prozatorului de a vorbi despre sistemul concentraționar în care trăiau oamenii din țară la ora aceea” și se constituie, fără echivoc, „într-un documentreper al istoriei literare românești actuale, atât prin mesajul său, cât și prin formula epică propusă”. Al doilea roman, Fețele tăcerii (1974), „cel mai radical politic dintre toate romanele” lui Augustin Buzura, după cum îl considera Mircea Iorgulescu, este focusat „asupra obsedantului deceniu” – sintagmă impusă, știm bine, de Marin Preda! – și pe tema socializării satelor și împotrivirea țăranilor față de colectivizare. Romanul lui Augustin Buzura – spre deosebire, de pildă, de Cordovanii lui Ion Lăncrănjan sau Vara oltenilor al lui D. R. Popescu, ambele apărute în 1964 – „a constituit veritabilul rechizitoriu asupra fenomenului de masă al pauperizării țărănimii la noi”, iar curajul romancierului „constă în aceea că a izbutit să recompună din tăcerile oamenilor, din sondările în propriile lor conștiințe, ca un veritabil arheolog pentru care istoria se recompune din cioburile tăcute și îngropate în tăcerea pământului, o lume reală, adevărată și vie”. Cu Orgolii (1977), romancierul abordează tema deconstrucției universurilor umane, într-un moment în care era recunoscut „ca un scriitor incomod, ca un romancier capabil de a interpreta realitatea imediată din interiorul mecanismelor ei de manifestare”. Romanul marșează pe tehnica psihanalizei, proprie într-un anume fel mai tuturor romanelor lui Augustin Buzura, fiind așezat pe două planuri de investigație a realităților sociale și a relațiilor umane (individualitatea și lumea din jur) și având, deopotrivă, „calitatea unui autentic rechizitoriu, în formulă metaforizantă, asupra condițiilor moralității lumii în care se trăia”. În schimb, cu Vocile nopții (1980), sub parabola nopții, Augustin Buzura definitivează „sistemul personal de abordare analitică a societății contemporane din România anilor socialismului”. Lumea trăiește orbecăind într-un întuneric existențial, însă se aud vocile oamenilor, iar intriga romanului „nu este altceva decât suportul aferent pentru vocile care se exprimă, care se pot exprima astfel liber”, în limitele regimului ficțional al artei, asupra condiției lor existențiale, în contextul unor drame particulare și a unor neliniști intime. Concomitent, romanul este și o radiografie a mediului muncitoresc, nefiind totuși altceva decât „o parabolă despre viața de toate zilele, obtuză, a oamenilor”, dar care se prezintă ca o sondare profundă a universurilor umane. Este, evident, „cel mai acut rechizitoriu, dintre romanele lui Augustin Buzura, la adresa sistemului social socialist abrutizant”, care se învecinează astfel „cu dramaticul roman al lui Marin Preda, Intrusul, și acela ridicând cazul particular la condiția ființării generalizate într-o lume a înstrăinării și mortificării”. Succesul romancierului cu Refugii (1984) vine nu doar din faima pe care și-o dobândise „ca investigator de profunzime al psihologiei societății românești […] a anilor totalitarismului”, cât mai ales „dintr-o altă perspectivă, anume aceea a descoperirii unei abordări tematice oarecum inedite, noua sa carte putând fi înțeleasă (receptată de public) și ca o dramatică reconstituire a unui destin feminin într-o tulburătoare, terifiantă poveste de dragoste”. N-am putea spune că romanul este, neapărat, o replică la trilogia lui Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni (1980), dar și acesta, ca și romanul predist, aduce în structura sa câteva triunghiuri erotice, dincolo de care prozatorul descifrează cerșitul sau furatul iubirii, care este mobilul întregii vieți petrecute într-un univers obtuz, acela al societății care-și umilește indivizii. La drept vorbind, „romanul de dragoste pe care îl construiește Augustin Buzura e, de fapt, analiza (perfidă?) a unei lumi ce și-a impus statutul de sistem concentraționar, din care individul caută a se salva prin subterfugiul unor… refugii”, iar, pe de altă parte, romanul „se dovedește a fi, poate, cel mai sumbru dintre romanele lui Augustin Buzura, în care sentimentul iubirii apare ca un fetiș al societății înțeleasă ca un ospiciu, mai degrabă soljenițian decât cehovian” (p. 81), în raport de condiția omului în cadrul unor societăți concentraționare. Apoi, în Drumul cenușii (1988), „un fel de sumă a tuturor celorlalte romane, precedente”– nu încheie ciclul Zidul morții, care nu va fi realizat niciodată –, Augustin Buzura se folosește de o metaforă ce trimite la istoricele drumuri (al mătăsii, al sării ș.a.) pentru o confesiune tulburătoare, prin care „își expune, își denunță, își dezvoltă ideatic concepția asupra scrisului și a condiției sale de scriitor” într-o lume obtuză (p. 86), în care a devenit el însuși o conștiință a acestei lumi, romanul fiind, astfel, „un exercițiu demonstrat de supraviețuire a scriitorului”.
După 1989, Augustin Buzura a publicat doar două romane. În primul dintre ele, Recviem pentru nebuni și bestii (1999), continuă să caute răspunsuri „la mari întrebări existențiale”, prin povestea vieții unui gazetar ce traversează o lume ce se alcătuiește, aparent din două segmente, unul de dinainte de revoluție, celălalt de după – întocmai ca și viața romancierului –, iar eroul „ilustrează astfel dramatic destinul unui supraviețuitor al intemperiilor istoriei de ieri, suportându-le tensionat, și pe cele de azi, ale societății românești contemporane”, precum și romancierul, romanul având, evident, și un caracter autobiografic, rostul său fiind însă acela de a investiga destinul societății „în anvergura clipei istorice pe care o radiografiază” și de a ilustra dramatic „uriașa noastră capacitate de a ne iluziona” (p. 92).
Cel de-al doilea roman postdecembrist – și ultimul publicat de romancier –, Raport asupra singurătății (2009), „o carte întru totul revelatoare pentru fața de azi a marelui scriitor” (p. 94), este „un tulburător roman de dragoste”, un roman „al iubirii în orice împrejurare și mai presus de orice” (p. 94). Eroul romanului – doctorul hotărât să-și scrie „romanul vieții” – este un alter-ego al romancierului însuși, din perspectiva faptului că scrisul oferă căi de acces spre un dincolo izbăvitor și echivalează cu o curățire de sine, iar romanul este, până la urmă, o „splendidă parabolă despre a fi” (p. 97) și „o tragică mărturisire de sine a scriitorului însuși” (p. 97). Concluzia este explicită: Augustin Buzura este „Un scriitor care se mărturisește pe sine descoperind că viața și moartea dobândesc sens doar prin iubire. Iubirea aproapelui, iubirea de sine, iubirea ființei… iubite”, această cale fiind una tragică, în timp ce romanul „e unul al conștiinței tragice a umanității” (p. 98).
Publicistul Augustin Buzura ilustrează, la rândul său, o conștiință scriitoricească exemplară – și el poate fi așezat, din această perspectivă, alături de Marin Preda –, prin volumele de foiletoane, de eseuri și editoriale și de interviuri publicate: Bloc notes (1981, conținând foiletoanele apărute în revista „Tribuna”, începând din 1967), Teroarea iluziei. Convorbiri cu Crisula Ștefănescu (2004), Tentația risipirii. Precizări incomode (2009, ediție îngrijită de Angela Martin, antologând eseuri polemice prin excelență, dar și cu un puternic caracter confesiv), Canonul periferiei (2012, însumând articolele și eseurile din revista „Cultura”, datate între 8 decembrie 2005 și 18 decembrie 2008), Nici vii, nici morți (2012, cuprinzând foiletoanele și editorialele din revista „Cultura”, apărute în perioada 8 ianuarie 2009-8 martie 2012).
Augustin Buzura a fost un scriitor incomod atât înainte de 1989, când a avut mai ales dure confruntări cu cenzura, în convorbirile cu Crisula Ștefănescu, de pildă, vorbind insistent despre aventura tipăririi romanelor sale, ba și despre o confruntare cu Marin Preda, ca director al Editurii Cartea Românească, și despre faptul că, în cărțile sale de-atunci, îl interesa „raportul omului cu istoria, cu o istorie brutală, apăsătoare” (tema era obsedantă, știm prea bine, și pentru Marin Preda!), dar incomod a fost și după 1989, prin „publicistica sa de o intransigență atitudinală susținută”.
Publicistica lui Augustin Buzura, acoperind un orizont problematic complex, de factură culturală și politică, mai ales, este „exprimarea deschisă, în Agora, a unui caracter puternic, a unei conștiințe lucide și intransigente”; el folosește arma scrisului „ca un veritabil cavaler al dreptății” și este un „scriitor în timpul și pentru timpul său”, este un „rezoner al frământărilor epocii sale”. Deopotrivă, eseistica sa ține locul unui jurnal de creație (p. 140), iar interviurile sunt, în cele mai interesante pasaje ale lor, tulburătoare confesiuni despre meseria de scriitor, în același timp, ale unei conștiințe puternice, cum doar la Liviu Rebreanu întâlnim, în perioada interbelică, și la Marin Preda, în timpul ceaușismului.
Extrasele din interviuri, selectate de Constantin Cubleșan, sunt elocvente și nu au nevoie de comentarii, în afară de acelea legate de unele aspecte din viața prozatorului, mai ales din perioada cât a condus Fundația Culturală Română, devenită apoi Institutul Cultural Român, pe care l-a înființat, dar de la conducerea căruia a fost înlăturat brutal.
În fine, ultimul capitol al cărții lui Constantin Cubleșan, trece în revistă alte sinteze critice privind opera lui Augustin Buzura, publicate de Ion Simuț (Augustin Buzura. Monografie, 2001), Sorina Sorescu (Romanele lui Augustin Buzura. O lectură metacritică, 2014), Vasile Pistolea (Augustin Buzura. Cruciada pentru adevăr, 2016) și Angela Martin (Între două lumi. Augustin Buzura, romancier și gazetar, 2017), care au meritul de a fixa în actualitate profilul unui scriitor (prozator și publicist), „dintre cei mai originali romancieri de la noi de după război”, dar care a avut parte de o receptare critică, „deloc unitară și univocă” (p. 219). Cercetarea lui Constantin Cubleșan limpezește această perspectivă și-i dă o coerență bazată pe lectura aplicată și obiectivă a operei scriitorului, pe înțelegerea mecanismelor ei interioare și a mesajelor pe care le implică, dovedind că o lectură dezinhibată și fără party-pri-uri este întotdeauna benefică pentru orice scriitor. De departe, sinteza lui Constantin Cubleșan este cea mai apropiată de realitatea operei pe care o cercetează cu acribie, cu exactitate și cu empatie, cum, de altfel, aceasta o și merită.