Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Balada, de Adrian Lesenciuc

Balada, de Adrian Lesenciuc

Era de așteptat ca într-o bună zi să-și facă loc în scrierile lui Adrian Lesenciuc o carte despre Ciprian Porumbescu, atât de prețuitul compozitor care a impresionat cu muzica sa generații întregi de oameni, atât din țară cât și de peste hotare. Și asta nu doar pentru că autorul este un descendent al acestei familii, ci pentru că celebrul compozitor merita o astfel de evocate, fie ea și romanescă. Și cine altul putea s-o facă mai bine decât un cunoscător (și trăitor) al acestor meleaguri, un autor care coboară din stirpea marilor povestitori din ținuturile Moldovei, care știe să adune în matca fluviului său narativ evenimente din vremuri de demult, pagini de istorie, obiceiuri și tradiții, chipuri de români adevărați în frunte cu intelectuali și cărturari de renume. Dar asta nu este o noutate în scrisul său; o demonstrase Adrian Lesenciuc și în precedentul său roman Limbile vântului, în care se putea distinge cu ușurință rezonarea, legătura adâncă a scriitorului cu tot ceea ce reprezintă tradiții, istorie, legendă și mit ale acestor locuri.
Nu exagerăm dacă afirmăm că această carte este în primul rând un roman istoric. Depărtarea în timp a evenimentelor pune grele piedici unui scriitor de astfel de romane. Adrian Lesenciuc reușește să surmonteze aceste greutăți printr-o documentare minuțioasă, printr-o interpretare obiectivă a evenimentelor istorice și nu în ultimul rând prin folosirea unui discurs evocator, fără edulcorări ale tonului. Prima treime a cărții se ocupă, în cea mai mare parte a ei, de evenimentele care au traversat țara la mijlocul secolului al XIX-lea. Eroii abia schițați sunt prinși în șuvoiul acestor evenimente și al transformărilor prin care trece țara. Ei nu devin entități artistice de sine stătătoare decât mai târziu, după ce a fost conturat acest mediu social.
Viața, atmosfera și tradițiile acestor ținuturi moldovenești se țes pe canavaua unei istorii frământate, în care oamenii încearcă să-și păstreze identitatea națională chiar cu prețul vieții. Lupta pentru unitatea neamului se împletește cu dorința locuitorilor acestor ținuturi de a întemeia comunități puternice în jurul acelorași idealuri și a unei credințe creștine. Dar dominația habsburgică și țaristă înăspresc viața oamenilor, creează animozități și stârnesc revolta localnicilor, fie ei români, evrei, ruși, polonezi sau de alte naționalități. Curtea de la Viena încearcă prin toate mijloacele să împiedice orice inițiativă românească de păstrare a identității naționale. Se urmărește slavizarea ținuturilor din această zonă. Episcopul ortodox al Bucovinei, preotul Hacman, unealtă a imperiului, face tot ce poate pentru a frâna emanciparea românilor și este împotriva introducerii literelor latine în scrierea limbii române. Cu toate acestea, în rândul acestor comunități se ridică familii de oameni instruiți, cu dragoste de neam, care duc mai departe idealurile românilor. O astfel de familie este și cea a preotului Iraclie Golembiovschi Porumbescu, tatăl lui Ciprian Porumbescu. Încercat de nenumărate greutăți, cu o familie numeroasă, fiind nevoit să slujească în mai multe parohii, preotul Iraclie desfășoară o onorabilă activitate preoțească dar și una culturală: este secretar al gazetei Bucovina, publică articole în Gazeta de Transilvania și are relații cu cei mai însemnați cărturari ai vremii, oameni instruiți care au contribuit la înfăptuirea Unirii, cum ar fi M. Kogălniceanu, C. Negri, V. Alecsandri, Bariț, Cipariu și alții. Copilăria sa ca și a propriilor săi fii stă sub semnul respectului pentru tradiții și istoria țării. Nu întâmplător, atât copilăria părintelui Iraclie cât și a lui Ciprian, fiul său, încep cu o lecție de istorie. Copiii se nasc și trăiesc în spiritul respectului pentru istoria și eroii neamului, dar și al tradițiilor și obiceiurilor locului, iar primii lor dascăli sunt părinții, apoi preoții și bătrânii satului, dar și doinele, baladele și cântecele bătrânești. Impresionante sunt paginile care descriu momentele când, părintele Iraclie, copil fiind, primește sfaturi de la preotul Ghenadie, care-i vorbește cu mândrie de măreția voievodului Ștefan cel Mare, sau cele care descriu participarea sa, peste ani, la ceremonia dezvelirii mormântului lui Ștefan și a familiei sale.
Ciprian se integrează în această lume alături de părinții și frații săi, și este crescut și el în spiritul dragostei de neam și țară. Copilăria sa e marcată de evenimente dramatice: moartea fratelui său Emilian, de care era foarte apropiat și care se stinge din viață la numai șapte ani, părintele său este mutat într-o parohie grea, sărăcia le dă târcoale, iar dușmănia Episcopului Hacman le face viața grea. Primii ani de școală îi face la Ilișești, localitate unde bunicul său dinspre mamă era brigadier superior – om blând și deopotrivă iubitor de natură. Aici face cunoștință cu muzica. Îl cunoaște pe învățătorul de la școala germană, Simion Meier, care-l pune să exerseze, dar și pe Simion Florea Marian. Acum încep și lecțiile cu profesorul Carol Miculi, muzician care descoperă talentul lui Ciprian. Dar mentorul lui spiritual rămâne tatăl său, care-l inițiază în tainele istoriei acestor ținuturi, făcându-l să înțeleagă și cauzele pentru care s-au reunit atâtea nații în teritoriul lor. După ce termină clasele primare la Ilișești este înscris de tatăl său (care se mutase cu familia la Stupca) la Gimnaziul Greco-oriental din Suceava. În tot acest timp, Ciprian nu încetează să-i uimească pe toți cu talentul său, mânuind arcușul viorii ca nimeni altul. Pasionat de folclor, Ciprian culege cântece din toate satele și le interpretează magistral cu vioara cumpărată de tatăl său de la un țigan, vioară care se dovedise a fi făcută în atelierul celebrului lutier Nicolaus Amati (1626). După bacalaureatul luat la Suceava, Ciprian Porumbescu se înscrie la Institutul Teologic din Cernăuți. Pasiunea lui pentru muzică îl ține legat de compoziție, de exersarea pianului, de participarea la serbări și întruniri cu caracter muzical. Acum dă la iveală prima compoziție pentru pian și voce, intitulată O dorință, un lied al cărui nume era dat de un poem al Matildei Cugler. Tot acum compune Romanță în fa major și cântecele religioase: Liturghia Sfântului Vasile și Pricesne de Paști.
Încărcate de poezie sunt paginile în care ne este descrisă iubirea dintre sora lui Eminescu, Aglaia Eminovici, și Ciprian Porumbescu. Tot acum se cimentează prietenia dintre Ciprian Porumbescu și Mihai Eminescu, prietenie ce devine un reper în cartea neamului – două genii apărute ca prin minune în același loc și în același timp, într-un moment de radicale eforturi pentru emanciparea românilor.
Un loc aparte în economia romanului îl ocupă prezentarea Serbării de la Putna, eveniment ce a avut loc în 1871, cu ocazia împlinirii (cu doi ani înainte) a 400 de ani de la înființarea Mănăstirii Putna. Naratorul este, de data acesta, însuși poetul Mihai Eminescu, cel care a organizat, alături de alți studenți de la Viena și numeroși intelectuali (Slavici și alții) acest eveniment. Ideea aparținuse însă tatălui lui Ciprian Porumbescu, care, cu 15 ani înainte, la dezvelirea mormintelor familiei lui Ștefan cel Mare, propunea o astfel de ceremonie. Sărbătoarea este animată de idealurile de unitate națională ale românilor, de respectul față de înaintași și valorile lor culturale. La serbare participă și Ciprian Porumbescu, iar tatăl său, părintele Iraclie, este văzut în compania lui Vasile Alecsandri. Și mai târziu îl vom găsi pe Ciprian Porumbescu angajat în activități culturale importante. El devine membru al Societății pentru Cultură din Cernăuți, dar și al societății Arboroasa (al cărei președinte devine mai târziu), alături de studenții veniți de la Viena (Morariu, Petru Pitei, T. Ștefanelli și alții). Ei nu cedează presiunilor de germanizare a intelectualității bucovinene prin înființarea, cu acordul Vienei, a Universității din Chișinău, unitate de învățământ unde se preda doar în limba germană. Represaliile nu întârzie să apară: Ciprian Porumbescu este arestat, fiind acuzat de trădare.
De o tulburătoare sensibilitate sunt paginile (ultima treime a cărții) care descriu dragostea dintre Ciprian Porumbescu și Berta, fiica soților Gorgon, de origine germană. Povestea lor de dragoste este prezentată prin intermediul mai multor voci narative: cea a lui Ciprian, a Bertei, a Mărioarei (sora lui Ciprian)… Prejudecățile religioase și apartenența la nații diferite, vor frânge această iubire pură, care va lăsa răni adânci în sufletele celor doi tineri. Nici Viena, unde își continuă studiile, nici activitatea componistică, nici legăturile cu studenții de aici nu-l pot face pe Ciprian să o uite pe Berta. Semnele unei boli mai vechi își fac simțită prezența și adâncesc suferința tânărului compozitor (are doar 28 de ani). Lunile petrecute la Brașov, ca profesor de muzică și dirijor, vor stimula viguros talentul său componistic. Aici, pe scena Liceului românesc, înființat de protopopul Popazu, de Gheorghe Bariț și Andrei Șaguna, se joacă pentru prima dată opereta sa Crai Nou. Compozițiile sale din acea vreme sunt tot mai inspirate și mai impresionante. Ele culminează cu Balada, lucrare care sintetizează simțirile, aspirațiile și trăirile unui întreg popor.
Dacă respectarea istoriei în datele ei esențiale, printr-o documentare exemplară, cum spuneam, l-a ferit pe autor de interpretări subiective, alegerea și folosirea unui discurs narativ potrivit în care limba este folosită la înaltul diapazon al vechimii ei, este al doilea mare câștig al cărții. Trebuie să ai o mare știință a limbii pentru a găsi tonul potrivit pentru o astfel de evocare. Lesenciuc știe să evite discursul savant, sofisticat, eseistic, înlocuindu-l cu limba vie a poporului român, cu muzicalitatea ei molcomă dar adâncă, ce pare potrivită ca o mănușă pentru a ilustra vremuri de mult apuse. Îl ajută în acest sens și folosirea mai multor voci narative, fiecare dintre ele purtând timbrul specific al limbii române neaoșe. Chiar dacă e vocea părintelui său, Iraclie, sau a lui Eminescu însuși, chiar dacă este glasul Mărioarei, sora lui Ciprian, sau al Bertei, suntem învăluiți de aceeași muzicalitate a limbii, pe ritm de baladă, de aceleași tonalități arhaice, de adâncime și înțelepciune. Un alt câștig este și acela că eroii pot fi priviți din mai multe perspective: acești naratori, care vorbesc la persoana întâi, își dezvăluie propriul caracter, dar emit păreri și despre ceilalți. Astfel, chipul personajelor se conturează mai bine, prinzând viață caractere complexe, pe care prozatorul și-a propus să ni le prezinte. Printr-un procedeu artistic original folosit de autor, Balada însăși devine personaj, iar, în Epilog, ea prinde grai, devenind o adevărată ființă.
Deși și-a propus să evoce figura marelui compozitor Ciprian Porumbescu, Adrian Lesenciuc nu construiește de fapt o biografie a muzicianului. Chipul inegalabilului artist se profilează pe orizontul încărcat de evenimente al țării și de aceea cartea sa rămâne un roman istoric, cu adânci reverberații în conștiința românilor.
Citit în această cheie, romanul lui Adrian Lesenciuc are toate șansele să devină cartea anului 2020.

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg