În contextul noilor apariții editoriale, romanul lui Bogdan Suceavă Avalon. Secretele emigranților fericiți1 poate fi considerat un moment singular deși, în romanul contemporan, tema emigrării a mai fost abordată. Reprezentative în acest sens sunt: „Noapte bună, copii!”, de Radu Pavel Gheo, „Sînt o babă comunistă!”, de Dan Lungu, sau relativ recenta „Fontana di Trevi”, de Gabriela Adameșteanu.Textul reprezintă, cu certitudine, o ancorare a literaturii române în real, o întoarcere spre problemele majore ale unei societăți bolnave, măcinată din interior de virusul unei distrugeri aparent ireversibile.
Lansată spre finalul anului 2018, autorul realizând, cu această ocazie, un turneu de promovare atât în țară, cât și în străinătate, cartea nu a trecut neobservată de critica literară autohtonă, aceasta stârnind interesul și prin faptul că este produsul unui autor stabilit în SUA, de formație matematician, actualmente profesor de matematică la o universitate din California. În fapt, principalul nucleu narativ reconstituie traseul unui tânăr de 26 de ani, plecat să studieze în America, cu scopul parcurgerii unui program de doctorat, sub îndrumarea lui Bang-Yen Chen. Prelucrare a unei experiențe biografice individuale, întregul eșafodaj narativ își revendică controversatul atribut al autenticității, relatarea la persoana I fiind calea pe care o alege autorul spre a reactiva cei șase ani de studiu în care, până la susținerea lucrării, naratorul-personaj și-a asumat rigorile unui nou sistem de învățământ, nevoit să se adapteze din mers unor reguli inflexibile, menite să-i ajusteze pas cu pas dimensiunile propriului vis: „Mă voi întoarce și îmi voi transforma cursurile și seminarele în cele mai frumoase spectacole din București.”2 Din acestă frază, transpare ceva din complexul resort interior care l-a determinat pe erou să aleagă a-și desăvârși educația în alt spațiu cultural, într-o altă lume.
Vom încerca să deschidem labirintul interpretărilor romanului Avalon. Secretele emigranților fericiți, luându-ne ca puncte de plecare câteva observații legate de hermeneutica textului literar și de arta discursului. În acest cadru mai larg, ideea pe care Liviu Antonesei o formulează în A doua scrisoare către Bogdan Suceavă, ni se pare relevantă: „Nu e o butadă, nu e o vorbă de duh – cel mai puțin se pricepe la literatura sa însuși autorul. Iar criticul are în primul rând datorii față de cititorii de literatură, dar are și această datorie unică față de autor, să-l ajute să-și cunoască mai bine propria operă.”3 Este o afirmație temeinică, bazată pe intuiție, dar și pe o experiență foarte vastă de lectură. Cu siguranță, Liviu Antonesei a cunoscut si observațiile lui August Wilhelm Schlegel, formulate în capitolul „Despre literatură”, în care este explicată foarte clar sarcina criticului, acesta trebuind, negreșit, „să găsească cea mai adecvată expresie pentru o impresie de ansamblu compusă dintr-o nespus de fină țesătură de păreri individuale, să explice mulțumitor acest efect al operei de artă în lumina predispozițiilor firii omenești, a cerințelor simțului exterior, a puterii de imaginație, a gustului, a rațiunii și a sentimentului moral, și să indice, pretutindeni, calea îndărăt de la cazul special la adevărurile și legile fundamentale generale.”4 Pentru că, dacă e să luăm în calcul părerile teoreticienilor, orice operă, o dată înscrisă într-un cadru hermeneutic, va comunica de fiecare dată altceva, la o nouă lectură, unui nou naratar, decât ceea ce comunică la un moment dat. Prinsă în acest amețitor vârtej, claritatea operei nu poate să fie decât înșelătoare: „chiar și textele care par a fi foarte transparente pretind din partea destinatarului să le descopere sensuri ascunse.”5
Așadar, în căutarea acelei „enigme” îndrăznim să purcedem, considerând că ansamblul textului intitulat Avalon…, funcționează ca un imens act de limbaj indirect, care cere din partea naratarului un efort de derivare a unor înțelesuri adânc îngropate în miezul scriiturii. În această ecuație, vom introduce și problematica scriitorului, văzut ca o „persoană care nu-și găsește locul (în ambele sensuri ale expresiei) și trebuie să-și construiască teritoriul propriei opere chiar pe această lipsă. El nu trebuie văzut ca un fel de centaur, care cu o parte ar cunoaște apăsarea socială, iar cu cealaltă, nobilă, s-ar îndrepta spre stele; scriitorul este o persoană a cărui enunțare se constitue din însăși imposibilitatea de a-și găsi pe deplin un loc, imposibilitate care îi conferă creației sale caracterul radical problematic al propriei apartenențe la câmpul literar și la societate.”6 Ca atare, în romanul Avalon…, suntem din start proiectați într-o paratopie spațială, expresie a tuturor exilurilor, în cazul protagonistului nostru luând chipul celui care găsește în orice situație prezentă, trăită nemijlocit, pretextul de a-și aminti mereu despre o țară de care s-a despărțit, inițial, doar temporar, cu gânduri explicite și intense de revenire, dar pe care, finalmente, o va părăsi dureros și ireversibil, „anihilând” ultimile firișoare ale unor rădăcini puternic înfipte în pământul patriei. Aceasta fiind ipoteza de la care plecăm, nu ne râmâne decât să-i aducem susținere, prin argumente pe care ni le oferă opera însăși.
Proiecție a eului naratorial, personajul deschide traseul evenimențial al romanului cu un moment nefast al existenței sale, acela în care, sfâșiat de efort și de o combustie interioară sinucigașă, se prăbușește pe terenul de sport, în timpul unui meci de fotbal. Se târăște spre ieșire cu greu și, în mod miraculos, ajunge acasă. Starea aceasta maladivă îl proiectează spre începutul aventurii sale, „pe un coridor de aeroport, într-un pasaj de trecere neutru și neimportant, pe data de 9 august 1996.”7 Este momentul plecării din țară, cu gânduri optimiste și idealuri vii, incompatibile cu ideea de renunțare. Faptul că planurile sale nu se încadrează în timpul stabilit, ideea că va trebui să-și prelungească perioada studiilor în America, toate acestea sunt resimțite ca un eșec greu de acceptat: „Ceea ce medicul nu are de unde să știe e că din pricina acestei întârzieri eu ieșeam din destinul planificat, din acel gând inițial pe care ni-l așezăm cumva în mintea noastră pe la 20 de ani și față de care orice abatere se resimte ca un accident.”8 Faptul că este nevoit să recurgă la un plan B pare a-i fi diminuat energia, determinându-l să reevalueze toate secvențele trecutului, într-un efort dramatic de a înțelege și a accepta conturul unui prezent neclar și inconfortabil: „Am 30 de ani și teza mea nu e decât o schiță. E un șantier. Totul arată ca o posibilă ratare pe care nu sunt pregătit să o accept. (…) Ce caut eu la clinica Olin cu o electrocardiogramă în mână?”9 În căutarea răspunsurilor la această întrebare, sunt rememorate momentele esențiale ale experienței de doctorand într-o universitate a lumii noi, o lume pe care încă nu o înțelege. Frustrările eroului apar odată cu eforturile de echivalare a unor cursuri parcurse la București și se accentuează în momentele în care descoperă că „Prea puțin din ceea ce am văzut la București m-a pregătit pentru cercetarea matematică.”10 Sunt evidențiate, astfel, punctele nevralgice ale unui sistem universitar refractar reformelor veritabile, vulnerabilități ce reflectau, în opinia naratorului-personaj, viziunea limitată a unui spațiu cultural izolat. Ca atare, devin evidente lacunele și, implicit, nevoia de a le recupera. În lumina acestor realități, cupele unui trecut neprietenos se vor deschide insinuant, urmărindu-l obsesiv pe protagonist și amplificându-i zbuciumul: „Aveam nevoie să mă refugiez într-un loc de mai mare profunzime decât realitatea României din momentul 1996.”11 Presiunea aceasta psihologică continuă de la o zi la alta, răsfrângându-se asupra ființei interioare a eroului cu și mai mare intensitate. Lumea pe care o descoperă pare a-i fi ostilă, iar în spatele gesturilor de politețe se ascunde o suspiciune transmisă prin toate canalele. Efectul este trezirea la realitate și activarea întregului potențial, într-un cadru perfect organizat ce îl va conduce spre autodescoperire și, implicit, spre descoperirea unor soluții legate de propria devenire: „Nu contează cât de mult citești, ci cât de sofisticat îți e mecanismul prin care discerni esențialul de balast, cum sortezi ceea ce te bombardează.”12 Asemenea idei reprezintă tot atâtea adevăruri la care ajunge protagonistul, în efortul său susținut de a surmonta provocările noului sistem de educație care l-a adoptat. Astfel, înaintând pe spirala scriiturii, demne de urmărit sunt reflecțiile personajului-narator care, asemenea unui fir roșu, străbat întreg edificiul romanesc, producând repetate întoarceri în timp, grefate pe ideea de clarificare a propriilor alegeri. Aceste reflecții evidențiază și condiția unui autoexil dramatic, a cărui imagine se completează treptat.
Mecanismul elucidării deciziilor majore ale personajului creionează subtil portretul acestuia, punând în lumină un profil masculin camilpetrescian de o luciditate radicală, mereu atent la propriile trăiri declanșate de impactul cu realitatea. Fiecare eveniment exterior devine punctul de plecare al unor veritabile analize și autoanalize, prin care sunt revelate liniile de forță ce susțin un caracter neobișnuit, prin puterea și consecvența cu care reușește să ducă la capăt un proiect. Sunt dezvăluite framântările înainte de examene, impasul resimțit în fața problemelor dificile, disponibilitatea de a cere ajutor la orele de consultație, dar și frustrarea de a fi provocat să identifice singur căi de rezolvare, ca beneficiar al unei pedagogii negative, în virtutea căreia „nu merită să rămână la curs decât cei care sunt foarte încâpățânați, motivați și care pot produce soluții prin forțe proprii.”13 Interesant este că această aparentă nemulțumire se convertește în gânduri pozitive despre maematică, profesor și strategiile lui: „În fond, ce sunt matematicienii? Când ajungi la acel prag al gândirii în care imaginația ți se concentrează doar asupra conținutului matematic, când gândești prin semne și forme, când demonstrezi numai prin figuri (de prisos ar fi cuvintele), poți accede la acel înțeles mai pur din a cărui substanță primară e întrupată lumea.”14 De asemenea, sunt deconspirate etapele conceperii tezei de doctorat, începând din momentul stabilirii problemei ale cărei soluții urmau demonstrate, până în stadiul final, premergător prezentării.
Hotărârea personajului de a nu mai reveni în țară este luată pe fondul sosirii veștilor despre desfășurarea evenimentelor la București. Subliniem faptul că o anume conectare la mediul autohton era aproape neîntreruptă. Aceasta devenise pentru erou o veritabilă sursă de energie, un factor motivațional extrem de important. Însă, știrea despre mineriada din 1999 oferă câștig de cauză priorităților și, pentru prima dată, este plasată, firesc, pe primul plan, familia: „M-am uitat la băiatul meu și ceva nu se potrivea. Nu, nu, nu așa. Mi se părea că îi calculez greșit viitorul. Cum aș putea face ceva împotriva lui?”15 În plus, aceeași știre provoacă o altă întoarcere în timp, aducând în prim-plan secvențe prețioase din istoria recentă, fapte trăite cu dramatismul și fervoarea primei tinereți: „Mineriada a urmat zilele următoare, 14-15 iunie, când minerii veniți din Valea Jiului au distrus în clădirea Universității o colecție de minerale rare la Facultatea de Geologie, când au intrat în sediul Societății de Științe Matematice și au defecat pe masa președintelui societății. Când au bătut, rănit, trimis la spital oameni pe vare îi cunosc. Asta nu se uită.”16
Direct legată de succesiunea de întâmplări reconstituite este imaginea tatălui. Admirația fiului pentru fostul general de poliție este elocventă, desprinzându-se din modul în care sunt reconstituite episoade din viața profesională a acestuia, dar și din scene-cheie revelând puternica relație tată-fiu. Ceea ce l-a urmărit până dincolo de ocean pe protagonist este apelativul „comunistule!”, adresat în mod injust, la întâmplare, fără discernământ, simbol al unei prejudecăți de care societatea românească postdecembristă nu a reușit să se vindece. Tendința bolnăvicioasă de generalizare a îndepărtat, deseori, oameni valoroși, din poziții importante. În portrete schematice, precum cel al tatălui, se pot regăsi specialiști din toate domeniile de activitate, înlăturați strategic de oportuniști vulgari, incapabili să înțeleagă și să pornească mecanismul sănătos al lucrurilor: „Tatăl meu a fost un orfan de război care a crescut în sărăcie lucie. A crezut în comunism în tinerețea lui și cred că e convins că anumite principii trebuie să guverneze dezvoltarea societății. Are o foarte bună înțelegere a istoriei și știe multă istorie. Momentul de turnură pentru el a fost noiembrie1987, când, într-o seară, a venit acasă profund marcat și mi-a spus că nu mai înțelege ce se petrece. Cum e posibil, m-a întrebat el atunci, ca partidul muncitorilor și țăranilor să ia măsuri împotriva unor muncitori care au niște nemulțumiri?”17 La fel, și situația protagonistului devine emblematică pentru mii de tineri nevoiți să-și părăsească familia, țara, deoarece nu le sunt recunoscute meritele și trăiesc cu sentimentul devalorizării în propria patrie.
Așadar, apare inevitabil întrebarea: unde este acasă? Unde te-ai născut sau unde, finalmente, ajungi să fii acceptat, respectat și chiar iubit? În tot cazul, până la această stare de fapt, drumul este lung și anevoios. Ani întregi personajul-narator trăiește cu neobosita impresie că este un intrus, un „agresor”18, condiție caracteristică emigranților pentru care adevarata fericire nu poate fi decât iluzorie. Nu-i mai rămâne decât să-și înghețe sentimentele și trecutul, înscriindu-se într-o nouă luptă nu mai puțin dificilă decât prima: „Nu mai există cale de întors. Uită de București. Nu mai ai nimic de reparat acolo. E o istorie de mult uitată. Te-au dat afară. La revedere. Taie punțile cu trecutul. Trebuie să-ți inventezi o nouă viață, o nouă utilitate. Așa ceva nu se discută în categoria sentimentelor. Nu ai sentimente. Ești un robot. În buncărul acesta de diamant unde se trage această loterie ești un număr de dosar gata să funcționeze impecabil atunci când ești extras.”19
Complexitatea romanului Avalon… nu este legată de amestecul matematicii în trama narativă. Ceea ce face dificilă uneori exprimarea unui punct de vedere este faptul de a te fi trezit, la capătul celor cinci sute și ceva de pagini, fără respirație. Blocat de atâta realitate care te cuprinde și te doare. Te trezești pur și simplu într-un punct din care lucrurile se văd atât de bine, în toată splendoarea lor dureroasă încât, în România lui 2019, te întrebi dacă nu riști nimic descoperindu-le.

 

Note
1 Bogdan Suceavă, Avalon. Secretele emigranților fericiți, Editura Polirom, Iași, 2018.
2 Idem, p. 23.
3 Liviu Antonesei, Adoua scrisoare către Bogdan Suceavă, în @ntonesei s blog.
4 August Wilhelm și Friedich Schlegel, Despre literatură, Editura Univers, București,1983, p. 52.
5 Dominique Maingueneau, Discursul literar, Editura Institutul European, Iași, 2007.
6 Idem, p. 105.
7 Bogdan Suceavă, Avalon. Secretele emigranților fericiți, Editura Polirom, Iași, 2018, pagina 15.
8 Idem, p. 27.
9 Idem, p. 28.
10 Idem, p. 88.
11 Idem, p. 89.
12 Idem, p. 111.
13 Idem, p. 132.
14 Idem, p. 135.
15 Idem, p. 199.
16 Idem, p. 200.
17 Idem, p. 240.
18 Idem, p. 317.
19 Idem, p. 422.