Apetitul pentru abordarea în actualitate a unei specii literare ce părea demult epuizată la noi – Levantul lui Mircea Cărtărescu a fost un moment de resurecție al acesteia, epopeea sa burlescă venind ca o replică peste timp Țiganiadei lui Ion Budai-Deleanu, cu deplin succes – pentru a-l descoperi în urmă pe Traian Ștef pasionat și el de formulele acesteia, satirice în primul rând, propunând, cu vreo trei ani mai înainte, o variantă în actualizare, mai mult lexicală, a peripețiilor lui Parpanghel și a flamboaiantelor desfășurări eroice ale conaționalilor săi. Verva verbului alegoric, dacă se poate spune așa, l-a cucerit (probabil iremediabil) și de curând a oferit cititorilor săi, într-o dulce anecdotică provocatoare, o falsă epopee comică – Epopeea șoboșanului Louse (Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2018), recomandându-și „Poemul de dragoste”, ca o pitorescă și picantă „fugă în vis”. E, desigur, o cheie, falsă și ea, prin care sugerează lectorului descifrarea poemului și intrarea pe pista aventurilor erotice ale ambițiosului șobolan Louse („Vreau să fiu Regele Subsuorii/ Să-mi fac plimbarea pe sprânceană/ Să dau târcoale pe o ulicioară/ Cu umbre târzii și carne vie/ Ca un pui de veveriță/ La mândruța sub rochiță/ Dacă stăpânul lumii nu pot fi”), pe care Poetul/autorul îl descrie, la o primă privire, în culori dintre cele mai… sordide: „Bătrân și urât ești tu acuma/ Șobolane singur/ La unbra unui smoc/ Mai înalt/ De iarbă roșie/ Și blana pe spate ți-e cam roasă/ Și dinții măcinați/ Prin gunoaie/ Nu mai răspândești ciuma/ Nu mai apari în visuri de vedete/ La bordul unor nave mari/ Nu ești găzduit/ Să dai semne disperate/ Ai trecut prin toate canalele/ Ai rezistat la toate otrăvurile/ Ai părăsit la timp toate corăbiile/ Te-ai folosit de toate cutremurele/ Și totuși n-ai ajuns nici jucărie/ De pluș/ Nici animal de companie/ Nici om de încredere/ Într-o gospodărie”. Ei bine, șobolanul Louse este… recondiționat, e drept, într-o aură de vis, și pasionantele sale bătălii cavalerești pentru grațiile vreunei frumoase amante, au farmec, fiind agrementate cu elemente de basm: „Se luptară zi de vară/ Se loviră mai cu ură/ La Buzău la întorsură”, iar „porumbițele se scaldă și le duc în cioc/ Strop după strop/ Celor căzuți din dragoste îmbrățișării/ Spre a le-ntări credința în viața de apoi”. Traian Ștef are umor de subtilitate, întreaga epopee fiind condusă cu ironie, chiar cu sarcasm (ponderat), dar și cu pasaje de picanterie în scenele insinuant erotice: „Se urcă pe-al Laviniei corp/ De-astă dată/ Mai întâi ca un melc pe sandale/ Apoi ajunse la încheietura subțire/ Ținând tot drumul mai întunecat […] Și miroseau coapsele Lavinei/ A lăcrimioare și parcă sângele/ I se auzea trecând în sus/ Și carnea i se unduia peste vinele/ Ce-i făceau loc mai repede s-ajungă”.
Epopeea compusă de Traian Ștef are substrat alegoric, în esența ei probează o coloratură parodică și, chiar mai mult, pamfletară, cu adresă ușor recognoscibilă în actualitatea noastră socială și politică: „Însuși Teleormanicus îi ducea în luptă/ Pe pripășiții de la stabilimentele milei/ Să-mpânzească orașul […] Le vorbi avântat/ Le aruncă monede calpe/ Ei se-aruncară la picioarele lui/ Îi cerură ce-i place mai mult/ S-audă/ S-alunge judecătorii/ Să dea legi pentru hoție/ Și-n pușcărie să stai cu simbrie” etc. Vitejii eroi sunt ridicați astfel din pătura sordidă a lumii, care odată ajunși la putere își făuresc după voie o viață edulcorată: „Am ajuns în locul celor buni/ Într-o vale prin care curge un râu de lapte dulce/ Pâraie de unt/ Țărmurile-s de mămăligă moale/ Ici șipot de rachie colo proaspăt must într-un izvor/ Dincolo o baltă de vin/ Dealurile și coastele din caș din bânză din slănină/ Stâncile din zahăr smochine și stafide/ Pe ramurile de copaci spânzură/ Covrigi turte și cozonaci” ș.a.m.d.
Burlescă imagine a unei lumi pe care poetul o recompune, strategic, din vis, dar care nu este altceva decât o cealaltă față a realității („realitatea a intrat cu toți porii/ În poem”), o realitate dedusă de pe coordonatele minore ale existenței. Traian Ștef are umor și fantezie onirică („fuga în vis”) din care, în final se reculege pentru a readuce totul la normalitatea unei stări evocată într-un soi de lamentație demascatoare: „Ne trezim în această realitate/ În această foșgăială bezmetică/ Cu subteranele cu ploile murdare/ De care nu putem fugi/ Ridicându-se până la cer […] Mari struțocămile ocupă intersecțiile/ Schimbă legile/ Circulației/ Iau puterea ca pe o batistă de jos/ Își împart toată șatra/ Îi hrănesc pe supuși cu pieile lor lepădate/ Își doresc puterea promisiunii și/ Nu văd cum purecii și păduchii cresc/ Pe corpul lor/ Cât niște guzgani uriași/ În timp ce clarvăzătorii de obște/ Arată un cal alb/ Care trece fără călăreț/ Peste asfințituri”.
Proiecția acestei lumi este grandioasă, în care poetul developează instinctele primare ale eroilor săi. Totul pe un ton mucalit, hâtru, într-un soi de zeflemea poetizată, în care sunt utilizate cu perfidie ecouri din marea literatură și mitologie a lumii, dând astfel aură insolită formulei sale prozodice. Modelele recognoscibile nu lipsesc, preluate creator în contextul intrigii propuse. Astfel, blestemul arghezian, bunăoară, este parodiat cu umor și ingeniozitate în confruntarea dintre purece și păduche: „– Să pleci dintre pureci pe-ale Satanei poteci/ Cum ai venit/ În peruci să stai să zaci la cazaci/ La sași în șase saci./ – Ba tu să stai în bășici/ Făcute din urzici/ Pe spetele șiroind de sudoare/ Pe zalele de la fermoare.// Așa începură-a se speti cu bătaia/ Ca Odiseu cu Aias”
Traian Ștef, în predispoziția sa ludică, își declină, mărturisitor, în final, intenția satirică: „Da/ M-am lăsat/ În voia ficțiunii […] Pentru că ficțiunea/ Nu are prezent/ Nu are viitor/ Nu are răspuns/ Nu are milă”. Epopeea șobolanului Louse este un pamflet alegoric la adresa actualității, așa cum – păstrând proporțiile – făcuse la vremea sa și Dimitrie Cantemir în a sa Istorie ieroglifică. Un poem burlesc, scris cu dezimvoltură și rafinament satiric, un poem cu cifru, ușor de pătruns, însă.