La reașezarea, printr-un act revoluționar, a istoriei naționale în adevărurile sale netrunchiate ideologic, într-un final de secol douăzeci, Clujul avea nevoie acută de un spirit puternic, director, menit a coagula în jurul ideii de credință creștină toate forțele intelectuale care au păstrat în ființialitatea lor lucrativă, tradiția orașului cultural, prin definiție, din totdeauna. N-a fost o întâmplare, așadar, că în fruntea Bisericii Ortodoxe a fost întronizat aici, ca arhiepiscop, Bartolomeu Valeriu Anania, un eminent teolog și un real poet, de vocație religioasă profundă, de respectuoasă notorietate și nu mai puțin de autentică autoritate. Era omul potrivit la locul potrivit. Căci și pentru el, Agora Transilvană a reprezentat cadrul propice în a-și putea desăvârși opera de creator devotat spiritului și faptei creștine. Aici și-a definitivat diortosirea integrală a Bibliei, fiind primul traducător în versuri (la noi) a tuturor pasajelor poetice ale Scripturii, dovedindu-se a fi un rafinat artizan al limbii române, după model eminescian și arghezian, deopotrivă. În tot ce a gândit, angajat și împlinit ca arhiereu se vede fibra vizionară a poetului. Un poet ce trebuie așezat firesc în paginile istoriei noastre literare alături de iluștrii poeți religioși moderni: Blaga, Voiculescu, Arghezi etc., până la Ioan Alexandru sau Daniel Turcea.
A debutat cu versuri în revista Ortodoxia (1935), făcându-și apoi prezența cu stihuri și studii teologice în publicații de aceeași factură: Glasul Bisericii și Telegraful Român (Sibiu), Mitropolia Olteniei (Craiova), Candela Moldovei (Iași) ș.a. Așa încât, în 1942 când a intrat în monahism, la Mănăstirea Antim din București, urcând apoi grabnic treptele ierarhice, fiind hirotonit ierodiacon, în același an, la Mănăstirea Polovraci, era deja un nume cunoscut ca scriitor (în 1938 i se reprezentase, în cadrul Teatrului Radiofonic, piesa Jocul fulgilor; în 1939 pe scena Ligii Culturale, piesa La furcărie; în 1940, la sala Studio a Teatrului Național, poemul dramatic Dochia). După război, student la Medicina clujeană, se află în fruntea mișcării protestatare studențești, drept pentru care este urmărit de Poliție și, în cele din urmă (în 1958), condamnat la 25 ani de închisoare. Așa se explică și întârziatul său debut editorial, în 1976, cu volumul de versuri, Istorii agripine (Editura Cartea Românească) și File de acatist (La Detroit, unde se afla deja cu însărcinări misionare).
Istorii agripine e o colecție de 14 poeme în manieră esopică, niște fabule cu pronunțat caracter moralizator, având substrat epic, anecdotic, în buna manieră argheziană („În vechimea Romei s-a-ntâmplat odată/ Frică-n cei puternici, răzmeriță-n gloată./ Sărăcimea țării, snop de trupuri zvelte,/ La picioare-și puse scule și unelte,/ Nemaivrând să lucre pentru cei ce-n pene-și/ Înfoiau cerbicea, grași, puțini și leneși./ Fără doar și poate, un astfel de joc/ Liniștea cetății o punea pe foc” etc. – Prefață). Mult mai interesant este însă volumul File de acatist, alcătuit din două ample poeme, construite în maniera canonică a imnologiei religioase, primul, Iluminatul („Imn și cronică și bocet”), închinat martirului național Ioan Valahul, săvârșit în chinuri, la 12 mai 1662, la Constantinopol, ca „mărturisitor al dreptei credințe” creștine. Cel de al doilea, Luminătorul, consacrat memoriei egumenului Avva Calinic, episcop al Noului Severin, „săvârșit cu pace și-n sărăcie la 11 aprilie 1868”, exaltat discurs encomiastic, având și el aceeași construcție acatistică, urmând ca atare forma prozodică fixă a unei specii incantatorii practicată liturgic. În aceeași manieră, dă la iveală, în 1992, poemul „în stil bizantin” (Ștefan Iloaie), Imn Eminescului, poem de slavă închinat poetului național, structurat simfonic, autorul practicând o polifonie a sonorităților versului ce urmează cadențe variate, simetrice, de o solemnitate gravă, maiestuoasă dar și, deopotrivă, o mlădiere doinită a verbului adorației, astfel încât ansamblul cânturilor (Starea alternând cu Treapta) să exalte un profil metaforizat al celui ce este „luminată stemă-n vecia unui neam”, având concentrarea definițiilor aforistice: „Cuceritor de spații, ne dărui pe pământ/ Uimirea de-a cuprinde o lume-ntr-un cuvânt” sau: „Menit ai fost să scaperi un verb de foc prin oameni […] Instanță-ți este vorba, condeiul tău, toiag” ș.a.
În acatistul Iluminatul, se poate desluși, fără a forța înțelesurile de sacralitate ale jertfitului Ioan Valahul, și evocarea propriilor suferințe, ispășite abuziv în temnițele comuniste, poemul dobândind astfel calitățile unei parafraze în actualitate a martiriului unui întreg popor aflat sub opresiunea cuceritorului: „Izbită, țara piere de năvălire turcă./ Ostașii Semilunei te prind și mi te mână./ Ascuns în pulberi albe, serafic drum te urcă –/ Nepământean și slobod, cu stelele de mână:// bucură-te rob al vieții pentru care lupți și sângeri/ bucură-te că din lanțuri cântă trâmbițe de îngeri/ bucură-te slăbiciune istovită-n Duhul Sfânt/ bucură-te poticnire dintru care morți învie/ bucură-te voinicie!/ bucură-te neputința inimii de-a fi ucisă/ bucură-te că vecia îți surâde-n temniți scrisă/ bucură-te că te mângâi cu cei slobozi laolaltă/ bucură-te năzuire către viața cealaltă/ bucură-te vrere›naltă/ bucură-te că-ți tresaltă/ Duhu-n minte/ bucură-te mucenice noule Ioane sfinte!”
Poezia laică – s-o numesc astfel – scrisă de Valeriu Anania are în substratul ei de profunzime o vibrantă și autentică emoție de mărturisire religioasă, cum nu se află la prea mulți dintre acei poeți pe care, de obicei, îi numim, religioși, și a căror operă se caracterizează printr-o rostire moralizator-didactică, ilustrativă, în registrul tematic al mitologiei biblice. Volumul Geneze (1981) este întru totul reprezentativ pentru lirica meditativă („Poemul meu e-o toamnă cu aripi călătoare…”), cu tentă filosofică, înduhovnicită, viața de zi cu zi împlinindu-se, în melancolia sa, sub spectrul luminii și dramatic în umbra morții. E o poezie viguroasă totuși, cu deschidere, vizionară în felul ei, în perspectivă de universalitate și istoricitate, în sens arghezian, din când în când poetul rostindu-și verbul ca pe-o profesiune de credință: „E-atâta foame-n mine de-ntinderi și durată,/ că mă strecor ca umbra în grota de-altădată,/ adâncă și tăcută și vastă și severă/ ca un ecou cu vocea rămasă-n altă eră […] Spre dorul meu de taină m-aș cățăra din unghii,/ dar stânca nici cu-o iotă nu pot să mi-o înjunghii./ Alerg… Asud… Și iată peretele de var/ ca vânătoarea scrisă-n cărbuni și chinovar./ Ca peste-o carte veche, uitată, plâng și gem;/ e-ntâia mea icoană cu-ntâiul meu poem./ De mii de ori sub soare-ncercai să mi-o-nfirip/ pân’ce-i aflai adâncul liturgicului chip” (Umbra albă). E denunțată adesea o teamă anume de înstrăinare a omului de sine, de însingurare în veac neprielnic, contemplarea naturii având substrat de falsă percepere apocaliptică a realității existențiale: „Toate iernile sunt albe,/ dar aceasta/ e cea mai neagră din toate./ Atât a nins peste cetate,/ că s-au astupat ușile,/ ferestrele,/ lucarnele,/ fumurile s-au înecat de-abușile,/ pe metereze au amuțit goarnele/ cu străjerii-nghețați în muștiuce.// Cin’să fugă? Și-ncotro s-apuce? […] Marele frig/ e că-ntre oameni nu mai sunt poteci./ Cui să-i deschizi? Către cine să treci?/ Fiecare s-a ghemuit în sine./ La ora-n care strig/ furnicilor le e cald și bine” (Marele viscol).
Cu volumul Anamneze (1984) Valeriu Anania coboară meditația înspre facere, în sens biblic, firește, poetizând ideile pure în contemplarea sufletului ca existență antepământeană, după filosofia lui Platon („eu sunt memoria vecilor fecunzi”, declamă într-un loc). Biograficul își are partea lui tezistă în metaforizarea poetică a sentimentelor, a asumării menirii creatoare („Miracolul e fapta mea cea bună ”), dar deschiderea religioasă a înțelesurilor ființări, a faptei, are forță și vigoare mărturisitoare a clipei celei de apoi a judecății, într-o viziune fabuloasă de prooroc: „Văzui cândva un zvon de oseminte/ fierbând la fața negrelor stihii./ Cum la-nviere numai se va ști./ Era o revărsare de morminte/ și-un tremur viu și-un foc de vărsături./ Se desfăceau pecețile uitării./ Din fiarele uscatului și-a mării/ mâncații se-ntorceau prin mii de guri.// Din răsărit, nevolnicele oase/ urcau încet spre cuca cea de sus/ și altele veneau dinspre apus,/ întregi, ne-ntregi, pe jumătate roase,/ și galbene și albe la un loc,/ cu semne-n coaja doldora de carii,/ cu pârtia pe unde-au curs ghețarii,/ cu ce-a rămas din trecerea prin foc” – (Anamneză /Văzui cândva…/).
Ca în descântec, cu rezonanțe folclorice, sunt evocate vârstele copilăriei și chipul idealizat al mamei, în ciclul cu frumoase înclinații ludice, Orele mamei, împletind rostirea în grai oltenesc după rostuirea melodică a cânturilor specifice:
„– Nani, pui de cuculeană,/ somnul deie-ți geană-n geană,/ lasă-ți visul să se culce/ lângă dor de maică dulce” (Cântec de leagăn). Poemele au gingășie ivită din inocența și puritatea reîntoarcerii în vârsta fragedei pruncii.
Reunită într-un masiv volum antologic, Poeme (Prefață de Petru Poantă. Cronologie de Ștefan Ioaie. Editura Polirom, Iași, 2010), creația lirică a lui Valeriu Anania atestă la superlativ „ora euharistică a literaturii române”, după expresia celui mai fidel exeget al operei acestuia, Aurel Sasu, ilustrând una din fațetele multiple ale cărturarului care a fost Înaltul, în rând cu marile conștiințe, din toate vremurile, ale înalților noștri ierarhi, poeți și făuritori de rostire românească.