Zilele trecute, am auzit pe unul dintre politicienii din generația tânără afirmând cu seninătate, fără să argumenteze, că România nu are un îndelungat „Suflu Geopolitic”. Sincer, pe mine m-a surprins judecata acestuia dar mă așteptam s-o motiveze și s-o aplice realităților românești contemporane. A enunța ceva fără argumente și consecințe pe planul ideilor și al idealurilor noastre seamănă cu „a arunca vorbe în vânt!”
Din curiozitate, am consultat două „Dicționare de Geopolitică”, sperând să aflu ceva despre existența amintitului „Suflu”, dar nu am aflat nicio analiză serioasă asupra conceptului amintit. (1 și 2)
Se știe, prin „suflu” se înțelege o capacitate respiratorie deosebită, similară cu „avânt”, cu „însuflețire” ș.a.m.d. În acest an, al centenarului „Marii Uniri”, volens/nolens, ne vom aminti mereu de modul cum elitele românești din diferite epoci au analizat și privit cu entuziasm eforturile lor de a înfăptui idealul dintotdeauna al românilor: Unirea tuturor într-un stat al vorbitorilor limbii române.
Conceptul numit „Suflu-Geopolic” ne amintește de primii reprezentanți ai acestei „școli” românești din perioada interbelică, îndeosebi dintre anii 1930-1944. E vorba de geograful Simion Mehedinți (1868-1962), de istoricul Gheorghe I. Brătianu (1898-1953) și de sociologul Anton Golopenția (1909-1951). Unii dintre ei au murit în detenție politică. Mai aproape de anii noștri, sunt menționați francezul Jacques Barrat și Acad. Dan Berindei.
În timp ce școala geopolitică franceză se află în continuă afirmare, pe teren românesc domnește timiditatea și lipsa de îndrăzneală. În timp ce școlile geopolitice germană, maghiară și italiană se caracterizează prin spirit ofensiv și lipsa de complexe, Geopolitica românească a avut și are un caracter defensiv, chipurile pentru a apăra unitatea țării. În această privință ea se aseamănă cu „preceptele” timide și inofensive ale politicii actuale românești.
În general, este acceptată prima formulare a termenului de „Geopolitică” în 1900, de către profesorul suedez germanofil Rudolf Kjellen. Însă, se amintește faptul că, odată cu prăbușirea, în 1945, a celui de al Treilea Reich, geopolitica germană, care era tributară „spațiului vital”, a murit! Însă, privind evenimentele în mod simbolic, anul prăbușirii zidului Berlinului (1989) este considerat actul de naștere al preocupărilor din acest domeniu pe baza unor noi interpretări care vor aparține noilor cercetători. (3)
Pentru clarificarea terminologiei generată de cercetările din domeniul geopoliticii, ne simțim obligați să apelăm la studiul istoricului Gheorghe I. Brătianu despre „Spațiul etnic, spațiul de securitate și spațiul vital”. (4)
Spațiul etnic, după istoricul amintit, este cel „locuit de același popor, în sensul de națiune, comunitate de origine, limbă, conștiință comună” etc.
Spațiul de securitate, conform afirmațiilor aceluiași istoric, cuprinde regiunile și punctele fără de care o națiune nu-și poate îndeplini „nici misiunea ei istorică, nici posibilitățile cari alcătuiesc destinul ei”. „Pozițiunea cea mai firească este atunci când spațiul de securitate coincide cu cel etnic”.
Spațiul vital este cel legat de „marile interese și probleme de stat, de rivalități și de ciocnirile marilor puteri cu aspirațiuni și influențe de expansiune mondială”. Istoricii români (precum și guvernanții țării) nu au fost preocupați de spațiul vital, de aceea nu insistăm asupra lui.
În aceeași ordine de idei, istoricii și diplomații noștri au știut să anticipeze și să folosească preceptele desprinse din „rostul geopoliticii.” În acest sens a fost evidențiată „valoarea educativă și convingătoare a hărții pentru orientarea spiritului public, încât din niciun edificiu să nu lipsească „harta ținuturilor locuite de români”. (5)
De asemenea, la „Conferința Păcii” din 1919, diplomații români au știut să înfățișeze „cu măsură” cerințele românești, întemeiate, în primul rând, pe „realitățile etnice”, respingând ideea greșită a înfiripării unui „stat factice și împrăștiat”, care ar fi fost izvorul unor conflicte fără sfârșit. În acest sens, într-o expunere în fața Comisiei Afacerilor Române (din 33 februarie 1919), Ion I. C. Brătianu tratează chestiunile țării într-o ordine logică impecabilă, anticipând concepte din sfera geopoliticii. În primul rând reactualizează viziunea profetică a revoluționarilor de la 1848-1849, care prevesteau hotarele României Mari. Aduce argumente pentru a sublinia „unitatea economică naturală alcătuită de Transilvania și de vechiul Regat al României”, apoi amintește de „unitatea Banatului dovedită prin legăturile organice dintre munte și șes”. În final, printr-o declarație de principii, rezuma întreaga experiență a istoriei românești: „Nu putem concepe existența neamului românesc fără Nistru, cum nu putem să să o concepem fără Dunăre și Tisa …” ș.a.m.d. (6)
Pe de altă parte, pentru a convinge de adevărurile lor, istoricii noștri au apelat deopotrivă la terminologia utilizată în studiile de geopolitică ale vremii și, paradoxal, la unele argumente oferite de națiunile puternice ale epocii. De pildă, prin geopolitică, poporul japonez ar fi „căpătat imaginea vie a arhipelagului său suprapopulat”, după cum, prin lectura și interpretarea „hărții”, s-ar fi întipărit în mintea oamenilor de stat și a opiniei publice britanice aspirația spre „drumul Indiilor”!
În trecut, uneori chiar și în perioada contemporană, geopolitica provoacă discuții și controverse privind scopul și metodele ei. S-a afirmat cu ușurință că, la un moment dat, caracterul static al formelor politice ar aparține geografiei, deși procesul de transformare teritorială al acestora, ceea ce va constitui istoria și geografia de mâine, va aparține domeniului geopolitic. Deopotrivă în trecut și în contemporaneitate, se poartă „războaie economice”, cu mijloace indirecte. Acțiuni și viziuni geopolitice au fost folosite de către diplomați în toate epocile.
Pentru a menține mereu trează mintea românilor în privința originii și apartenenței lor, Gh. I. Brătianu, împreună cu Mircea Vulcănescu, Ion Conea, V. Mihăilescu, Anton Golopenția și Sabin Manuilă au fondat, la 1941, revista „Geopolitica și Geoistoria”, numind-o cu subtitlul: Revista Română pentru Sud-Estul European, pentru a înlesni „cunoașterea, înțelegerea și iubirea reciprocă” a popoarelor din această zonă.
Astăzi circulă din nou ideea solidarității popoarelor din sud-estul Europei, pentru a-și defini și apăra „credința și voința fiecărui neam de a-și stăpâni pământul ce-i este dat să rodească în deplinătatea puterilor și însușirilor sale”, cum afirmau istoricii din trecut. Oare, mai e viabilă judecata simplă a înaintașilor noștri care au spus răspicat: „o națiune este mai presus de toate o conștiință morală”, când tinerii de acum pleacă în vestul Europei fără să clipească?!
Cu privire la afirmația că România nu ar avea un îndelungat suflu „Geopolitic”, ea trădează o necunoaștere a realităților istorice, a etapelor parcurse: de la cronicari la corifeii Școlii Ardelene, de la revoluționarii de la 1848 la Unirea Principatelor și domnia lui Carol I, iar de aci la generația de aur, din anii 1914-1918, care a înfăptuit Marea Unire, al cărui „Centenar” îl sărbătorim în anul acesta.

 

 

Note
1. Aymeric Chauprade, Francois Thual, Dicționar de geopolitică, Grupul Editorial „Corint”, Bucurewști, 2003.
2. Oleg Serebrian, Dicționar de geopolitică, Editura Polirom, 2006.
3. Vezi Șerban Dragomirescu, „Postfață” la Dicționar de geopolitică, Grupul Editorial „Corint”, p. 529-532.
4. Vezi Analele Academiei de Științe Morale și Politice, II, 1942.
5. Vezi Gheorghe I. Brătianu, Cuvinte către români. Zece conferințe și prelegeri, Ed. Universității Al. Ioan Cuza, Iași, 1996, p. 75.
6. Apud Gheorghe I. Brătianu, Op.cit., p.73.