Adrian Alui Gheorghe
Nu-i mai așteptăm pe barbari
Editura Tracus Arte, București, 2024

 

 

Eu unul nu i-am așteptat niciodată, doar am observat, cu superfluitate și relativă circumspecție, cum ceea ce se întâmpla(se) în istorie și în viață nu avea decât firave legături cu (pre)supozițiile și aproximările mele. Este clar că numărul barbariilor – ca să rămân în aria semantică a cuvântului – comise pe planetă, îl întrece pe acela al faptelor bune, că, adică, barbarii ca atare, numiți sau nenumiți, au existat dintotdeauna. Iar gândirea catastrofică a funcționat la cei mai înalți parametri, obsesiv, de la „drobul de sare”, până la spectrul apocaliptic. Asta ca asta, dar ceea ce se poate asocia cu periculozitățile de mai sus este actuala ofensivă globală tehnicist-internetică, nefastă în multe privințe, inclusiv dezumanizarea speciei ca atare, din care facem parte, desensibilizarea și îndepărtarea de cultură (poezie), artă etc. Văd că am început cu o „limbuție” de-a mea, dar chiar titlul acestui nou volum al apreciatului poet, prozator, eseist Adrian Alui Gheorghe m-a îndemnat la asta. Consun și rezonez, de fapt, cu spusele poetului nemțean, întrucât ceea ce se întâmplă azi la nivelul așa zisei noi ordini mondiale, provoacă unora ca noi – cei aflați pe baricadele apărării normalității (în Cultură, mai ales) – neliniște, consternare și revoltă. La un moment dat, simți că „orice-ai zice-ai face-ai comite/ acoperire avea-va/ un capac de sicriu”(cum aflu dintr-o sfârlezie mai veche, scuze). A. Alui Gheorghe simte adevărate fulminanțe și chiar seisme ontice, încât este de părere, iată, că „Această lume nu mai poate fi reformată./ Din păcate eu care m-am născut să o schimb/ am picat într-o melancolie soră cu moartea/ […] poeziile și povestirile mele îmi întorc, vai, spatele/ cititorul ocazional le va fi gâtuit cu emoție/ prinzându-le când au intrat hoțește în intimitatea sa”, doar că el, poetul, nu se lasă înspăimântat (anihilat) de trecătoare depresii și rafale de nihilism și prostrație. Tot la Poezie se întoarce, pe Ea o trăiește până-n viscere și mitocondrii, de Ea se lasă trăit până-n incandescențele și inflorescențele ei semantice: („Fiecare om are poezie în sine, în inimă și în carne/ în rărunchi și în ochi, în unghii/ și în nervii de pe limbă/ […] în disperarea de a nu ajunge și în fericirea de a nu pleca […] deși când tocmai vă spun aceste lucruri/ un iepure de lacrimi a sărit dintre pleoape.” Viața laolaltă cu poezia). Se întâmplă, uneori, că „un bătrân din parc” (pag. 20) este un fel de paratrăsnet al intensităților, terifianțelor și tensiunilor ființiale, pentru că, nu-i așa, pe cine să se răzbune și poetul, Don Quijote-le literaturii, decât, poate, pe el însuși, deambulând, sfâșietor de singur și neconsolat, prin peisaj : „Priviți-l pe bătrânul din parc. Urmăriți-i/ grimasele:/ pare un vânător la pândă/ trece mâna pe deasupra și haț!/ trece o privire pe deasupra și haț!/ trece o răsuflare pe deasupra și haț!/ Nu eram atent a intrat peste mine în viață/ și mi-a luat picătură cu picătură/ copilăria mai întâi/ apoi tinerețea/ l-am și văzut uneori cum o căra/ din carnea mea în carnea lui/ din inima mea în inima lui/ din sângele meu în sângele lui”. Apoi, mai trăgându-și sufletul, poetul nu își raționalizează expansivitățile cu iz resentimentar și clorotic înspre ceea ce se întâmplă în societate, în politică, în lume, în evoluția acestora – cu dizlocări și incriminări în temporalitate și istoricitate – suntem martorii unor imprecații și acuze ca într-o sarabandă a dezesperării ultragiate și, totuși, „profilactice”: „Karl Marx este din nou la modă,/ revine în Europa, în America,/ pe căi ocolite intră/ în academii, în parlamente,/ chiar și de la amvon/ pare să fie cool să vorbești despre/ capitalismul care se autodistruge programatic,/ despre emergența materiei/ care nu recunoaște preeminența cuvântului/ […] Prezentul flămând se aruncă asupra trecutului/ ca pe o pradă,/ curge memorie prin toate rănile,/ […] de asta e bine, profilactic, (subl. mea) să ne spălăm mâinile/ să ne spălăm sângele/ să ne spălăm creierele/ să spălăm apa” (Profilaxie).
Iar acum – după ce voi aminti că a reitera unele lucruri întâmplate mai demult în viața cuiva, nu echivalează cu a „judeca” pe cineva nici cât un mâțișor de salcie – mă voi referi la partea cea mai consistentă a volumului Aluigheorghian, intitulată Poeme americane, rodul unei călătorii exemplar- mirifice, ca să zic așa, a autorului în Statele Unite, via New York- Chicago -Detroit – San Francisco, din mai – iunie 2023. Adrian a încercat aici să fie un fel de Ochilă din Harap Alb, pentru a reține pe retină, cu meticulozitate și genuină afabilitate, imagini, locuri, peisaje arhitecturale, dar și nestemate lingvistic- poeticești din inter-relaționări mai mult sau mai puțin ocazionale, dovedind, alteori, o ingeniozitate apodictică, cu rădăcini în culturalitate și istoricitate. După ce aflăm despre… „viețile de unică folosință” care se vând la centrul comercial din Roosevelt Field – al doilea ca mărime din New York – ni se oferă „lentile pentru ochiul interior”, din partea firmei American Optic Style, cu care se pot vedea și „visele în mărime naturală”, dar aceste lentile mai reușesc ceva, cu totul nefiresc și ieșit din comun: „topesc lacrimile/ indiferent de încărcătura emoțională”. Prietenul poetului, cântărețul de bluesuri, ne spune că (atenție!) „în fiecare individ există o mulțime de oameni/ dar nu toți au șansa să se dezvolte;/ astfel, există discriminări interioare/ pe care le combat unele curente progresiste/ cu o varietate ceva de speriat,/ în Manhattan un individ și-a dat recent foc/ pentru că un ego interior îi cânta la trompetă/ în cele mai intime momente, chiar și în somn,/ de altfel, anchetatorii au descoperit/ că în interiorul acestuia coexistau/ un astronom care a visat o planetă gigant,/ un inginer care a calculat cu mare precizie/ rezistența la rupere a unghiului drept/ la muchiile de la Empire State Building,/ […] un netrebnic care nu făcuse nicio netrebnicie,/ un hoț la drumul mare care nu reușise să fure/ niciun cent.? Dar există și americanul clasic cum ar fi Dean/ care este șef de birou de trei decenii/ la o bancă din Queens./ În afara muncii de birou,/ singurul lucru pe care îl face Dean este să tundă gazonul. De ce nu mergi/ în călătorii Dean?, îl mai întreabă câte cineva,/ iar el răspunde: Nu pot, trebuie să îngrijesc gazonul,/ plus că oriunde aș merge, tot acasă/ trebuie să mă întorc, la ce bun atâta oboseală”. M-am amuzat, cu o ingerință emoțională în gestul ca atare, citind Cu Mihai Eminescu în afaceri, suferind alături de Riana, care a încercat să vândă Poesii de Eminescu, ediția princeps din 1884 de la Editura Socec din București, iar în SUA, la un anticariat, i s-a oferit pe ea cinci dolari, pe motiv că autorul era (pentru anticar) necunoscut. Abia la o casă de licitații din București a primit pe carte 15.000 de dolari, cu care fata a putut face călătoria visată în Europa, de unde a trimis un mesaj emoționant: „Tată, România există!” Memorabile sunt și alte poeme, precum Citind poezie, într-o librărie din San Francisco, Tigrul din Times Square, Ce avea de ascuns poetul Liviu Georgescu, La pescuit de păstrăvi în America, cu Richard Brautigan, O întâlnire la Detroit, Jaf la San Francisco, sau Cercul poeților dispăruți, reloaded.
În partea a treia a volumului, intitulată Liniște, se rescrie istoria, tematica este una mărturisitoare, ca să zic așa, cu o încărcătură afectiv emoțională pronunțată, dinspre avuția poeticească și prozastică a autorului; și cum să nu fie așa, când, de pildă, aflăm că „un român din America/ a cumpărat o carte de-a mea de pe Amazon/ mi-a trimis pe facebook o fotografie cu ea/ pusă pe un pian decorativ îmi imaginez/ cum romanul meu Urma/ a despicat aerul tare al New Yorkului/ s-o fi intersectat prin depozit și cu vreo carte/ semnată de Faulkner de Steinbek sau Hemingway/ sufletul meu se foiește neliniștit în carne; […] un sentiment de deriziune mă încearcă/ lucrurile se petrec în jur fără vreun motiv/ aparent viața se rezumă la o sumă de improvizații/ doar toamna din acest an vine parcă definitiv”. Vedeți? Bucuria e imediat apăsată de sentimentul amenințător al anormalității lumii în care trăim, și autorul se întreabă, în poemul Groapa comună de ce nu a plecat din România, „deși nu am avut piedici/ mi le-am pus singur,/ îmi spuneam mereu că eu sunt patria/ și cum aș fi putut eu să mă smulg din mine însumi/ fără să las o rană de nevindecat”(pag. 123). În fine, poemul de largă respirație Muntele este impresionant, iar Povestea ultimului cititor de poezie te lasă cu respirația tăiată. … Hmm… oare cum i-am putea convinge pe „barbarii” așa- zisului neoprogresism să citească poezie (bună, autentică, evident!) pentru ca mințile lor orientate spre autodistrugere să nu-și atingă scopul? Să credem că ne vor înșela așteptările? („Barbar cânta femeia- aceea” …).