Probabil numai Luceafărul lui Eminescu are mai multe comentarii critice, înregistrate de-a lungul anilor, decât Miorița, capodopera care a intrat în marele circuit cultural-literar național și universal din momentul în care Vasile Alecsandri a cules textul folcloric, l-a stilizat, publicându-l și dându-i astfel notorietatea pe care o merită. Dar, pentru adevărata cunoaștere a sensului ideatic al poeziei, trebuie să recurgem la cercetarea tuturor variantelor (a celor cunoscute) și la hermeneutica detaliată a acestora, spune Victor Ravini într-un studiu, de fapt într-o nouă lectură și interpretare a Mioriței – Miorița până la stele (Editura Academiei Române, București, 2024):„Pentru a înțelege Miorița, trebuie să pornim de la toate variantele (…) iar nu numai de la varianta lui Alecsandri, cum au făcut majoritatea cercetătorilor, inclusiv Lucian Blaga sau Mircea Eliade”. Și adaugă pro domo: „Am făcut o analiză sinoptică a 973 de variante din trei antologii. Se zice că am avea peste două mii de variante ale Mioriței. Unde sunt? Cea mai cuprinzătoare este antologia lui Fochi, din 1964”. Fără a-i face vreo observație în acest sens, îi recomand să cerceteze și antologia variantelor macedoniene (Miorița la dacoromani și aromâni, texte folclorice. Antologie de Tatiana Gălușcă-Crâșmaru, Emilia Șt. Milicescu, Nicolae Saramandu și Tudor Nae. Ediție îngrijită de Nicolae Saramandu; introducere de Emilia Șt. Milicescu. București, Editura Minerva, 1992), care prezintă o altă viziune asupra destinului ciobanului decît cel din variantele maramureșene, de pildă.
Demersul întreprins de Victor Ravini este, fără îndoială, original nu atât prin comentarea cu amplă susținere bibliografică, necunoscută sau puțin cunoscută la noi (se apelează esențial la cercetători străini de primă importanță), a tuturor elementelor componente ale poemei (Portretul ciobanului…; Legea ciobanilor…; Omorul…; Cine e „mândra crăiasă, a lumii mireasă”, etc., ample capitole analitice), cât prin propunerea înțelegerii religioase a acesteia: „Miorița nu prezintă o acțiune juridică, ci un ritual sacru de inițiere în cele mai înalte și luminoase sfere pline de poezie ale religiei pre-creștine a ciobanilor noștri arhaici”. Se denunță astfel atitudinea polemică directă („cei mai mulți savanți văd în Miorița un text exoteric, adică concret, profan, accesibil oricui /logos/, o acțiune cu caracter juridic și cu un conținut tragic, cu un cioban incapabil de acțiune și laș, care ar fi reprezentativ pentru toți româniii. Această interpretare juridică jignește demnitatea de român și este o insultă la adresa întregii națiuni /…/ Miorița este un text ezoteric, cu conținut abstract, sacru, tainic /mytos/, plin de fantezie poetică și cu sens luminos, care ne înalță sufletul până la soare și la puritatea cerului înstelat. Miorița a fost concepută ca un text sacru, plin de simboluri și abstracțiuni, cu mai multe înțelesuri, astfel încât conține mai multe idei decât cuvinte”) sau implicită, care definește, de altfel, demersul autorului în ansamblul exegezei sale, față cu majoritatea cercetătorilor consacrați (nu numai) de până acum:„Mulți încearcă să ne convingă că resemnarea ciobanului ar fi o filozofie înaltă și vor să vedem grandioasa lui măreție datorită faptului că acceptă moartea. Prea puțini au afirmat că la români moartea e o fericită nuntă cu divinitatea”. Aceasta este ideea pe care se organizează întreaga cercetare a lui Victor Ravini, pe care o demonstrează cu subtil aplomb, ajungând la concluzia care dă Mioriței un alt orizond problematic de înțelegere existențială: „toate variantele prezintă experiența sufletească a ciobanului de a se detașa de cele lumești și a se înălța sufletește în cele mai luminoase sfere spirituale”. Observația că, de fapt, în text moartea nu este una faptică, reală, ci o cale de împăcare a ciobanului cu sine și cu divinitatea, eseistul ne propune o meditație de esențială reflexivitate religioasă: „dacă citim Miorița ca pe un text esoteric, cu valoare de mit, și dacă înțelegem abstracțiunile, Miorița nu mai este o tragedie, ci este un ghid spiritual de înălțare sufletească spre cele mai înalte sfere ale poeziei și spre trăiri luminoase sublime, una din cele mai înălțătoare capodopere din literatura universală. Oricum am citi-o, ca mit luminos sau ca tragedie întunecată, Miorița este cea mai veche operă literară, anterioară perechii de Gânditori de la Hamangia”. Trimiterea originii poemei într-un illo tempore se face cu argumente comparative la opere literare dintr-o asemenea vechime: „În Miorița se plănuiește un simulacru de ucidere, un sacrificiu simbolic, teatral, iar nu sângeros, ca la indo-europeni. Uciderea ciobanului din Miorița are aspectul unui sacrificiu religios, dar nu corespunde cu felul în care făceau indo-europenii sacrificiile religiose (…) Nunta ciobanului nu corespunde cu niciuna din nunțile vreuneia dintre cele trei clase sociale ale indo-europenilor (…) Așadar omorârea, cât și nunta ciobanului în cer sau pe munte pot fi ritualuri religioase anterioare venirii indo-europenilor”.
Ca punct nodal în cercetarea sa, Victor Ravini stăruie asupra morții ciobanului, accentuând faptul că aceasta nefiind una reală și, tocmai de aceea, interpetarea trebuie să treacă dincolo de naratologia evenimențială. Dialogul cu oaia năzdrăvană probează tocmai dialogul cu sine, introspectiv: „Vorbind cu mioara, ciobanul își închipuie propriul său ritual cu sacrificiul părelnic și îngroparea simbolică, indiferent dacă aceasta va fi un fel de teatru popular sau totul va rămâne o viziune poetică. Eul ciobanului încredințează Animei să desăvârșească procesul de distanțare față de viața lumească, pentru că el mai are ceva în vedere. Așa numitul testament al ciobanului nu poate fi privit ca un testament real, cu funcție epică și care să fie îndeplinit. Acest testament este o declarație lirică (…) Dorul uranic îl face pe cioban să simtă o atracție către soare, lună și către stelele de care vorbește. El are ca țel suprem să se unească în cer cu o ființă supranaturală, pe care o numește mândră crăiasă, a lumii mirească, fată de crai pe-o gură de rai, sora soarelui (…) Mândra crăiasă e termenul concret ce simbolizează partea uranică din Anima lui și dorul lui către puritatea și nemărginirea cerului. El își proiectează Anima chtonică pe mioară și Anima uranică pe divinitatea din cer”. Toate momentele de viață ale ciobanului sunt interpretate în cheie religioasă, liturgică, moartea acestuia fiind, de fapt, „un sacrificiu religios (…) un ritual simbolic, un fenomen liturgic cu aspect teatral, ce se repetă periodic”.
Frumoasă și incitantă e interpretarea relației ciobanului cu mioara, cu oile sale, cântatul din fluier fiind unul echivalent mitologic cu gestul orfeic: „Ciobanul e înconjurat de oi, simbol universal al nevinovăției și purității morale. El suflă în fluiere pentru animalele sale, la fel cum Orfeu la umbra unui copac cântă la liră, pentru cele 20 de jivine simbolice care îl înconjoară”.
Totul este simbol și mit în interpretarea lui Victor Ravini, în cadrul unui ritual sacrificial religios. În această viziune religioasă a ideaticii Mioriței, ca operă de artă dintr-un areal mitologic universal, constă și originalitatea interpretării, hermeneuticii pe care o dezvoltă eseistul. E o deschidere a unghiului de cunoaștere a operei, sub raport mitologic în universalitate de care viitorii exegeți ai Mioriței vor trebui să țină seama, cu folos.