Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Barochism, luxurianță, delir (plus… trei sonete)

Barochism, luxurianță, delir (plus… trei sonete)

Ediția (1), cuprinzând creația regretatului poet Sergiu Vaida (originar din Săsarm, Beclean, dispărut prematur, la 40 de ani, în 1997, după ce activase, un deceniu, la Oradea) a apărut la comemorarea a 20 de ani de la călătoria spre Empireu, sub îngrijirea poetului și eseistului Alexandru Seres, un apropiat al celui comemorat.,,Am petrecut împreună multe ceasuri, discutând uneori nopți întregi despre literatură. (…) Își scria poemele în transă, strigând în creierul nopții, electrizând întunericul din jur. Îl chinuia demonul – și nu putea scăpa din strânsoarea lui grozavă decât așternându-și chinul pe hârtie.”- își amintește A.S. în prefățuca la Într-o lumină aurie. Aflăm și despre,,febra publicisticii de care a fost cuprins S.V., ca mai toți intelectualii orădeni, după 1989”, despre,,cum încerca să se învăluie într-o aură de mister care să-i sporească statura de poet”, dar și despre faptul că a debutat în Luceafărul din 12 noiembrie 1983, cu două poeme, „Turlă și triunghi” și,,Frescă 2”, fiind premiat la Festivalul Național de Poezie,,Nicolae Labiș”; apoi, despre cum Familia, între 1984 și 1990, i-a găzduit aproape în fiecare an câte un grupaj de poeme, făcând în revistă și cronica Cenaclului,,Iosif Vulcan”, condus în acea vreme de Virgil Podoabă. Mai adaug doar faptul că, după părerea îngrijitorului ediției, „Sergiu Vaida a fost o voce singulară în peisajul literar al anilor ’80, iar versurile sale sunt incantații dintr-o lume nevăzută, stranie și impalpabilă, căreia în zadar i-am căuta o cheie în registrul realului”. Ceea ce nu-i deloc puțin, ba chiar ne face să întrezărim, prin fantele și cuanticitățile timpului, un fel de indicibilă și deloc superfetatorie aură poeticească, dar care, din păcate, apare sub o formă excesiv rarefiată sub ochii mijiți până la opacizare ai criticii literare. De altfel, întâmplător sau nu, primul poem din volum, cel intitulat,,Trapă”, chiar pare – într-o formă deconcertant – falacioasă – arcuind volute ale deceptivității în contextualizarea, voit paradoxală, a referențializării lirice: Și dacă nu exiști te pot inventa/ deși știu că prima formă de surghiunire a ochiului e simbolul/ (…) clopotul de sticlă în schimb/ va bate din bibliotecă și limba mea va cădea/ pe cuvântul eschivă/(…) superb gestul în surghiun al imaginii piatră/ pusă în ungherul inimii resemnarea/(…) poemul vine și-mi montează timpane pe trup,/ țeasta mea e un cuib de năpârci/ ea stă în urma întâmplării și îi pune o trapă (subl. mea A.S.). Poetul pare că pune în mâna cititorului un fel de lanternă magică, ai zice, a cărei lumină ar putea avea virtuți teleologice, deci fără să relativizeze, în vreun fel, efortul decriptării și devoalării unor sensuri restrictive și încifrate. Pentru că,,făcând genuflexiuni viziunilor grandioase”, poetul este fachirul și frondeurul, „mergând în vârful picioarelor pe o linie albă”, cel care jonglează cu „gândiri și imagini”, chiar dacă ne spune răspicat și teribilist până la un punct, că nici mersul prin glanda umorală a unui zeu/ nu este mersul prin catedrală/- nici fluturarea evantaiului în locul/ aripilor tăiate nu e marea lecție de respirație – /nici deschiderea ușii nu e maieutica (subl. mea ). Aici, iar am subliniat un vers, tocmai pentru a aminti celor mai uituci, poate, ori somnolenți, că gestul pe care-l face actantul/ executantul numerelor de prestidigitație onirică – de înlesnire a înțelegerii și chiar a demistificării afectelor- nu mai încape/ permite niscai discuții ori peripatetizări vecine cu gratuitatea și nonsensul.
Din proiectatele volume cu tentă megalomanică ale lui Sergiu Vaida, au rămas doar aceste trei cicluri: Adio domnule Candide, Așteptarea lui Vineri și Câmp deschis, plus alte câteva poeme, inclusiv trei sonete. Dar îl putem însoți pe infatigabilul deambuleur prin teritorii și spațializări terifiant onirice, ori pur și hilariant- fantasmatice; îi putem pune alteori delirențiozitatea, să zic așa, pe solfegiile unor (dez)articulări care fac aerul, norii și furtunile prin excelență livrești, dar și dezabuzant- cerebrale, să-i trezească din eventuale pusee cataleptice, până și pe cei (prea) de tot adânciți într-însele. Pentru că impresia care … irupe/ erupe/,,corupe” este aceea de furibunzenie nestăvilită, de cap-compas al eului (dez)integrat, într-o devălmășie ca de taifun ontic- celest, care pune barochismul elementelor să dizloce luxurianța constituenților lingvistici și sofisticat telurici: Deslușit nu este ce spun dar să deschidem capacul. Hi hi, unghiile au crescut/ pe acoperișul lor și turnul se – nalță, se dezleagă limbile în fiertura/ verzuie pe care plutesc trupuri încete, care e rostul acestui amețitor/ traseu? Eu care mă prind de trupurile dinaintea mea nu pot să văd!/ cine duce la pieire acest corp și nu vede gușa bufonului perforată?/ mângâiem nevăstuicile pe botul catifelat și fluturăm batistuțele/ într-un mare vagon dar se-aud labele păroase țopăind deasupra lui/ și pe o banchetă se vede un bătrân mut cum se evaporă încet și-n/ locul lui cartilajele cârtiței fremătând. Nu vă apropiați! nu vedeți/ pânda acestui schelet dornic de carne? Mica schiță apărând ca vrăbiile/ zgribulite în vânt. O curea de piele învârtind fără martori bolovanii/ pe cer. (…) – mică lighioană durdulie cu fundițe și voaluri ce ascunzi tu în micile/ tale bile roșcate? șiret ca o vulpe pusă ca un semn de carte (…) facem un plan ? luăm pe/ înserat o căruță, o umplem cu paie și-ajungem la bâlciul înțelepților./ cu balanțe, cu echere și rigle, desenând triunghiuri și prisme, iar noi/ vom ajunge acolo făcând la intrare focul. în care intrăm ca într-un/ calcul exact. ca un țipăt se văd în lumină orbindu-ne. (Galeriile).
Aceeași vivacitate insolitând fantasmagorice și flamboaiante scenarii în care hazardul și contrarietatea ornamentează prodigios fastul cu tente suprarealiste sau, uneori, de dicteu automat, nu de puține ori, întâlnim și în Această parte a serii, Câmp deschis sau Într-o lumină aurie; această sintagmă din urmă (care a fost bine aleasă și ca titlu al volumului) este,,distribuită” în rolul insinuant-eclatant de leit-motiv al poemului, fiind obsedant invocată, de nu mai puțin de șase ori, respectiv: pocalul maiestuos fierbând într-o lumină aurie, infiltrându-se prin pereții noștri într-o lumină aurie, în fața Frumuseții fierbând într-o lumină aurie, coviltire înșirându-se și fierbând (iar! – n.m.) molcom într-o lumină aurie, între atâtea costume scrobite, lampadare și o lumină aurie, arată-te chiorule, scoate globul/ de care ne frecăm noi spinările când dormim și arată-i/ lumina aurie ce joacă pe fața ta scufundată (pag.61). Același procedeu al repetitivității cu încărcătură de energizare a vehiculului semantic, întâlnim și în poemul Jilț negru, unde sintagma fluturașii orbi este,,vedeta” imanențelor și subiacențelor intertextuale tot de șase ori, această cifră având, poate, o anume rezonanță, menită să escamoteze orice umbră a realului ocultat. În poemele lui Sergiu Vaida pare că plutește – și nu de puține ori se inoculează în,,porii” cuvintelor, cărora le conferă stranietate și un soi de volumetrie compulsivă – un aer/abur/ ceață, obnubilant și inhibitor pentru cititorul conformist, care amintește de atmosfera textelor unui E.T.A. Hoffmann, dar și de,,urletul” lui Ginsberg, sau de,,acuratețea” funambulescă a scrierilor lui E.A. Poe. Dar, ca un efort de voință și putirință poeticească, poetul mioritic ne oferă și trei bijuterii sonetistice, dintre care am optat pentru Cenușă: – Sunt plin de nopți curate și livide/ Ce mă-nspăimântă sau mă trag pe roata/ Bolții pe care stă un pictor gâde,/ Mutându-mă dintr-o culoare-n alta!/ Și temple ies din mare și m-absorb/ Când stau cu fruntea pe nisip cu jind,/ M-aseamăn cu un înger fals și orb/ Într-un vacarm de suflet locuind./ Aș vrea să-mi fii aproapele, dar unde/ Îți vei deschide-aripa ta enormă?/ Locașurile mele sunt rotunde/ Și stelele-s clepsidre și nisipuri,/ Eu sunt un tulnic, o cuneiformă:/ În jurul meu e un infern de chipuri!” Aș vrea să rămânem în minte și-n inimă, totuși, cu un vers din Cine stă pe prag (lui Matei): … pe cine-ai lăsat/ pe prag să gândească în locul meu. Știți bine mâna mea/ arde și sfârâie pe umerii voștri (…)

 

 

Nota
1 Sergiu Vaida, Într-o lumină aurie, Biblioteca revistei Familia, Oradea, 2017

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg