Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Bartolomeu Valeriu Anania la centenar (1921-2021)

Bartolomeu Valeriu Anania la centenar  (1921-2021)

 

 

Procesele verbale de anchetă

 

După evenimentele „contrarevoluționare” din Ungaria (1956), înăbușite „sub șenilele armatei sovietice”, România, chiar dacă nu a agreat oficial această intervenție violentă, a trebuit să arate puterii de la Moskova că adoptă măsuri de intensificare a exigenței ideologice, declanșând un nou val de arestări și procese de condamnare politică, a intelectualilor, mai ales, care se arătau prea puțin cooperanți în programul dictatorial de acțiune al partidului comunist. Între cei care au fost vizați și urmăriți cu strictețe de organele securității, a fost și părintele Bartolomeu Anania, singurul deținut politic din sânul Sfântului Sinod Ortodox, reactivându-i-se învinuirile privitoare la activitatea legionară, pentru care suferise, chiar în 1942, o condamnare (șase luni de închisoare la Jilava și detenție în Lagărul Internațional Politic de la Târgu Jiu, pentru deținerea de arme și materiale de propagandă legionară, în podul Mănăstirii Cernica). Dar, el a rămas în continuare în supravegherea Siguranței Statului și apoi a Securității comuniste care, la 16 august 1956, a deschis un Dosar de Urmărire Informativă (nr. 930), și apoi arestat „preventiv” la 14 iunie 1958, pentru „infracțiunea” de activitate contra intereselor statului. „În cazul părintelui Bartolomeu Anania – comentează Ioana Diaconescu în volumul «Rugul aprins», studii și documate despre exterminare și supraviețuire (Fundația Academia Civică, București, 2018) – interesul era mare; cu privire la el se alăcătuiesc, pe parcursul regimului comunist represiv, nenumărate planuri de măsuri ce se modificau lună de lună, trimestru de trimestru sau de la an la an, după cum o dictau «necesitățile» Securității”. Elocvent în acest sens este volumul ce cuprinde procesele verbale ale interogatoriilor, la care a fost supus, în detenție, reunite în volumul Procesele verbale de interogator (iunie 1958-mai 1959), Ediție critică și prefață de Aurel Sasu (Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2017). Sunt redate astfel peste cincizeci de asemenea convorbiri, provocate de câțiva anchetatori zeloși (Lt. major D. Preda, Maior Aramă Ion, Lt. major König Adrian) care procedau cu un anume sadism imperativ în iscodirea trecutului deținutului, revenind mereu asupra unor momente și asupra unor personaje cu care a interacționat de-a lungul anilor, anume pentru a se convinge că acesta reda cu fidelitate, de fiecare dată, aceleași elemente ale mărturiilor sale, suspectându-l și învinuindu-l, de altfel, de nesinceritate: „ÎNTREBARE: Cum explici faptul că, în toate împrejurările, relaţiile dumnitale se leagă îndeosebi cu legionari? RĂSPUNS: Eu am arătat concret în ce a constat fiecare relaţie cu legionarii cu care am venit în contact. ÎNTREBARE: Dumneata ai ascuns, în cea mai mare parte, activitatea legionară pe care ai desfăşurat-o, iar acolo unde faptele sunt pe deplin evidente le-ai recunoscut, dar ai căutat să le minimalizezi gravitatea. Hotărăşte-te şi declară tot adevărul! RĂSPUNS: Am declarat tot şi am declarat aşa cum s-au petrecut faptele”.
Fără îndoială, faptele săvârșite de Valeriu Anania erau cunoscute însă rememorarea lor continuă era necesară pentru a servi în final la justificarea condamnării abuzive: „În 9 mai 1959 – consemnează Aurel Sasu – Tribunalul Militar București hotărește: «Cu unanimitate de voturi, făcând aplicațiunea art[icolului] 209, p[un]ct[ul] 1 c.p., condamnă pe Anania Valeriu Bartolomeu la 25 (douăzeci și cinci) ani de muncă silnică și 10 (zece) ani de degradare civică, pentru crima de uneltire contra ordinei sociale”.
La drept vorbind, interesul anchetatorilor nu era atât pentru recunoașterea faptelor de natură legionară ale inculpatului, cunoscute și recunoscute, cât de a descoperi implicarea în aceste acțiuni a cât mai multor persoane, pe care Valeriu Anania le putea numi, evocându-le cu o memorie de invidiat. Se alcătuia astfel o listă extinsă a persoanelor ce puteau fi reținute și condamnate, la o adică (desigur, cele care erau în viață, în anii de după război). Rechizitoriile se dovedesc a fi astfel adevărate investigații în biografiile multora dintre aceia cu care Valeriu Anania avusese relații, în ordine teologică, sau ulterior pe linia serviciului în cadrul patriarhiei, cât și în context cultural, literar în deosebi. Avem astfel un șir de autentice fișe de subsol ale vieții acestora, semnificative pentru cadrul social în care ei au activat.
Un interes major s-a dovedit a exista pentru personalități ca Andrei Scrima, Radu Gyr, Arșavir Acterian, Ion Luca ș.a. De reținut, între atâtea altele, câteva din… dezvăluirile, în cadrul anchetelor, ale inculpatului Valeriu Anania: „Din corul Patriarhiei cunosc pe Buzuleac Dionisie, legionar, cu care am stat în închisoare în 1941. Datorită acestui fapt, ne întâlnim deseori. Nu am mai discutat niciodată politică. Nu ştiu cum a ajuns în corul Patriarhiei. Din corul Patriarhiei mai face parte şi fiica lui Radu Gyr, după nume Demetrescu Simona. Nu ştiu cum a ajuns în corul Patriarhiei. Încă înainte de 1956, când Radu Gyr se mai afla în închisoare, o întrebam uneori ce mai ştie de tatăl său, iar ea îmi spunea că tot în închisoare este. Când Radu Gyr s-a eliberat, am aflat de acest lucru de la Demetrescu Simona şi, tot prin ea, m-am anunţat lui Radu Gyr că vreau să-l vizitez, lucru care s-a şi întâmplat. Ulterior, ne-am vizitat reciproc, eu cu Radu Gyr. Alte persoane, foşti legionari sau membri ai familiilor acestora, nu cunosc să mai fie printre membrii corului Patriarhiei. ÎNTREBARE: Ce discuţii legionare ai purtat cu Radu Gyr şi despre cine din persoanele cu care a stat în închisoare ţi-a vorbit? RĂSPUNS: Încă de la prima vizită, Radu Gyr mi-a pus condiţia ca să nu discutăm despre trecut şi să nu discutăm politică. Această condiţie am acceptat-o şi am respectat-o cu o singură excepţie, şi anume: l-am întrebat să-mi spună despre Nichifor Crainic, dacă l-a întâlnit în închisoare şi dacă şi-a schimbat atitudinea politică. Întrebarea am pus-o pentru că, auzisem – fără a mai putea să-mi amintesc de la cine – că Nichifor Crainic s-a comportat într-un fel care mărturiseşte părăsirea vechilor concepţii şi chiar a celor religioase. Gyr mi-a răspuns doar că a stat în închisoare cu Nichifor Crainic şi ceea ce am auzit despre acesta nu corespunde adevărului. ÎNTREBARE: De ce te interesa atitudinea lui Nichifor Crainic? RĂSPUNS: În trecut îl cunoscusem personal pe Nichifor Crainic şi zvonul care circula despre el mă mirase şi mă făcuse curios. Din această cauză m-am interesat”.
Sau, altă dată: „ÎNTREBARE: Ce ai discutat cu Scrima despre apartenenţa politică a lui Acterian Arşavir? RĂSPUNS: Nu pot spune cu precizie dacă Scrima Andrei a aruncat odată o vorbă despre trecutul lui Acterian Arşavir, că ar fi fost legionar. Ştiu sigur doar faptul că am remarcat, eu şi Scrima, în discuţiile ce priveau persoana lui Acterian, că este foarte manierat şi cere preţuri rezonabile pentru cărţile ce ni le vindea. Sub totală rezervă declar că, în vara anului 1944, pe când mă aflam în Mănăstirea Polovragi, a venit de a vizitat mănăstirea actorul Emil Botta, care s-a interesat de piesa de teatru la care lucram, intitulată Drumur. Cred că cel care îl însoţea pe Emil Botta era Acterian Arşavir. Prezentările le-a făcut Bica Gherasim. Vizita oaspeţilor a durat două-trei ore. Am arătat tot ce am cunoscut despre Acterian Arşavir”.
Sau: „… având întâlniri comune cu Demetrescu Radu Gyr, organizate de mine. Cu prilejul acestor întâlniri, s-au purtat discuţii literare, s-au citit versuri, s-au făcut comentarii pe marginea valorii acestora, întreţinându-se, prin diferite spirite, o atmosferă de bună dispoziţie. Pe la sfârşitul anului 1957, cu ocazia lecturii pe care am făcut-o eu cu poemul Du-te vreme, vino vreme, a asistat, pe lângă cei amintiţi mai sus, şi Răducu Veniamina, stareţa Mănăstirii Ţigăneşti, invitată de mine. Aceasta era în relaţii foarte bune cu familia Radu Pătrăşcanu, relaţii stabilite anterior, aşa după cum am mai declarat. ÎNTREBARE: În ce scop ai organizat întâlnirile cu Radu Demetrescu? RĂSPUNS: Am iniţiat şi organizat întâlnirile cu Demetrescu Radu Gyr determinat de sentimentul de prietenie şi preţuire ce îl acordam acestuia. Dat fiind accidentul ce-l suferise soţia sa în primăvara anului 1957 şi în urma căruia se afla în spital, Demetrescu Radu se afla într-o stare depresivă, iar eu m-am simţit obligat să-l ajut în această situaţie, atât moral, cât şi material. Discuţiile cu caracter literar şi cele cu un caracter de divertisment aveau drept scop crearea unei atmosfere de destindere pentru el. Am acordat lui Demetrescu Radu Gyr şi unele ajutoare materiale din mijloace proprii, ajutoare ce au constat din articole alimentare şi bani. Astfel, cu ocazia vizitelor ce i le făceam la domiciliu, i-am dăruit, în mai multe rânduri, sticle cu vin. De asemeni, i-am mai dus şi alte articole alimentare. În primăvara anului 1957, am vizitat-o pe soţia lui Radu Gyr la spital şi i-am înmânat suma de 300 lei, iar în luna august 1957 i-am dat suma de 500 lei cu rugămintea de a nu-i spune soţului nimic. Radu Pătrăşcanu a fost atras de mine la întâlnirile cu Demetrescu Radu, întrucât îl ştiam ca fiind un admirator al lui şi, în acelaşi timp, prin calităţile sale, provoca o atmosferă de bună dispoziţie. ÎNTREBARE: Ce lecturi literare au fost făcute în cursul întâlnirilor cu Demetrescu Radu? RĂSPUNS: În cursul întâlnirilor mele cu Demetrescu Radu, acesta întotdeauna mi-a recitat din memorie una sau mai multe poezii lirice sau epice create de el în ultimii ani. Astfel, îmi amintesc de următoarele poezii: Balada unui plai de munte, Balada ucenicului cu ochi albaştri, Denia, Ţapul sălbatec, Creanga de aur, Pe un ţărm de mare şi multe altele al căror titlu nu mi-l amintesc. Toate acestea au fost create în vremea detenţiei sale şi nu fuseseră transcrise de Demetrescu Radu, fapt ce el dorea, însă, să-l facă. Cu ocazia uneia din întâlnirile mele cu Demetrescu Radu Gyr, i-am spus că auzisem că unele poezii ale sale fuseseră memorate de către deţinuţii legionari în penitenciar şi că circulau, în acest fel, în anumite cercuri de la om la om. Radu Demetrescu mi-a răspuns, sumar, că unele din aceste poezii i-au fost atribuite, iar altele deformate, fără a-mi da nici o altă lămurire. Faptul acesta eu îl cunoşteam încă din anul 1953 de la Andrei Scrima, care mi-a vorbit de un număr de patru poezii ale lui Demetrescu Radu, şi anume Eminescu, Isus în celulă şi alte două al căror titlu nu mi-l mai amintesc, însă nu mi-a spus de unde anume le-a aflat. Asupra acestor poezii nu am discutat nimic, întrucât Demetrescu Radu a lăsat să se înţeleagă că nu îi face plăcere să discute asupra poeziilor enunţate”.
Sau, la o altă repriză de interogatoriu: „ÎNTREBARE: Ai declarat anterior despre numitul Scrima Andrei. Cine este acesta? RĂSPUNS: Pe Scrima Andrei l-am cunoscut în anul 1948, la Mănăstirea Antim, unde mi-a fost prezentat de călugărul legionar Boghiu Sofian, care îmi mai vorbise anterior despre el ca despre un element foarte instruit şi foarte apropiat bisericii. În acel timp, fostul gazetar Sandu Tudor devenise călugăr la Mănăstirea Antim, cu numele de Agaton şi înfiinţase un ciclu de conferinţe cu subiecte mistice la care participau mai mulţi prieteni de ai săi. Printre aceştia se număra şi Andrei Scrima care participa atât la aceste conferinţe, cât şi la întrevederi personale cu Sandu Tudor. În acest mod, Andrei Scrima a pătruns în Cercul mistic al lui Sandu Tudor-Agaton care, mai târziu, avea să se axeze pe simbolul mistic al „Rugului aprins”. Din relatările ulterioare pe care Andrei Scrima mi le-a făcut despre sine însuşi, cunosc că familia lui este de obârşie macedoneană, iar el este fiul unui inginer. Despre familia sa, Scrima nu mi-a vorbit niciodată nimic, păstrând asupra acestui capitol o tăcere desăvârşită. Am înţeles că este complet rupt de relaţiile cu familia, iar tatăl său era decedat. De abia după plecarea lui în străinătate am cunoscut pe o soră a lui, studentă în Medicină, şi pe o mătuşă a sa care veneau la Patriarhie să se intereseze dacă de la Scrima au sosit veşti. De la ele am înţeles că familia lor era foarte săracă şi că mama lui se afla internată într-un spital. Încă din copilărie, Andrei Scrima a primit o educaţie culturală temeinică, fiind crescut cu guvernantă. În vremea când l-am cunoscut eu, cunoştea bine limbile franceză, germană, engleză, italiană şi spaniolă. Liceul l-a făcut la Orăştie. Datorită faptului că era un poliglot, cultura lui Andrei Scrima era foarte vastă, multilaterală şi cosmopolită. Din cultura românească nu cunoştea decât atât cât fusese obligat să înveţe în liceu. A studiat Facultatea de Filosofie din Bucureşti, precum şi doi ani de Medicină. După terminarea facultăţii, a devenit asistentul lui Anton Dumitriu, precum şi şef de cabinet al acestuia la Creditul Minier, unde era director general. În acel timp, nu pot preciza datele, Scrima dispunea de foarte mulţi bani şi era introdus în aşa-numita societate înaltă. Tot în acea epocă, Scrima A[ndrei] a făcut parte, pentru puţin timp, dintr-o lojă masonică în anturajul lui Anton Dumitriu, fapt ce mi l-a confiat el. Despre apartenenţa masonică a lui Andrei Scrima mi-a vorbit foarte sumar, în 1957, şi preotul călugăr Antonie Plămădeală care bănuia chiar că succesul plecării în străinătate a lui Andrei Scrima s-ar datora relaţiilor sale de această natură, masonică”. Etc., etc.
Desigur, toate aceste detalii trebuiau să completeze tabloul biografic al intelectualilor ce nu se aflau în bune relații cu regimul comunist. Rememorările activităților legionare pe care Valeriu Anania le-a desfășurat, erau, de fapt, un cadru agravant al biografiei sale, din punctul de vedere al Securității, pe care i le puneu în față de fiecare dată tocmai pentru a-l determina să dezvolte cât mai pe larg întregul peisaj al contactelor sale cu lumea intelectuală din care făcea parte. Despre aderarea la mișcarea legionară, fiind recrutat încă de pe bănncile școlii, în adolescență, se știa totul. Fapt pe care Bartolomeu Valeriu Anania nu l-a negat niciodată, explicându-l în termeni foarte exacți în Memoriile sale. Totuși, după 1989 asupra sa au planat, în diverse medii, suspiciuni grave, nejustificate deplin. „Se va exploata mult subiectul – scrie aceeași Ioana Diaconescu, în volumul menționat – constituind perpetuu, pentru părintele Anania, pretextul esențial al condamnărilor sale politice: la vârsta de 14 ani se înscrie în «Mănuchiul de prieteni» – organizație legionară a tineretului școlar. Ca mulți intelectuali care au făcut acest pas în frageda tinerețe fără să știe prea bine despre ce este vorba (de ce să nu-i scuzăm pe aceștia și să-i acuzăm pe intelectualii care, din entuziasm, au aderat la P.C.R. în anul 1968, la o vârstă pe deplin matură?!), Bartolomeu Anania îl regretă mai târziu și se explică în de acum celebrele sale Memorii”.
Volumul de documente, îngrijit de Aurel Sasu, referitoare la poziția lui Valeriu Anania (de o demnitate exemplară în întreg timpul detenției), este nu doar unul ce aduce lumină asupra biografiei sale din tenebrele închisorilor, dar este și o mărturie dramatică a condiției în care erau tratați, mai bine spus supravegheați, cu strictețe, de către organele Securității regimului comunist, intelectualii care, chiar dacă nu făceau o opoziție la vedere, căutau a-și păstra în totul ținuta elevată a spiritelor lor superioare, refuzând compromisul colaborării, în orice condiții.

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg