Integrat spaţiului cosmopolit al Iaşiului şi atmosferei spirituale de la şedinţele literare ale Junimii, Ion Creangă va răspunde îndemnului spre manifestarea deplină a exteriorului personalităţii sale, încercând să-şi introducă în acest nou peisaj propriul său personaj şi să se ofere pe sine drept obiect de spectacol. După intuiţia remarcabilă a lui Vl. Streinu, jocul cu sens existenţial al eroilor săi de mai târziu pare să devină pentru condiţia de nou-venit la oraş a feciorului lui Ştefan a Petrii Ciubotariul adevăratul său model de comportament. Aplecarea spre politică a institutorului, cu întreaga recuzită a ,,discursurilor” sale deşucheate, sfidarea autorităţilor şi certurile cu înaltele foruri ecleziastice îl vor recomanda cu repeziciune pe fostul elev al lui Titu Maiorescu, şi încă unul dintre cei mai buni, de la Şcoala Normală Trei Ierarhi ca pe un personaj de o uluitoare mobilitate socială, apt să se insinueze în cele mai insolite situaţii. În ipostaza ingenioasă a orăşeanului ,,pe dos”, răzvrătitul şi jovialul diacon se va identifica prin isprăvile sale excentrice cu imaginea vie a nonconformismului, pus să-şi execute rolul de erou carnavalesc.
După caterisirea din cler sau, aşa cum stă scris în procesul-verbal încheiat la întrunirea Sinodului canonic în sala Mitropoliei, în ziua de 5 noiembrie 1872, ,,exclus din catalogul clericilor bisericeşti, şi pentru totdeauna neadmis în cler”, cu un copil de crescut şi fără adăpost, Ion Creangă este integrat în învăţământ în mai 1874, cu începere de la 1 septembrie, de acelaşi Titu Maiorescu, care-i fusese profesor şi director. Ajuns institutor la Şcoala de Băieţi Nr. 2 din Păcurari, excentricul diacon face o strălucită carieră de dascăl, dar şi de autor, în colaborare, de manuale de mare răspândire. Părăsit de Ileana (Elena), fiica preotului Ioan Grigoriu, după o căsnicie prematură, Creangă locuia la marginea Ţicăului din Iaşiul de altădată, de unde făcea o oră la dus şi alta la întors, când mergea la şcoală şi venea acasă obosit. Aici avea o casă, unde, spre a-şi întregi noua ,,gospodărie”, o aduce ca ţiitoare pe Tinca Vartic, care i-a supravieţuit şi s-a remăritat, moştenind atât casa, vestita bojdeucă, evaluată la şapte mii de lei, cât şi o sumă de bani lichizi, din care fiul, căpitanul Constantin Creangă, celebrul autor al foiţei de ţigară, a cheltuit o bună parte pentru apariţia la Iaşi, între 1890-1892, a primei ediţii a operei sale în două volume, Scrierile lui Creangă, cu o prefaţă semnată de A.D. Xenopol şi cu o biografie de Grig. I. Alexandrescu, primul biograf al scriitorului. Distanţa faţă de centrul oraşului, uliţele noroioase, casele mici, înconjurate de garduri de lemn şi liniştea Ţicăului îi ofereau noului institutor un bun paliativ pentru acel spaţiu rustic al Humuleştiului. Formată din două odăi, una lipită pe jos cu lut, ca la Humuleşti, casa de aici l-a menţinut pe tărâmul unei copilării prelungite după tiparul rustic. ,,În bojdeuca unde locuiesc eu, după cum o descrie Creangă în ultima epistolă către Titu Maiorescu, dorm afară şi pe vremea asta, în 18 spre 19 septembrie. De veţi avea răbdare, că bunătate totdeuna aţi avut, veţi întreba poate, unde-i bojdeuca mea? Vă voiu răspunde respectuos: în mahalaua Ţicăul de sus, nr.4 (dacă se mai poate numi stradă o hudicioară dosnică) plină de noroiu pân la genunchi,când sunt ploi mari şi îndelungate, zise şi putrede, şi la secetă geme colbul pe dânsa. Iar bojdeuca de căsuţă în care locuiesc eu de vreo 18 ani e de vălătuci şi povârnită spre cădere pe zi ce merge, de n-ar fi răzămată în vreo 24 de furci de stejar şi acelea putrede. Iarna dorm într-o odăiţă toată hrentuită, iară vara într-un cerdăcel din dos, începând de pe la maiu şi sfârşind pe la octomvrie, când este vremea bună cum îi acum. Aşa m-am deprins”. Aici trăia şi scria, ca un pitoresc personaj de basm din Iaşiul de altădată, îmbrăcat într-un halat ţărănesc, până la pământ, croit din ,,pânză de ţară, cu mânecile largi şi deschise la piept”. Creangă scria iarna, în pat, rezemat cu spatele de perete, iar vara în cerdacul din spate al bojdeucii, pe o saltea, ,,în mijlocul a o mulţime de hârtii, note, caiete, împrăştiate în toate părţile, cu târăiţii în picioare şi cu pirostire albă pusă în patru în jurul gâtului ca să scape de sudoare”. În ,,vestitul cerdăcuţ”, printre cele douăsprezece mâţe ale sale, îl găseşte şi Smărăndiţa, fiica preotului Ioan, când îl vizitează odată în bojdeucă. ,,Trăia în Ţicău, va mărturisi aceasta, într-o căsuţă cam hrentuită. L-am găsit în cerdac, scria.”
Descoperit de M. Eminescu către sfârşitul lui iulie 1875, cu prilejul unor consfătuiri cu învăţătorii, povestitorul este introdus în cenaclul Junimea, inaugurându-şi ciclul de Poveşti cu lectura povestirii Soacra cu trei nurori, publicată de îndată de către Iacob Negruzzi în numărul din 1 octombrie 1875 al „Convorbirilor literare”. Supusă la o interpretare împinsă în mit şi legendă, existenţa lui Creangă va oscila tot mai vizibil între două lumi, pe care el însuşi, prototip al firii nesofisticate, pare a le fi ţinut la distanţa extremă: pe de o parte atmosfera neconstrânsă de la Junimea, în cercul rafinaţilor cărturari, unde fusese adoptat şi era ascultat cu un nedisimulat interes, iar pe de altă parte, bojdeuca din Ţicău, dinspre care legătura cu ,,spaţiul-cuib” şi cu starea de spirit a copilăriei va fi percepută numaidecât ca un complex de structuri de care nu se va mai putea dispensa. Înţeleasă dintr-o atare perspectivă, plecarea lui Creangă din sat capătă semnificaţia unei şotii asumate în mod creator, iar adeziunea subversivă şi critică la Junimea, ,,cu toate trăsnăile lui neconformiste” (P. Constantinescu), echivalează cu un act de adopţiune. Acceptarea lui entuziastă de animator ,,povestaş”, dar şi faima oarecum deocheată ce îi va însoţi încadrarea va face din Creangă, pe rând, ,,un Moş Bodrângă, un Popa Duhu, un Moş Nichifor Coţcariul, un Dănilă Prepeleac etc., adică un personaj-sumă a lumii lui.” (Vl. Streinu). Dualismul acesta pronunţat se explică atât prin datul genetic al persoanei, cât şi printr-un implant cultural în climatul spiritualizat al Iaşiului şi al Junimii, unde va exista, asemenea acestora, ,,din negura timpului.”
Răsărit direct din lumea experienţelor propriei sale existenţe, cu întreaga suită pitorească a suciţilor şi bufonilor populari ce condimentează peisajul social şi predispun la o atitudine estetic-spectaculară, Creangă se înfățișează aristocraţilor junimişti un fel de Păcală rătăcit printre ei, un jucător care ,,joacă pentru că el însuşi este o jucărie” (Michel Butor), tot mai pasionat să poată aţâţa o atât de imensă curiozitate prin caracterul neobişnuit al întâmplărilor şi al caracterelor evocate. Cum în orice portret se strecoară şi câte ceva dintr-un portret ipotetic, se poate spune că, aplecat mai degrabă spre viaţa exterioară şi mai puţin asupra lui însuşi, fără ca preceptul socratic să reprezintă negreşit un imperativ moral, Creangă nu este un spirit care să privească lumea din înălţime şi să-i descopere părţile bune şi rele cu raţiunea şi profunzimea unui gânditor. ,,La Creangă, va remarca N. Steinhardt, tot timpul pare a fi ziua lăsată să ne veselim şi să ne bucurăm într-însa.” Contemporanii care au scris despre scriitor îl prezintă ca pe un ins ,,guraliv”, ,,căutând scandalul cu lumânarea”. La Creangă, „care în felul său era cât se poate de guraliv” (N.A. Bogdan), ,,vorbăreţ de fel” (Th. D. Speranţia), pornirea spre şotii, plăcerea jocului şi bucuria spontană de a trăi alcătuiau elementele de atmosferă care îmbogăţeşte repertoriul de situaţii ,,scandaloase” ce configurează mitologia comediografică a acestora. Predispoziţia spre glumă şi anecdotă îl aduce pe ,,ghiduşul şi pâclitorul” humuleştean de la periferia Ţicăului spre centru, declanşând spectacolul comediografic, cu toate ilariantele lui răsturnări de situaţii. Ajungând ,,să-şi joace personajul” printre oamenii subţiri de la Junimea, precum Maiorescu, Negruzzi, Pogor sau Carp, Creangă îşi preia cu adevărat accepţiile de personaj coţcăresc. Prototip al firii nesofisticate a celor ,,de jos”, sfătosul Creangă opune culturii ,,culte” snoava populară şi adevărul spus neaoş, fără ocol. Intuim aici o subtilă relaţie între intenţionalitatea omului care (se) joacă şi circumstanţele în care e jucat, un joc al libertăţii şi al destinului, devenit, în ultimă instanţă, un joc ostil. ,,A juca” şi ,,a fi jucat” este ecuaţia la care putem rezuma de acum înainte destinul histrionic al lui Ion Creangă, perpetuarea convenţiei carnavaleşti întreţinând regimul tragic al unui erou condamnat la o existenţă bufonă ambiguă şi vinovată. Este universul prostiei şi a lăcomiei, a vicleniei şi ignoranţei, lumea ,,boaitelor celor făţarnice”, în mijlocul căreia, asemenea lui Rabelais, se mişcă cu dezinvoltură, conturând o imagine a isteţimii, veselă şi încântătoare în forme, în cuvânt şi în gesturi, vorbele de duh şi ironiile oferindu-i faima de om spiritual. Prin replicile care provoacă dintr-o dată un râs irezistibil, Creangă face uz de ceea ce francezii numesc verve şi în care se poate recunoaşte forţa talentului în toată genialitatea lui, plină de veselie, vitală şi degajată, părând că se joacă în mijlocul unor situaţii cărora li se abandonează cu o nedisimulată bucurie. Nu ştim cât îi va fi plăcut faima de gură-rea, pe care şi-o dobândise, ambianţa de cuceritoare jovialitate creată în jurul lui căpătând note de fabulos. Dacă un Burchiello, de exemplu, nu avea niciun haz, Creangă este, precum Boccaccio, spiritual; este veselia comică.
Parcurgând un traseu de numai un deceniu, de la povești și basme la povestiri, și, în cele din urmă, la Amintiri din copilărie, scriitorul este în căutarea unei forme mereu mai potrivite și mai bogate în posibilități de reprezentare artistică a vieții în autenticitatea ei. Întreg universal său artistic rural, trebuie înțeles ca o aspirație a scriitorului și nu ca realitatea sa autentică. Dorința sa de cunoaștere, de reîntoarcere în lumea copilăriei e total gratuită. Ceea ce scrie Creangă are valoarea unui autentic act de cunoaștere: „Eu am altă treabă de făcut, vreau să-mi dau seama despre satul nostru, despre copilăria petrecută în el, și atâta-i tot.”