Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Bibi. O poveste românească

Bibi. O poveste românească

A înconjurat lumea, cu niște ani în urmă, știrea că în Japonia un tren oprește de două ori pe zi într-o gară izolată doar pentru a transporta o elevă la și de la școală. Vestea e neobișnuită chiar și pentru țările occidentale, dar e de-a dreptul opusul realității românești în care școli și biblioteci locale se închid, iar sute de copii fac zilnic naveta pe drumuri de hotar desfundate ca să ajungă la cursuri.
Despre realitatea asta cinică vorbește – într-o manieră ficțională foarte acută și emoționantă totodată – spectacolul Bibi de Mihaela Michailov și Radu Apostol, înscenat de acesta din urmă la Teatrul pentru Copii și Tineret „Gong” din Sibiu.
Bibi este povestea unei profesoare și a unui elev – ultimul – dintr-o școală delabrată de provincie, care încearcă să împiedice închiderea definitivă a instituției: profesoara din pasiune pedagogică, elevul dintr-un fel de naiv-juvenil-încăpățânat spirit adolescentin-matur, dar și dintr-o (nerecunoscută) poposire în copilărie, în magia primilor ani de învățăcel. În timp ce profesoara uzează de autoritatea ei didactică asupra foștilor elevi deveniți de-acum oameni cu influență pentru a preveni ireparabilul, Bibi folosește un tertip mai net și cu sorți mai mari de eventuală izbândă: e dispus să repete clasa doar ca școala să mai rămână deschisă un an…
Pe lângă acest fir roșu, însă, textul este o adevărată frescă a realității sociale românești din ultimii ani, cu dispariția din localitățile mici a generației de mijloc și rămânerea bătrânilor și copiilor – ceea ce prilejuiește autorilor și o puternică și apăsătoare metaforă despre bunicii care – paradoxal – ar putea salva viitorul. Povestea e bogată în detalii tulburătoare și amuzante, e în mod clar o producție și pentru adulți, cu diverse trimiteri și referințe culturale sau de epocă, deși personajul Bibi fascinează copiii cărora spectacolul li se adresează în primul rând.
Co-autor și regizor, Radu Apostol a știut excelent să calibreze discursul scenic estompând eventualele accente patetice și potențând ludicul și momentele amuzante, astfel că impresia de ansamblu este intensă, cu aderență intimă și participare din partea publicului, dar nu bulversantă ori culpabilizantă. Asta face spectacolul foarte inteligibil și pentru publicul pre- și adolescent căruia îi este dedicat. Nu mai puțin, scenografia lui Gabi Albu poate fi folosită ca un spațiu de studiu al geometriei spațiale și al istoriei, prin volumetria sa cu unghiuri inegale, care micșorează ori mărește siluetele, cu o textură a materialelor care dă impresia autenticității, deși e o producție lowbudget, și mai ales cu puzderia de obiecte „adevărate” din școlile de pe vremuri, unele reale minuni de inginerie școlară: abace, instrumente pentru matematici, fotografii vechi cu „clasici” și câtea altele. Un univers scenografic atent alcătuit și fermecător.
Flerul regizoral al lui Radu Apostol s-a exersat în cea mai mare măsură asupra celor două actrițe care joacă în spectacol: Claudia Stühler (Profesoara) și Eliza Păuna (Bibi). Prin comunicarea și interacțiunea lor se construiește un univers care, pe mine, ca adult, m-a dus câteva decenii înapoi, într-o școală cu alte realități, dar cu aceeași atmosferă de severitate (mai mult ori mai puțin mimată) și maternă/paternă sfătoșenie pedagogică și umană, ușoară inadecvare la schimbări prea radicale și încredere în agilitatea și adaptabilitatea tinerilor școlari etc.
În rolul profesoarei, Claudia Stühler a redat perfect, convingător, puternic, exact acest portret al dascălului de vocație, poate nițel opac la transformări, poate nițel conservator tehnologic, poate nițel ticăit în metodica sa didactică, dar dispus să sacrifice orice pentru a-și apăra „copiii”, elevii adică. Eliza Păuna a conturat savuros imaginea unui băiat în pragul adolescenței, cu toate copilărelile încă existente, dar și cu acea cerbicie a maturității belicoase tipică trecerii la vârsta cea nouă. De aici și amestecul fermecător de ascultare magică a poveștilor profesoarei cu pusee de rebeliune anti-sistem. Două roluri minunat complementare, care înfățișează un întreg univers.
Bibi e un spectacol nu doar plin de culoare și emoție, ci și o demonstrație despre cum o temă socială poate căpăta acuitate și sens prin rafinament artistic, nu doar prin „teza” pe care o susține. Personal, regret că teatrul pentru copii are un destin nedrept în România, pentru că un spectacol ca Bibi ar fi de premiat (iar la „Gong” Adrian Tibu a inițiat un întreg program de montări ce ar merita remarcate).
Am fost emoționat nu doar văzând acest spectacol, ci și scriind acest comentariu. Bibi e un spectacol care cucerește pe oricine, fie prin puterea exemplului proxim, fie prin aura copleșitoare a amintirii…

 

 

Foto: Tudor Troancă

Leave a reply

© 2022 Tribuna
design: mvg