Festivalul La Bâtie, Geneva

 

Am lăsat articolul ăsta pe ultima seară / noapte de dinainte de predare, într-o încercare forțată și naivă deopotrivă de a fixa un deadline pentru concluziile unei experiențe care din punct de vedere artistic a avut un impact semnificativ și o relevanță cu totul aparte pentru mine, pentru felul în care mă gândesc că ar trebui să funcționeze lucrurile într-un peisaj cultural sănătos. Trăiesc veșnica dilemă cu privire la momentul în care se încheie un ciclu și începe altul. De cele mai multe ori îmi dau seama mai târziu ce s-a întâmplat, ergo de cele mai multe ori trăiesc ușor defazat de ritmul în care se întâmplă lucrurile. Nu știu dacă experiențele pe care le avem sunt de înrămat și pus pe raft, sau din contră, lăsate să plutească în proximitatea noastră ca un soi de aură / mana ce declanșează amintiri, inspirație sau senzații.
Simplific introducerea poate ușor abstractă cu puțină contextualizare: la final de august am plecat pentru o săptămână la Geneva, momit de Rareș Donca, prieten vechi și director artistic L’Abri, un spațiu care oferă rezidențe de creație tinerilor artiști. Aceștia pot pe durata unui an întreg să experimenteze, să cerceteze, să caute și să aprofundeze diferite direcții artistice care îi interesează, neexistând vreo obligație de a livra un produs final. Însă evenimentul principal al acelor zile în Geneva a fost Le Festival de La Bâtie, care a devenit o imagine culturală atât de pregnantă încât nu aveai cum să nu știi că are loc un festival în oraș. Pe undeva, invitația lui Rareș a coincis și cu nevoia mea de reset-refresh într-o perioadă în care mă gândesc din ce în ce mai mult la ce și cum îmi doresc să lucrez sau să arate munca mea. Iar la cât de bine mă cunoaște, este foarte probabil, ca el să fi intuit acest lucru.
Mi-ar fi plăcut să fac o radiografie detaliată a tuturor spectacolelor pe care le-am văzut, dar pentru că nu e locul și nici momentul să mă lansez într-o jonglerie a rezumatelor, voi alege foarte subiectiv câteva momente, gânduri și senzații pe care le-am trăit la unele reprezentații, ca-ntr-un exercițiu lucid și firesc de rememorare.
Darkmatter – Cherish Menzo și Camilo Mejía Cortés au construit un spectacol de coregrafie inspirat din post-umanism și afrofuturism, cu un sound design creat în jurul unor coruri rap distorsionate pe care îl simți și-n oase. Dur, dark și curajos, e un spectacol în care corpurile și vocile celor doi dansatori nasc, transformă sau îngroapă multiple universuri posibile, probabile sau imposibile.
Faun / Noetic – Sidi Larbi Cherkaoui și compania lui din Belgia m-au făcut să petrec două ore absolut minunate în sala Château Rouge din Anemasse. Aveam senzația că sunt conectat la o branulă extraordinar de bine calibrată în care cineva picură perfecțiune la minut. Pur și simplu…
Cu Oscar Gómez Mata am schimbat câteva vorbe preț de zece minute înainte de începerea performance-ului Makers itinerants. Am cunoscut un om foarte cald și curios de ceea ce se întâmplă în România. Am discutat despre spectacolele lui Rodrigo García și m-a întrebat ce regizori străini mai vin pe la noi. Am dat primul exemplu care mi-a venit în minte și am schimbat repejor subiectul. My bad…
Intérieur vie / Intérieur nuit – parțial performance, parțial film, Kayije Kagame este o artistă în plină ascensiune și care deși este doar la a treia producție, reușește să surprindă tema absenței într-un mod cu totul aparte, fiind precum un ghid al gândurilor, vocilor sau prezențelor pe care nu le percepem.
Encantado – compania Liei Rodrigues a adus culoarea și bucuria vieții în sala Comédie de la Genève. Aș spune că e un must-see post pandemie, parte a unui proces de healing de care mulți cred că am avea nevoie.
Probabil cel mai „wild” spectacol pe care l-am văzut a fost cel semnat de Kim Noble – Lullaby for Scavengers, a treia parte dintr-o serie care tratează tema singurătății și a prieteniei. Sfâșietor și emoționant, condimentat cu umor absurd și video art, Kim Noble împinge limitele performance-ului în viața reală și-ți dă senzația că pur și simplu nu are de gând să se oprească pentru că nu cunoaște limite. Mă uitam la oamenii din sală, așteptând să se ridice și să plece. Ar fi avut toate motivele din lume. N-a plecat nimeni, l-au aplaudat minute în șir și au mai rămas afară la o țigară să discute.
Recunosc, m-a uns la corazon Future Lovers de la Compania La Tristura, condusa de Itsaso Arana, Violeta Gil and Celso Giménez care de peste zece ani lucrează cu tineri și care pe durata întregului spectacol, pur și simplu au suspendat granița dintre amatori și profesioniști.
Pe lângă spectacole, Geneva mi-a dat senzația că mediul lor cultural este atât de puternic, încât orice spațiu liber pe care îl găsesc, îl transformă instant într-un spațiu cultural. Am văzut sedii provizorii care arata mai bine decât teatre proaspăt renovate de la noi, circulația artiștilor încurajată, majoritatea ferindu-se să fie asociați prea mult cu o singură locație / instituție / companie.
Grație L’Abri am participat la seminarii, întâlniri, discuții libere cu artiști, programatori, manageri culturali, directori de festival, de companii independente și instituții publice. Printre întâlnirile care mi-au rămas întipărite pe retină:
Claude Ratzé – director si Simone Toendury – programator al Festivalului de la Bâtie care au vorbit mult despre direcțiile artistice, viziunea și misiunea festivalului, despre responsabilitatea și asumarea unor selecții, despre parteneriate, co-producții, provocări, dar și despre negocierile constante cu teatrele care găzduiesc spectacolele. În accepțiunea lor, teatrele care găzduiesc spectacolele festivalului nu sunt văzute ca locuri pustii pe care le închiriezi și faci ce vrei, ci din contră, se ține cont de specificul și imaginea lor, de publicul care frecventează locul, precum și de viziunea managerilor.
Cu Barbara Giongo – co-director Grütli – Centre de production et de diffusion des Arts vivants am avut parte de o întâlnire foarte caldă și prietenoasă care a culminat cu un mic tur al locului în ultima mea zi petrecută la festival. A vorbit firesc, lejer si responsabil despre ce înseamnă co-directori, despre mandate limitate, viziune artistică, bugete de producție, precum și despre deschiderea unui spațiu cultural către cât mai mulți beneficiari.
M-a emoționat foarte mult întâlnirea cu Amalia Lima, dansatoare și asistenta Liei Rodriguez, precum și întreaga poveste de la începuturile Centro de Artes da Mare, Favela Rio de Janeiro. O poveste despre cum poți începe de la zero, să lucrezi aproape la limită, să construiești cu răbdare și-n același timp să ai atitudine împotriva regimului Bolsonaro.
Mi-am propus ca în toată perioada petrecută la Geneva să evit comparațiile, să încerc să mă detașez de realitatea din România și să înțeleg că e vorba de alt sistem, alt context, altă abordare. Dar parcă nu mă pot abține să nu bag bățul prin gard și să lansez măcar câteva întrebări pe care le consider importante: Oare cât de relevanți suntem în acest moment din punct de vedere artistic? Cum și cu ce vom rămâne în memoria culturală a spațiului european? Cum ne dorim să arate infrastructura culturală? Care sunt la ora actuală temele importante dintr-un circuit cultural mult mai larg și oare cât suntem de datori să ne racordăm măcar din când în când la ele? De cât timp are nevoie întregul ecosistem cultural să-și dezvolte anticorpi care să ne protejeze de tot felul de abuzuri? Sau când vor deveni școlile vocaționale parte integrantă a unui circuit în care artiști de talie europeană să vină constant pentru workshopuri sau masterclassuri? Lucrăm cu adevărat ceea ce ne dorim? Sau suntem prizonierii lui #cesepoate, #cesecere, #cemălasă în detrimentul lui #cemăinteresează? Și oare cât de mult vom mai rezista noi între noi până să o luăm razna? Sau am luat-o deja?
Recunosc, pe undeva am impresia că nu vom ajunge niciodată acolo. Poate că pur și simplu nu ne este scris să trăim normalitatea unui mediu cultural sănătos și că nu ne vom putea vindeca de un anumit fel de a privi lucrurile, de a acționa, rămânând veșnici prizonieri ai unui șablon în care ne complăcem și din care refuzăm ostentativ să ieșim. Curge însă la auto-suficiență din robinetul nostru de zici că e stricat contorul… Nu știu, poate doar eu am senzația că în spatele pozelor de pe facebook e foarte multă liniște și mult gol. Poate că de fapt totul e ok, exact așa cum trebuie să fie. Gândul ăsta îmi dă fiori…
Flash-rewind la drumul de întoarcere. Undeva la km 210, autostrada M3, pe fundal de Leon Vynehall, într-un mod aproape bizar, mi-a fugit gândul la toți cei 17 ani pe care i-am petrecut prin diferite școli. O jumătate de viață într-un singur flash. Și-n flash-ul ăsta i-am găsit pe toți cei care de-a lungul anilor mi-au deschis mintea, mi-au provocat creativitatea, și care prin exemplul propriu de eleganță, pasiune și intelect au contribuit și au fost martorii devenirii mele. Whatever that turned out to be. Mulțumesc Paula Husar, Maria Roșca, Florina Vanciu, Nicolae Weisz, Doina Rogojan, Elena Mihali, Mirela Ardelean, Daniela Dunca, Sinkó Ferenc, Radu Nica, Mihai Măniuțiu.