Bitola, orașul în care familia mea s-a refugiat din calea ienicerilor lui Ali Pașa, numit, în timpul stăpânirii otomane, Monastir Vilayet, și-a păstrat, în ciuda atâtor cutremure ce l-au spulberat, aspectul cosmopolit, mai cu seamă în centru, unde au locuit mai multe familii de aromâni. Încă mai port în buzunarul de la piept imaginea sepia a Străzii Largi, Sirok Sokak, pe care se înșirau, pe dreapta, de la capătul dinspre gară, casa familiei Manakia, urmată, la câteva case distanță, de casa bancherului Cărinte, după care, pe o stradă laterală, se înălțau, curate și pline de viață, casa lui Chir Todi, casa noastră și casa lui Danagași. În capătul străzii noastre funcționa un spital. Mai departe, tot pe dreapta Străzii Largi, urmau farmacia, Catedrală Franceză și Școlile Franceze. Mărginită, de-o parte și alta, de râurile Kurderes și Râul Dragor, peste care străjuiau două poduri înguste, destinate trecătorilor, Strada Principală găzduia pe stânga Biserica Românească, după care urma o stradă laterală ce ducea la Casa Capsali iar, aproape de malul Râului Kurderes, se zărea Casa Turcească. Strada Largă își etala, tot pe stânga, Școlile Turcești, Hotelul Monastir cu Restaurant și Cinema. Încă o stradă laterală pe care se aflau Școlile Grecești. Biserica Grecească dăinuia aproape de râul Dragor, pe altă stradă laterală, tăiată din aceeași Sirok Sokak.
Constat, uneori, că memoria devine o foaie îngălbenită pe care inima trasează cu un creion bont schițe tremurate. Sper numai ca întâmplări, care au însuflețit casele pomenite mai sus, să reînvie o parte din prospețimea și vigoarea acelor vremuri.
Pe la începutul anilor 1900, aproape de Strada Largă locuiau trei frați, atât de diferiți că, de ani mulți, nu mai vorbeau unii cu alții. Pentru a pecetlui definitiv diferențele dintre ei, cei trei și-au schimbat numele. Fratele cel mare, Ianachi, se numea Danu, mijlociul Teodor/Todi Danide sau Danides, după cum îl strigau vechii săi colegi de la Facultatea de Filozofie din Atena, unde studiase cu râvnă și pasiune, inclusiv cultura elenă, iar mezinul, Alexandru, se numea Danabași, după cum îl strigau prietenii săi turci: caimacami, valii, bei și pașale. Nu doar numele lor erau diferite, ci și locuințele ce păstrau, intacte, istorii și destine diferite. La mijlocul străzii, casa lui Chir Ianachi, masivă ca o cetate, acoperită cu plăci de ardezie, fusese construită de meșteri moscopoleni, după modelul casei din Moscopole, în care locuiseră îngeri moscopoleni și istoriile lor îngemănate. Casa lui Chir Todi (Teodor Danide), situată la capătul străzii, nu departe de Strada Largă (Sirok Sokak), aproape de locuința lui Iconomu Cărinte, era de fapt vechea casă părintească: joasă, cu două cerdacuri, în față și spate, înconjurată de pomi fructiferi, cu boltă de viță în spate, sub care trona o masă de piatră la care, adesea, chir Todi medita. Pe aceeași parte a străzii, la celălalt capăt, înspre Piața Mare, către cartierul evreiesc, se înălțau casele lui Alexandru: două corpuri de cărămidă, acoperite cu țiglă, cu jaluzele verzi la ferestre și balconașe cochete. Ianachi Danu era negustor de cherestea (cherestegiu), Teodor Danides, filozof, iar Alexandru Danabași, furnizor al armatei turcești. Trei destine diferite. Scrise în Balcanii misterioși și frământați. Abia în vara lui 1917, în urma unui bombardament al armatelor germane și bulgare, care a durat o zi întreagă, după ce casele lor au fost transformate în scrum și pulbere, flăcările au pus, în sfârșit, capăt frământărilor și neînțelegerilor, iar ruina, moartea și tăcerea le-au luat locul.
Pe la 1900, Chir Ianachi Chiristigi, pomenit de același carismatic autor, Atanase Hâciu, ca angrosit de tâmplărie, cu depozit și atelier, situate pe strada Cherestegiilor, avea 93 de ani. În câteva însemnări de-ale lui Chir Ianachi, am zărit una ce se repeta într-o cheie oarecum umoristică: „M-am născut în 1807. Sunt leat cu Napoleon Bonaparte și Ali Păshelu, buni prieteni la vremea lor…” Reflectez un pic la însemnare și gândesc că savoarea și magia orientală, poposite în Balcanii mereu gata să dea în clocot, în urma armatelor de ieniceri, au vrăjit și i-au ademenit pe occidentali. La fel cum, înstrăinat de identitatea sa, Ali Păshelu a fost, la rândul lui, fascinat de personalitatea războinică a împăratului francez.
Viguros ca un stejar, Chir Ianachi moștenise de la părintele său, Mihai Danu, fiul Marelui Celnic Petrea, rănit de moarte de ienicerii lui Ali Pașa pe câmpul de luptă de la Moscopole, spiritul negoțului bine organizat, deprins la Moscopole pe vremea când producția păstorilor era organizată de celnici. În cele mai importante centre comerciale, celnicii se bazau numai pe oameni de încredere, pricepuți la desfacere și export. Celnicii răspundeau însă și de trasport. Prin urmare, angajau chirigii sau chervanagii viteji și onești care aveau datoria să apere cu propria viață mărfurile care circulau spre a fi vândute.
Casa părintească, ridicată de meșteri moscopoleni aidoma celei din Moscopole, avea o firidă specială în care tatăl său adăpostise icoana Sfântului Gheorghe, adusă din ținutul pârjolit de ieniceri. Atât mai scăpase după măcel. Și câteva cufere mari cu veșminte de mătase venețiană, blănuri fine și alte haine scumpe, purtate la Moscopole de bunica lui. Sub ele, mai la fund, cum se obișnuia, se găseau giuvaeruri de preț, zâvorâte cu șapte lacăte.
Căsătorit cu Anastasia Mamlegi, care i-a adus o zestre frumoasă, Ianachi și-a pus pe picioare negoțul cu cherestea. Cu Anastasia, numită și Ata, a avut doi copii: o fată, Veta și un băiat, Gheorghe Danu, bunicul meu, amintit de același Hâciu: „Nu departe era Strada Cherestigiilor: Tanciu din Târnova, Zisi, Mina din Magarova, Ianachi Chiristigi și fiul Gheorghi și alții, mari angrosiști…” Chibzuit și răbdător, Chir Ianachi a reușit în afacerea cu lemne, răsturnând sensul zicalei românești „ ușor e de câștigat, greu de păstrat „ în cea armânească „ dintre toate națiile, armânul știe, cel mai cu folos, a păstra.” Până la 60 de ani fusese ca toți oamenii, ceva mai energic și mai aspru însă. Tot ce plănuise realizase cu propriile forțe. Firea lui îl făcea adesea să spună:
„Ai mei au scăpat de pârjolul de la Moscopole. Săraci, dar cu sufletul oțelit. Regesc.” Înalt, impunător și aproape tot timpul încruntat, impunea respect și stârnea teamă. Nu vorbea urât nimănui, de fapt nici nu prea vorbea. Nu făcea gălăgie. Nu ridica tonul. Numai că privirea lui pătrunzătoare îi făcea pe ceilalți mărunți de tot. Pe stradă, oamenii se fereau din calea lui și vorbeau în șoaptă. Copiii se opreau din joaca lor și priveau temători la sprâncenele lui stufoase și albe, ridicate în sus. Necazul era că nu zâmbea și nu prea se omora nici cu gesturile. Mersul îi era încet, fără grabă, apăsat. Când intra într-o încăpere sau mergea la vreo adunare, ceilalți se ridicau în picioare, iar el îi saluta, mișcându-și ușor capul. Pe femei nu le privea. Acasă, femeile din familie umblau în vârful picioarelor și îl serveau, cu un aer umil și supus, ca pe un pașă. Detesta costumul obișnuit de orășean și-l prefera pe cel de celnic, moștenit de la tatăl său.
(fragment dintr-un roman în lucru)