Unul dintre cei mai îndrăgiți autori de romane polițiste (fantastice, științifico-fantastice, fanteziste) din perioada anilor ‚60-’80, Leonida Neamțu pare azi un necunoscut, opera sa, ce cuprinde aproape 40 de volume, este prea puțin citită, doar cei din generațiile de dinainte de Revoluție îi mai cultivă memoria (În urmă cu vreo 4-5 ani, niște români stabiliți în SUA intenționau să-i reediteze acolo sau de acolo, romanele polițiste, fără a finaliza însă proiectul). Dar, Clujului literar de azi îi lipsește, parcă, spiritul de frondă bonomă, dacă se poate spune așa, al unui boem sentimental, al unui aventurier de stirpe livrescă, al unui pătimaș îndrăgostit de viață, o viață pe care a trăit-o cu voluptate în tumultul evenimentelor mărunte ale epocii.
Născut în Basarabia, la Soroca (1934, m. la Cluj în 1992), s-a refugiat în 1940, împreună cu familia, familie de intelectuali care au refuzat astfel rămânerea în provincia alipită abuziv la măreața Uniune Sovietică. Leonida urmează școala la Vișeu și Sighet, înscriindu-se în 1951 la Facultatea de Filologie a Universității clujene, secția rusă, pe care o abandonează însă în 1953, datorită presiunilor exercitate asupra sa de către organele securității. (Se încerca în acei ani repatrierea fugarilor din Moldova de peste Prut, iar cei care eschivau o asemenea măsură politică erau supuși unei monitorizări drastice a întregii lor activități în România, Leonida având obligația de a se prezenta lunar la biroul de evidență a populației, la miliție, suspectat de a fi antrenat în acțiuni împotriva regimului). O mână de ajutor îi întinde A. E. Baconsky, angajându-l în redacția revistei „Steaua”, în urma debutului poetic în paginile „Almanahului literar” (1952) unde publica frecvent versuri cu un conținut tematic pe linia dogmatică a proletcultului, trebuind astfel să-și dovedească atașamentul față de regimul politic din țară („Sunt ostașul stelei roșii pe pământ,/ Cea mai luminoasă dintre stele./ Singurul motiv al nașterii mele/ Este s-o vestesc și s-o cânt” – Ultima verba). O colecție de asemenea versificații reprezintă (din păcate) debutul editorial, Cântecul constelației (1960), în Colecția „Luceafărul” a Editurii de Stat pentru Literatură și Artă (București), în care mai publicaseră până atunci, volume de versuri, Cezar Baltag (Comuna de aur), Ilie Constantin (Vântul cutreeră apele) și Nichita Stănescu (Sensul iubirii). Leonida Neamțu se dovedește a fi un fidel imitator al poeziei din acea perioadă a mentorului său, A. E. Baconsky care excelase pe linie proletcultistă în volumul Copiii din Valea Arieșului (1951), continuând să-și declame patetic, și mai târziu, atașamentul față de partid: „Nu mă întreb partidul cum să-l cânt/ El m-a pătruns cu fulgerări de stele,/ Incendiind, iluminând,/ Codrii de mai ai tinereții mele./ Şi de atunci cu fiecare rând/ Ce-l scriu, cu fiecare răsuflare,/ Chemarea lui în mine-o simt arzând/ Şi-o strig la poarta lui viitoare” (Colocviu cu inima mea, în „Gazeta Literară”, joi 10 noiembrie 1955, p. 3).
În Prefața volumului, Dumitru Micu se străduiește să-l recomande („în rândul celor mai promițătoare talente”) pentru vocația sa autentică, poetul fiind condus de „năzuința de a-și dărui talentul luptei pentru edificarea noii societăți”. Citindu-i azi proza, descoperim cu ușurință în ea pe ironistul și persiflantul scriitor care știe să se dedubleze inteligent în așa fel încât cenzura să nu-i poată reproșa, să nu-i poată obiecta nimic nepotrivit programelor ideologice. Aceeași privire retrospectivă asupra celor două volume de versuri publicate – un al doilea, Ochii, la Editura Tineretului, București 1963 – poate descoperii tehnica manufacturieră de versificație practicată sârguincios de Leonida Neamțu, el abordând toate temele aflate în circulație la acea dată, descriptivist, ca să nu spun propagandistic, reportericește și declarativ („Întreaga mea forță aparține Comunei,/ Inima mea aparține Comunei” – Apartenența). Elogiază brigadierii marilor șantiere, evocă sacrificiul eroilor de la Grivița („O lovitură a greului pumn feroviar/ În fălcile capitalului!” – Tăceți, pietre…), abnegația în muncă a minerilor („Din adâncul fără aripi și vânt/ Munca minerului vine spre mine,/ Munca minerului vine spre tine/ Mare și simplă, fără cuvânt” – Munca minerului), patosul oțelarilor („Șarjele ce vor clocoti în aceste cuptoare/ Revărsând ca un torent/ Pentru marile clădiri ale vieții ce vine/ Metalul cu incandescență solară,/ Aici – / Te poți gândi la comunism” – Peste o mie cinci sute de grade), bine-nțeles, odele pentru Lenin nu puteau lipsi („În satul ce pe hartă n-are nici loc, nici nume/ E Lenin deportat. Nămeți în poartă-i bat/ Şi-un sol îi bate-n poartă, venind întârziat/ Cu vești de la tovarăși, din țară și din lume” – Zilele lui Octombrie) etc., etc.
Printre atâtea poncife scrise ca obligat a-și face temele, răzbate din loc în loc, cu discreție, fiorul liric autentic. Acesta trebuie luat în considerare pentru mai dreapta apreciere a poeziei lui Leonida Neamțu. Emoția întâlnirii cu natura duce la elegante pasteluri, scrise în manieră tadițională, dezvoltând imagini evocatoare cu caldă sensibilitate picturală: „A nins peste pădurile de brad/ Prin care am umblat și n-am umblat…/ Stă ca un vis Pietrosul alb, în zare/ Și cade-amurgul la Prislop, în trecătoare” (A nins…) sau, cu anume tandrețe, sensibilizat de freamătul primăverii: „Pe Solovan cireșii au izbucnit în râs/ Și florile, o mie de mii, s-au fost deschis./ Petalele se mișcă în dulce legănare/ Sorbind puteri și miere din razele de soare.// Au izbucnit cireșii pe deal în valuri albe/ Și ramurile-și mișcă în vânt ca niște salbe,/ Petalele coboară încet de glie supte/ Acoperind pământul și ramurile rupte […]/ Pe Solovan cireșii în râs au izbucnit/ Ca viața ce-și azvârle giulgiul învechit./ Noi fructele de purpur din ramuri le-om culege/ Când soarele de vară va fi să le dezlege” (Pe Solovan cireșii). În lirica de dragoste – atâta câtă este – apar tandreți și melancolii ce se disjung total de patosul declarativist al poeziei agitatorice, chiar dacă miza cade oarecum ironic pe finalul unei poante duioase: „Câte nu știu castanii! Frunzișul rotitor/ Ascultă, vrând, nevrând,/ Tot ceea ce se spune și cântă-n umbra lor./ Și nu pied un cuvânt!// Treceam prin parc în seară. Era o seară-așa/ De clară și înaltă. Era atât de bine…/ Sub un castan o fată îi tot spunea cuiva:/ – Mai stai puțin cu mine!// Și revenind pe-acolo, cândva, într-un târziu/ Din nou pe-aceeași bancă am stat fără să știu./ Iar sus în spații,/ Deasupra mea, cântau trei constelații.// Era o seară albă. Era așa de bine./ Și vrând să plec, cu greu m-am regăsit./ Ca un ecou, castanul mi-a șoptit:/ – Mai stai puțin cu mine…” (*** Câte nu știu…). E un visător, călător în spații deschise cu gândul fără opreliști, vibrând în emoția depărtărilor imaginare ca într-o posibilă evadare din contextul diurn: „Desenez din memorie/ Continente și mări;// Desigur încurc golfuri, peninsule,/ Nu sunt călător încercat;// Străbat mai ușor o inimă decât un ocean,/ Deși e plină și inima/ De arhipelaguri, fiorduri și stânci/ Necunoscute” (*** Desenez din memorie). E totuși un peisagist sensibil, desenând vibrante tablouri de natură, o natură în care se simte ocrotit de intemperiile dramatice ale citadinismului militant: „Pădurea sună azi din mii de clape:/ Sunt voci pe care nu le mai încape,/ Vârtejuri de lumină/ Pornite din pământ, din rădăcină.// Un cer de toamnă, larg, întins de vânt/ Vibrează fluturând/ Și frunzele aprinse ce se-aud/ Își duc tăciunii galbeni către sud.// E o mâhnire parcă, dar mai mult/ Un foc ce nu se vede, un tumult,/ Un echilibru și-o înțelepciune/ În armonia toamnei ce apune.// Nimic nu moare, n-a murit vreodată:/ Glasul viorii, frunza scuturată,/ Nici curcubeul efemer din vară,/ Nici fluturii născuți doar pentru-o seară” (*** Pădurea sună azi…).
Odată depășită perioada creației realist-socialiste, Leonida Neamțu se simte oarecum eliberat de orice constrângeri și abandonează poezia tematică a epocii revolute, considerând, probabil, că s-a achitat cu prisosință de obligațiile ideologice. Viața lui se schimbă, nu doar registrul în care scrie. E un tânăr dornic să-și trăiască viața după propriile sale programe – urmează un regim riguros de creație: dimineața se așează la mașina de scris, umplând pagini cu aventurile debordante ale eroilor săi insoliți apoi, în anotimpul prielnic se plimbă cu barca pe lacul din parc, vâslind cu ambiția unui autentic canotor, o oră-două, după care urcă încet spre centrul orașului, cu popasul (obligatoriu într-o vreme) la baraca din colțul străzii Barițiu cu 1 Mai, la așa-zisul „Decanat” (frecventat de studenții Politehnicii din clădirile de alături), bea rom de Jamaica (precum marinarii sau chiar corsarii), face excursii în țară cu motocicleta (la început, apoi cu mașina, un Wartburg, la modă), joacă fotbal, participă la colocviile fanilor de literatură SF, organizate în marile orașe din țară, pleacă în croaziere pe Dunăre, organizate de ONT; e veșnic îndrăgostit, de femei frumoase pe care le alintă în romanele sale de aventuri – e în totul un veritabil boem literar care scrie de plăcere și pentru plăcerea cititorilor săi, foarte numeroși. S-a stins din viață la o vârstă la care, după decembrie ’89 i se deschideau, desigur, alte perspective de creație. Absența lui pare firească azi, într-un Cluj cu alte pretenții de viață, ale tineretului, decât cele pe care și le îngăduia el. Dar, nu mă îndoiesc, s-ar fi acomodat ușor și ar fi continuat să scrie, chiar dacă internauții de azi nu se dau în vânt după fanteziile sclipitoare din cărțile lui Leonida Neamțu, pe care n-au timp să le citească.