Pentru a învăța să vedem lucrările artistei Bogdana Contraș cred că ar trebui să construim o fereastră. O fereastră prin care să privim cu ochii lui Pessoa „o zi de ploaie”, până când, în locul obiectelor vom izbuti să înțelegem esența culorii:
„Aerul e de un galben voalat asemenea unui galben palid văzut printr-un alb murdar. Abia au mai rămas urme de galben în acest aer cenușiu. Cu toate acestea, valoarea acestui gri păstrează urme de galben în tristețea ei”1.
Apoi, ar trebui să învățăm că în spațiul în care aerul are urme de galben, o culoare poate să fie văzută prin altă culoare: timpul nu are sens. De aceea, aici putem asculta „căderea timpului” pe falia strâmtă între somn și nesomn, între „dormire și nedormire”:
„Dorm și dezdorm. De partea cealaltă a mea, mult mai departe de locul unde zac, liniștea casei atinge infinitul. Ascult căderea timpului, picătură cu picătură și nici un bob ce cade nu se aude căzând. Memoria îmi apasă fizic inima mea fizică, memoria redusă la nimic, amintirea tuturor celor care au fost sau a tot ceea ce eu am fost.”2
Se naște astfel o lume hibridă, în care corpurile nu au umbră, iar trunchiurile copacilor nu sunt în mod necesar verticale.
Aici am putea aluneca nestingheriți înainte, în urmă, în lateral, urcând în luntrea lui Caron fără să plecăm către vreo judecată. Pentru că însuși Caron e gol, transparent ca o umbră, alunecând pe ape de culoare albastră. Orb ca Tiresias, el ține în mâna gălbuie ca o lumânare un toiag de solomonar cu care taie timpul și pânza.
În fața lui, felinarul fără lumină agață de cer o candelă albă: pendulul oprit al unui timp ce „nu se aude căzând”. „Memoria redusă la nimic” nu mai are nevoie de Lethe. Ea încolțește în cerul gol și amnezic în fire de iarbă albastră.
Lucrările Bogdanei Contraș au un aer metafizic, suprarealist. De aceea, corpurile ei se desenează fără volum. Luntrea de pildă, luntrea lui Caron, devine un vehicul bidimensional. Nu cavitatea sa salvatoare, ci nervurile ce o fac vulnerabilă și transparentă ca o frunză sunt cele care ne rămân întipărite în memorie.
Luntrea albă, este echivalentul egretei fără corp, al fântânii fără cumpănă, al peștelui fără apă. Bogdana Contraș operează cu logica inversată a lui Magritte, interogând însuși rolul reprezentării. Siluetele de îndrăgostiți nu mai au nevoie de margini, pentru că spațiul din jurul lor se curbează.
Chipul poate să apară oriunde, iar obiectele sunt lipite de aer asemenea imaginilor dintr-un colaj. Din când în când, câte o linie geometrică, venită de niciunde, rupe definiția reprezentării, ca și când perspectiva s-ar fi transformat brusc într-un simplu calcul matematic imposibil de rezolvat.
Mediana aceasta abstractă, săgetează spațiul asemenea unei ecuații. Prin ea, fulgul începe să zboare prins într-o piramidă cristalină ridicată peste pietrele desenate în nuanțe de turtă dulce.
Însă brusc, spațiul colorat se poate sparge, iar obiectul se retrage alb într-un alt palier. Este o formă de abreviere, un denunț al corpului dintr-o dată absent, eludat din sfera reprezentării.
Logica unui teritoriu cartezian, jocul plinului și al golului, raportul apă –  granit, opac – transparent, cer și rocă, sunt toate proiecții ale unui sistem semantic secund în care artista așază mizele unei lumi volatile.
În lucrările Bogdanei Contraș, copacii cresc din piatră, cerul se apleacă în lampion, bărcile – ca niște oase de pește – transformă apa în aer, levitând cu delicatețea fulgilor de flamingo alb la capătul unor terase care par să aibă marginea chiar în ochiul celui care le privește. Circular ca o cochilie, un ochi de calciu ne privește hipnotic, transformându-și lacul în peisaj.
Nimic din ceea ce desenează artista Bogdana Contraș nu se poate cuantifica. Piatra plutește, zidul se topește, umbra sparge zidul, golul se face opac, iar coroana copacilor reconfigurează aerul, iluminându-l.
Scaunul deșirat e scară, dar și colivie, iar pontonul de culoarea grâului ajunge până la soare. Arcade roșii deschise către niciunde au funcție de pod peste munții care în orizont se transformă în valuri. Roca roșie arde. În aerul verde cresc căpițe multicolore. Raportul vegetal mineral devine incert. Trunchiurile gri ale arborilor bătrâni au textură de rocă. Fără rădăcină, ele dau muguri. Nuferii se agață de cer, iar crinii leagănă balansoarul unei siluete evanescente.
Artista Bogdana Contraș pictează nu corpuri, ci „memoria lucrurilor”. În culori ce par să se privească unele pe altele, ochi colorați ce „dorm și dezdorm” văd cum timpul cade picătură cu picătură.
În lumile ei fără sunet, „amintirea tuturor celor care au fost” se întâlnesc cu amintirile celor ce ar fi putut să fie, în punctul de fugă care, sub ochii lui Pessoa, toate corpurile ating, inefabil, infinitul.

***

Bogdana Contraș, născută în anul 1977, la Bucureşti, este artist vizual şi jurnalist cultural. A absolvit Universitatea Națională de Arte din Bucureşti, Secția Pictură, în anul 2000 şi Studiile Aprofundate la aceeaşi Universitate în 2005. A obținut Bursa „KulturKontakte” şi a studiat la International Summer Academy of Fine Arts din Salzburg, Austria (2006). Din anul 2001, este membră a Uniunii Artiştilor Plastici din România şi a apărut în Dicționarul Personalităților din România (2017) și Who’s Who Romania (2010).
Artista a expus în anul 2024 la Muzeul Municipal „Octavian Moşescu” din Râmnicu Sărat, iar în anii trecuți a avut expoziții în țară și străinătate la: Muzeul de Artă din Constanța, în 2022; Muzeul de Artă „Vasile Grigore” din Bucureşti, în 2015, Galeria „Goldart Hilton” Bucureşti, în 2008 și 2009; Institutul Cultural Român din Berlin, în anul 2006; Galeria „Galateea” din Bucureşti, în 2004; și tot în anul 2004, la Muzeul Dunării de Jos din Călăraşi.

 

 

Note
1 Pessoa, Fernando, Cartea neliniștii, București, Humanitas, p. 222;
2 Ibidem;