Profesor de limba și literatura română la Pitești, Hadrian Soare a absolvit în 1993 Facultatea de Chimie a Universității din București, orientându-se apoi spre studii filologice, fiind și absolvent al Facultății de Litere din Pitești.
Dacă am menționat aceste (semnificative) repere biografice am făcut-o ca argument pentru seriozitatea unui intelectual la care, între știință și literatură, nu e vorba de nehotărâre, de ezitare, ci de întâlnirea fericită a unor limbaje și perspective asupra realului.
Inițial teză de doctorat, volumul Mihai Eminescu. Timpul și metamorfozele sferei (Pitești, Editura Trend, 2016) este, până la un punct, o expresie a dublei pregătiri a autorului, chimistul, omul de știință, și filologul, eseistul, în sensul abordării în detaliu, la nivelul „atomului” a poeziei eminesciene. Hadrian Soare face de altfel o mărturisire ce reține atenția cititorului. Autorul face o necesară disociere între viziunea eminesciană (poetică, a artistului), din Scrisoarea I, și o teorie despre nașterea universului, cea legată de boson (teorie elaborată de fizicienii Peter Higgs de la Universitatea Edinburg și Francois Englert de la Universitatea liberă din Bruxelles). Este vorba de particula elementară, menționează Hadrian Soare, „despre care se crede că face parte din mecanismul ce conferă masă celorlalte paricule elementare”. Așadar, „o particulă creatoare de masă, iar, pe baza relației intrinseci cu energia, implicit creatoare de Univers”. Pentru a pune în evidență relația dintre opera lui Eminescu și amintita teorie referitoare la originea universului, Hadrian Soare trimite la manuscrisele eminesciene care conțin „însemnări științifice” și referiri la „teoria ecuațiunii universale sau a raporturilor constante dintre finit și infinit”.
Autorul se arată dispus să acorde atenție manuscriselor eminesciene (tratate cu multă îngăduință de Perpessicius și de G. Călinescu). Hadrian Soare le citește cu ochiul unui exeget literar, ce așteaptă în ultimă instanță întâlnirea cu opera, considerându-le, mai mult sau mai puțin mărturisit, puncte de plecare în geneza ideii poetice și a imaginarului în general. Fiindcă, dacă va reveni pe parcursul volumului la manuscrise, autorul amplului studiu rămâne totuși eseistul (Nicolae Oprea vorbea pe bună dreptate de un „mult curaj exegetic al autorului”) a cărui finalitate o constituie punctul de plecare pentru o posibilă perspectivă asupra imaginarului eminescian. Abordând din acest unghi universul poetic, Hadrian Soare se plasează în spațiul sensibil în care teoria (în mod inevitabil exterioară imaginii și poetice) se transformă inevitabil în substanță artistică), „materie” poetică, legitimându-se în exclusivitate, ca interioritate, prin limbaj și sub semnul limbajului artistic, al textului în ultimă instanță. Fiindcă, până la urmă, contează mai puțin influența primită de poet, care, prin definiție, nu transcrie idei existente (indiferent de natura lor), ci mizează în exclusivitate pe sensurile generate de textul literar, un text care, prin însăși condiția sa, este sortit să trădeze creator orice intenție inițială. Ne-a convins de acest lucru Eminescu însuși atunci când a lăsat o însemnare, pe fila unui manuscris, despre Luceafărul ca alegorie a geniului care nu cunoaște moartea, nu este fericit și așa mai departe. Or, poemul, după cum o dovedesc lecturi de mare finețe din ultimii ani, înseamnă, totuși, mult mai mult, chiar cu siguranță altceva decât a dorit poetul să spună, fiindcă textul lui trădează tot ceea ce-i este anterior, chiar și pe autorul său.
Substanțiala carte a lui Hadrian Soare este structurată în șase capitole, pe care le menționez fiindcă acestea concretizează perspectiva exegetică a autorului: „Punctul, cercul, sfera și hipersfera – simboluri ale universului poetic eminescian, urmat de Timpul demiurg, Eul Dumnezeu, Colonii de lumi pierdute, Macroscopice popoare și, în final, Natura și erosul, factori de compensare a eului în fața entropiei temporale”.
Într-un convingător Argument, Hadrian Soare optează pentru un eseu ce are în vedere universul eminescian plasat „sub semnul sfericității”, în sensul în care o serie de teme, motive, mituri, „metafore esențiale” și, mai ales, „idei științifice” se situează „într-un perfect echilibru”, într-un întreg în care „toate elementele componente sunt supuse circularității și corespondențelor depline”. Mai mult, subliniază autorul, la Eminescu orice punct al universului imaginar asigură perspectiva asupra întregului și, în primul rând, asupra „revelațiilor profunde”. Ideea este de reținut pentru lectura propusă de Hadrian Soare: „Orice interpretare de valoare a părții, a fragmentului, a oricărui text poetic semnificativ, nu poate face abstracție de acest adevăr esențial”. Autorul insistă în mod deosebit asupra acestui aspect: „În orice punct al spațiului poetic te-ai afla, ești în același timp și în centrul lui”.
În această situație, lectura lui Hadrian Soare, din orice „punct” al operei ar porni, ca să-l parafrazez pe autor, are în vedere coerența și unitatea universului imaginar eminescian. Fiindcă, pe parcursul demersului interpretativ al lui Hadrian Soare fragmentul și întregul se luminează reciproc, sub semnul generos al sferei. Autorul își pregătește cu atenție lectura, urmărind repere ale imaginarului eminescian, din unghiuri diferite. Punctul este abordat din perspectiva valorilor sale simbolice (celebrul dicționar de simboluri al lui Jean Chevalier și Alain Gherebrant nu este uitat), consemnându-se prezența punctului de la filosofi, din Antichitate până la un Martin Heidegger. Hadrian Soare menționează însă că Mihai Eminescu „dă expresie extrem de plastică aceleiași idei”, pe care o urmărește pe parcursul volumului. La fel procedează autorul și atunci când scrie despre cerc, sferă și hipersferă ca simboluri de referință. Astfel, cercul este urmărit atent la autorii care au scris despre Eminescu, fără să lipsească propriul punct de vedere. În același timp, autorul nu uită că poezia eminesciană – prin însăși condiția ei – nu transcrie, după cum spuneam, ci metamorfozează în substanță proprie idei din alte domenii. Observația lui Hadrian Soare, care stă de altfel la baza lecturii sale, este binevenită: „poemele eminesciene permit lectorului multiple, de multe ori interferente, în funcție de ipotezele cosmogonice menționate, ele înseși congenere, desprinse unele de altele. În cazul lui Eminescu […] construcția complexului edificiu al operei sale îseamnă deopotrivă o resurecție a gândirii mitice și filosofice, o întoarcere către idei și mituri de o profundă revelanță culturală, nepreluate însă fără rezerve, ci printr-o personalizare originală a sensurilor lor poetice, cât și o certă deschidere către interpretări ale științei întregului secol următor”.
Un capitol semnificativ pentru demersul analitic al lui Hadrian Soare urmărește natura și erosul, ca „factor de compensare a eului în fața entropiei temporale”, unde eseistul găsește un spațiu generos de manifestare și unde, în general, referințele devin discrete, pentru a lăsa loc interpretărilor personale, bine argumentate prin raportare la texte eminesciene cunoscute.
Lectura este înțeleasă de Hadrian Soare ca o călătorie sistematică spre un centru al operei literare eminesciene. Este, până la urmă, vorba de un demers exegetic legitimat de text. Pornind în sens invers, după propria afirmație, „de la centru către margini” și valorificând viziunea unui „Dumezeu închis și condensat în el însuși, un Dumnezeu-punct” (reflex al lecturilor din Poulet), autorul percepe opera eminesciană ca o multitudine „de sfere perfect armonizate, cu infinite puncte cotangente, creând pentru lector impresia că, oriunde te-ai afla, te afli într-un centru în funcție de care se redimensionează relațiile spațiale și temporale ale întregului”. Hadrian Soare subliniază în mod deosebit ideea că, „chiar dacă noțiunea de hipersferă nu îi era cunoscută, ca de altfel nici teoria relativității lui Einstein”, contează la Eminescu intuiția unui artist profund, orientat spre ideea poetică.
În substanța sa, cartea lui Hadrian Soare rămâne expresia unui autentic dialog dintre ideile științifice și opera literară, capabilă să se distanțeze de acestea (nicidecum să le transcrie obedient) sub semnul imaginarului care le transformă vizibil, pentru a-și impune propriul univers. În egală măsură, Mihai Eminescu. Timpul și metamorfozele sferei se citește ca expresie a unui dialog interior, al omului de știință, cu celălalt Hadrian Soare, criticul și eseistul.