Roșia Montană, bineînțeles. Aș mai merge acolo? La fel de bineînțeles e că nu știu. Ceva din mine ar merge, altceva ar întoarce capul. Când Lot, când Sara. Cei cu Sodoma și Gomora. Gândurile mi se încaieră.
Nu-i gâlceavă, ci învrăjbire de-a dreptul. Iar vrajba te cuprindea-n brațe ca o ființă vie, pe loc, în acel loc. Te îmbrățișa ca șarpele pe Laocoon. Se ridica în aer ca o pâclă, ca un abur, o respirai, o inhalai. Am simțit-o cum se năștea de la primii pași pe ulițe. Și nu de azi. Era de ieri. Să fi fost dintotdeauna?
Ieșea din ziduri când treceai pe lângă case goale, golite, cu oameni strămutați, locuri cumpărate, cu inscripția Gold Corporation pe ele. Ca ștampila comcarului. Operațiunea începuse în forță. Urmau să fie dislocate 900 de familii, 2000 de oameni și… opt biserici moțești. Cam cu peste un miliard de lei vechi despăgubire pentru fiecare. Rămașii, aflați ceva mai depărtișor de locul fierbinte, erau cu ponoasele, cu reziduurile, cu aerul viciat, și fără parale… Iar plecații reveneau când și când. Trebuiau să revină, măcar la locurile lor din cimitire. Cum se vor fi privit în ochi unii pe alții? De privit, și eu am privit o astfel de familie. Tinerii aveau ochii limpezi, păreau mulțumiți. Bătrânii aveau ochii goi, se uitau în lături și zâmbeau strâmb. Ca în Despărțirea de Matiora a lui Valentin Rasputin. Doamne, ce m-a mai impresionat cartea aia din 1976, când nu părea posibil să scrii astfel…
Alături, alte înscrisuri, pe sărite, plăcuțe puse din partea Academiei, cum c-ar fi clădiri cu valoare arhitecturală de patrimoniu. Și erau 42 astfel de tăblițe. Plus un fel de ecusoane de carton, ce marcau Marșul de solidaritate din 2003 al cetățenilor din
Cluj-Napoca pentru Roșia Montană. La toate porțile. Atât că nu trecuseră și numele Roșiei, la fel de… napoc și el, cel de Alburnus Maior. Din 131 d.H.
Au urmat de-atunci zeci de manifestații și manifestări, luări de poziție, indignări și vociferări, expoziții de fotografii, turism partizan, mitinguri și festivaluri, tabere și campinguri „Pro Roșia”, de s-a ajuns, în sfârșit, la înghețul de azi. Un succes. Problemă înghețată în 2018. Și? Brr…
Când ajunsesem în Roșia, cei din echipa de filmare erau cu sufletu-n gât, se temeau și de umbra lor, de orice bâtă va fi fost după un pom și de orice „ortac”, fals sau nu, după un gard. Auziseră de la colegi despre destule astfel de bruscări, unele rele rău. Mergeau cât mai pe ascunselea și-mi șopteau printre dinți îndemnuri de a mă retrage mai iute.
Dar am intrat în cârciumă. Cârciumă de mineri, doar cu un singur băutor pripășit, cu un biet pahar înainte. La care s-a adăugat alt pahar. Al meu. Un pustiu amenințător, rece și întunecos. Ca un șarpe pe dinlăuntrul său. Numai că, pe perete, ei bine, părea pe întregul perete, dar era de fapt sus, că te domina, te asuprea, te-ncăleca, acolo sus se desfășura câtamai tabloul. N-am mai văzut nicăieri așa ceva și tare ar fi mers să fie făcut un film, un filmuleț, doar cu el. Era o lume acolo. Mai bine zis Lumea.
În pânza aia, într-o ceață alburie, pe alocuri albăstruie, gri, cenușie, răsărea conturul unei lebede uriașe. Părea o arcă, o navă preumblându-se pe apele dintâi, din primordii. Nu o lebădă în imaginea clasică, din profil, ci frontal, cu aripile desfăcute, ca cei doi plămâni ai lumii. Și în aripile alea, ca în două mari scoici, în două găvane adânci și amăgitoare, se cuprindea, în fiecare, silueta unui om. Adam și Eva. Mărunți? Nu. Îndepărtați parcă și destrămându-se. Printr-un efect ciudat, erau fără prezență. Între ei, gâtul prelung al păsării, precum Șarpele, conținea acțiunea încă necomisă. Nici o minciună încă, nici o propunere, nici un îndemn nu se rostise. Deși era acolo. Pulsa. Îți intra în stomac. Împreună cu băutura. Dar se poate să nu fi fost Adam și Eva, că siluetele păreau cam gemene. Erau cumva Cain și Abel? Iar lungul gât alb al păsării, un ax al discordiei? Cine-l va fi așezat între ei? Băutura era de vină, desigur. Era din mere putrede?
Te uitai, te tot uitai în sus, până ți se-nțepenea gâtul și amețeai. Ce căuta tabloul la Roșia? Cine-l va fi făcut? Cârciumarul ridica din umeri. Era acolo și atât.
Iar merele pentru vinars erau tot de acolo? Oare? Un popă al locului, dintr-unul din cele 16 sate ale Roșiei, dar nu mai știu din care, grozav bărbat, lat în spate și-n umerii obrajilor, preotul Ioan Mera îmi spusese că ei, moții, duceau merele la vale, de la Turda-n jos. Spre schimb, pe grâu, porumb, legume. Nu le păstrau. Asta, demult, că n-o mai face nimeni azi. Acum, prunele se coc doar la patru ani o dată. Cireșele „sunt piele și os, adică pieliță și sâmbure, dar când megeam cu tata la câmp, miercurea și vinerea, fiindcă atunci era cu post, mă trimetea să culeg un colop de cireșe și ne săturam. Că aveau miez, carne și must și-o aromăă… Le culegeam în zece minute, că erau ciucur. Făceam țuică de cireșe. Zece cazane făceam. Ce-or face cu noi guvernanții, de ne lasă sufocați de poluarea asta, că n-or mai avea pe cine guverna, dacă nu iau măsuri? Să ne lase de voie, să trăim ca până acum, să nu ne mai sufoce… Și când se pornea semănatu, tata făcea rugăciuni. Dădea cu aghiazmă, cu un busuioc, pe boi, pe plug. Și mama arunca boabe de grâu pe el, pe semănător și pe animale. Numai așa se pornea. Da’ azi, nu se mai seamănă nimic. S-or făcut moții leneși? Nu, agronomi s-or făcut. Au văzut că n-au randament, că nu-i eficient. Că nu mai scoți nici sămânța. Că bobu-i uscat, pălește, o coajă doar. Avantaj niet. Starea noastră e jalnică acum. Dar guvernanții cu ce monedă ne închină, cu aia ne-om închina și noi la ei. Amin!”
Ei, asta depoziție…
M-am așezat pe-un umăr de deal și mă gândeam că toate o iau de-a dura. Dura. „Dura lex, sed lex”, mi-a răsărit pe loc în minte. Apoi, m-am gândit ce straniu, ce teribil cuvânt. A dura, e una. A îndura, cu totul alta. Iar a se îndura, și mai și. Iar de-a dura, oh… De care din expresii vor avea parte moții de aici, aurari din tată-n fiu?
Moș Mihon Nicodim bietul, că n-o mai fi pe lumea asta desigur, mi se plângea cu puține cuvinte și alea repetate mereu. Cum că nici casa nu e a lui, c-a fost a părinților și „s-o naționalizat în ’47”. N-avea habar deloc, nu-i spusese nimeni că și-o putea recăpăta de-acum, dar ce-ar fi făcut cu dărăpănătura, fostă țeapănă, din piatră, că nu i-ar fi luat-o nimeni? Așa că am tăcut. Mai bine să nu dea impozit ca proprietar, mi-am zis. „Și pământu, mă gândesc io, că e al lu’ tata și al lu’ mama, io n-am avut, d-am lucrat la baie. Moșu și moașa aveau chiar baia lor, jgheaburi de aur și iei…”
În casă, pe perete, pozele bătrânilor. Și-n ramă, vârâtă alături, tăiată dintr-un ziar îngălbenit, fotografia lui… Ceaușescu! Fabulos. Am înțepenit. După anul 2000! Săracului moș i se întipărise în cap că trebuie să-și cinstească conducătorul? C-așa îndeamnă la Carte? La Biblie? La biserică? Fabulos, da.
Mă învârteam printre cele trei-patru găini din curte și, pur și simplu, nu știam ce să-i spun. Îmi pierdusem graiul. Mă gândeam la bunicii lui și la alții, umbre din pozele unui fotograf împătimit de minerit – de aurari – Bazil Roman din Abrud, de prin 37, 40… Pușcarea cu duda, cu iască, la fișag, urcarea-n galerii pe scări înguste, din câte un singur copac cioplit în trepte, coborârea val-vârtej pe „sulău”, alt copac, lustruit de multa folosință, rugăciunea în grup, la intrarea în baie.
Făcuse fotografii Bazil Roman și Detunatelor, Pietrei Corbului, Pietrei Despicate, avenului din Hoanca Urzicatului, poienii cu narcise din Bucium, toate câte urmau să dispară pe dată prin moderna și cumplita, nociva extragere de aur a acelei Gold Corporation. Doi moși hâtri, dar convinși de ce spun, mi-au șoptit că nu 300 tone de aur și 16 tone de argint, cât se declara, erau la bătaie, că „aur n-ar mai fi… și domnii umblă după altu feliu de minereu, d-asta nu se lasă, d-ăla pentru trebșoare-n cosmos, de…”
Învârteam în minte imaginea lebedei cât peretele din cârciumă… Și s-a făcut c-am auzit o poveste, cu doi cerbi albi. Ca cele două aripi uriașe, desfăcute, așa mi-am zis. Așa le-am legat în mintea mea. Aripile / cerbii. Mi-a spus-o Mărioara Scrob din Cărpeniș. Iată, numele satului ăstuia al Roșiei mi-l amintesc. Ce ți-e cu poveștile… Era bătrână Mărioara Scrob, singură și bolnavă, n-o mai fi nici ea pe lume, dar fusese învățătoare. Și-mi arătase cu degetul ei uscat biserica de pe deal. Cred că se număra printre cele ce urmau să dispară. Numai că nu era cu putință și s-a dovedit chiar așa! N-a dispărut deloc și defel. Pentru că, întocmai ca în legenda întemeietoare a Rohiei, de acolo de pe „Dealu-i vie”, ce mai toponim, oamenii hotărâseră s-o ridice alături și nu chiar sus. Zis și făcut. Dar noaptea răsăreau de niciunde doi cerbi albi și o mutau la loc. De parcă era machetă, nu clădire. Azi așa, mâine așa, până au băgat la cap cărpinișenii că nu-i șagă și s-au lăsat păgubași. A rămas biserica unde au hotărât cerbii. Și e și acum acolo! Ar mai fi ceva de spus? A, da, că la Rohia îngerii păreau să fi făcut trebșoara cu mutatul, că se petrecea iarna și pe zăpadă nu găseau niciodată vreo urmă, doar biserica în alt loc… Dacă știi să asculți semnele, nu se alege praful de tine, orice ar veni, ziceau ei, moroșenii.
Sigur că nu numai pozele fotografului din Abrud sunt mărturii pentru vechimea locurilor. Nici vorbă. Ci mai cu seamă Muzeul Mineritului, cu galeria romană, de pe vremea dacilor, că doar nu soldații din legiuni trudeau. Cu aurul de aici s-a înălțat Colosseumul, unde și gladiatori daci au lăsat baie de sânge. Aur dacic a ajuns și în Troia, Micene, Egipt. Cât pe ce, urma s-ajungă și-n Canada, nu? Urmele de galerii dacice, din secolul I î.H., din timpul lui Burebista, au fost distruse de excavările lui Ceaușescu de după 67… Existau și tăblițe de lemn ceruit, cu contracte scrise în latina vulgata, din anul 139, la mina Cătălina. Sunt prin muzee din Viena, Budapesta, aici au rămas doar două. Bune și astea. În fond, prezența lor prin Europa le certifică locurilor valoarea. Le-o extrapolează, o difuzează. De ce să ne indignăm, fiindcă s-a practicat așa ceva? Uite astfel, a ajuns mai ușor vestea. Mai bine am regreta că Muntele Cetate nu mai e cetate. S-a dus de râpă.
Iar moții, întâi și-ntâi au fost culegători de aur, din albia râului.
Apele dar. Pârâul izvorât din Gura Roșia, devenit râulețul Roșia, apoi râul Abrud, vărsându-se în Arieș, trece pe lângă Mânăstirea Lupșa. Iar aici a fost prima școală moțească, dacă e să vorbim și despre acest fel de istorie. În ceardacul bisericuții de lemn, călugării Pahomie și Silvestru făceau dăscălie. Și asta a durat mult, până-n 1848, când s-a ridicat școală în sat. De altfel, prin locurile ferite erau eremiți, de unde și numele Râmeți al altei mânăstiri și dealul ce se chema Muntele Călugărului. Cine știe, poate toate astea vor fi contribuit la liniștirea spaimei ce-a bântuit, până mai ieri. Dacă liniștire se poate numi.
Popa Ioan Mera spunea că „moții s-or învrăjbit. Pustiire și amar îi acu. Oamenii au început să se urască unii pe alții. Iar înainte săreau și se ajutau. Pe cei necăjiți, pe văduvi… Nici casele, nici gardurile nu și le mai repară. Că ce rost are, ce farmec? Să ni se spuie ce va fi cu Țara Moților. Să ne limpezască…”
Poate de aceea, nu-mi mai vine nici să-ntreb: mai e tabloul straniu cu lebăda uriașă acolo? Dar cârciuma din Roșia mai e? Și mă gândesc, cu un haz ciudat și mare îndoială, cât de trăsnit ar rămâne Martin Opitz, poetul neamț din Silezia, venit să predea limba germană la Colegiul din Alba Iulia. Îndrăgostit aprig de locuri. Care va fi scris, în 1624, un poem exaltat „La Zlatna”. Iar cei din Zlatna, de pe Valea Ampoiului, i-au ridicat acum, în 2015, un monument. Numai că nu știu, zău, ce zice el de pe Lumea Cealaltă. Că atunci, zicea cam așa: „Vlahul, și alarma de-o sună trompeții, / El neclintit rămâne cu munții lui acasă, / nu-și pune-n joc viața, nici sufletul dobândă, / să poată o avere mai mare s-o cuprindă […] / Sunteți precum un codru pe rădăcini adânci / care cuprind și munți de necuprins și stânci / Și oricât ar da de aspru, prelung și cu durere / Furtuni ca să vă smulgă nu au așa putere / Dorința-vă de viață nu poate să se stingă, / Ca pasărea cum zboară de soare să se-atingă”
Și zice și tot zice… Azi, ce-ar zice? Cine-mi răspunde?
Pentru că întotdeauna există răspuns. Numai că noi nu-l aflăm mereu. Doar uneori. Nu-l vedem, deși ni se bagă-n ochi. Ca mie acum. N-am încotro, îl văd.
E în fața mea o fotografie, de-a dreptul o ilustrată. Făcută de mezinul meu, artist foto. Din Roșia Montană, de pe un deal, cu câteva fierotanii rămase de izbeliște. Ruginite.
Iar soarele de apus, acolo în poză, scăpătând, roșea peste poate totul. Întindea larg roșeața. Așternea un fel de brumă. Ruginie. Și se ascundea, se pitula ditai steaua, un glob sângeriu, într-un escavator prăbușit. Ca un pui căzut din cuib. Pândea viața, tânjea, voia să reziste, aflase ocrotire în burta macaralei, concasorului sau escavatorului, ce-o fi fost ăla. „Sunt încă aici și voi fi, nu vă temeți, șoptea cu ultimele raze, din ce în ce mai roșii. Chiar dacă acum mă topesc ușoor. Și pâlpâi… Voi fi… Aaaa”, adia-șuiera soarele.
Mi-a răspuns, el mi-a răspuns.