Eu fac sculpturi pentru ochi.
(C. Brâncuși)

 

 

În vara anului 2016, vizitam expoziția „Van Eych, Bruegel & Jordaens – Capodopere din România” la Het Noordbrabants Museum din ‘s-Hertogenbosch (Olanda), iar însoțitorul meu mi-a spus: „Acest Van Eych ar trebui să sa întoarcă la noi. Este al nostru!” M-am întors mirată spre el și i-am răspuns, glumind: „Ce-ar fi dacă toate lucrările lui Brâncuși s-ar întoarce în România!?” Glumeam pentru că nu credeam nici atunci, și nu cred nici acum, că Brâncuși „este al nostru”, deoarce el este UNIVERSAL. De aceea, mă bucură organizarea expoziției „Brâncuși. Sublimarea formei” (curator: Doina Lemny), la Muzeul Bozar din Bruxelles (octombrie 2019-ianuarie 2020), în cadrul Festivalului „Europalia Romania” (2019-2020).
În cadrul acestei expoziții sunt prezentate lucrări precum Muză adormită (1910), Cumințenia pământului (1907), Léda (1926), Prometeu (1911), Sărutul (1907-08), Rugăciunea (1907), alături de filme, desene și schițe, scrisori de „îndrăgostit”, fotografii care reproduc atmosfera din atelierul artistului. Lucrările din expoziție au fost realizate în scurta perioadă cât Brâncuși a lucrat în atelierul lui Auguste Rodin (3 luni în anul 1907), și în perioada primitivă și abstractă. Întâlnirea lui Brâncuși cu Rodin (care îi admirase operele expuse la Salon de l’Automne din 1906) a fost decisivă, arătându-i sculptorului român calea pe care trebuia să o urmeze. După cum spunea primul director al Centrului Georges Pompidou din Paris, Pontus Hulten (1987), „[Brâncuși] a adus trei contribuții esențiale sculpturii din secolul douăzeci: sculptura de ambient, sculptura minimalistă și sculptura în serie”.
Recunoașterea internațională a lui Brâncuși a survenit începând cu anul 1913, cu ocazia Armory Show de la New York, unde trimite prima versiune a Muzei adormite. Capul oval, nasul abia sugerat, ochii mari, ovali, gura întredeschisă îl trasformă pe privitor într-un voyeur care veghează asupra femeii adormite: Brâncuși a surprins aici liniștea și nemișcarea personajului. O dată cu anul 1913, apar primele solicitări de la colecționarii americani pentru lucrări din bronz. „Fără americani, nu aș fi fost capabil să produc toate aceaste lucrări, sau chiar să exist”1 – declara Brâncuși ziarului „New York Times”, în 1955, cu prilejul primei retrospective organizate artistului român de Muzeul Solomon R. Guggenheim.
Și tot americanii sunt cei care au ridicat problema „abstracției” sculpturii brâncușiene, când s-au aflat în fața unei opere care nu prea semăna cu titlul ei: Pasăre în spațiu (1926, Seattle Art Museum). În 1926, Brâncuși a trimis la New York o serie de lucrări care făceau obiectul celei de-a doua expoziții a artistului în metropola americană, la Brummer Gallery, iar această acțiune va duce la una dintre cele mai importante confruntări dintre artă și lege din istoria artei: „cazul Brancusi vs. SUA”. Cum lucrarea sus-numită nu li s-a părut vameșilor că ar semăna cu o pasăre și, cu atât mai puțin, „în spațiu”, aceștia au refuzat să fie catalogată ca „artă”, și au trecut-o în categoria „ustensile de bucătărie și de spital”, taxând-o cu 40% din valoare.
Uluit și exasperat de această evaluare, Brâncuși a catalogat acțiunea drept o „brouhaha” (rumoare, confuzie) și a lansat o plângere în instanță. În apărarea Păsării în spațiu s-a format un grup de artiști, experți și scriitori, prieteni ai lui Brâncuși – Marcel Duchamp (curatorul expoziției de la Brummer Gallery), Edward Steichen (expert, proprietarul lucrării și viitorul director al departamentului de fotografie de la MOMA), sculptorul britanic Jacob Epstein, William Henry Fox (director al Brooklyn Museum), sculptorița Gertrude Vanderbilt Whitney și poetul Ezra Pound –, care au deplâns „peisajul cultural retrograd american”2.
Pentru câteva zile, procesul a acoperit prima pagină a ziarelor, critici, artiști, oficiali, și judecători căutând răspuns la întrebarea esențială: „Ce este arta?” În apărarea Păsării a venit criticul Frank Crowninshield care, întrebat de instanță dacă obiectul în cauză seamănă cu o pasăre, a răspuns: „Lucrarea sugerează zborul, grația, aspirația, vigoarea, potențate de viteză, în spiritul frumuseții și puterii unei păsări. Dar doar titlul sau numele unei lucrări nu înseamnă foarte mult”3. Într-adevăr, ceea ce conta era sentimentul pe care lucrarea îl trezea în privitor.
În 1928, după doi ani de audieri, Curtea s-a declarat în favoarea Păsării lui Brâncuși, iar judecătorul J. Waite declara: „Între timp s-a dezvoltat o așa-numită nouă școală de artă, ai cărei exponenți încearcă să înfățișeze idei abstracte, mai degrabă decât să imite obiecte naturale. Indiferent dacă suntem sau nu de acord cu aceste idei mai noi și cu școlile care le reprezintă, credem că trebuie să fie luată în considerare existența lor și influența lor asupra lumilor artei recunoscute de instanțe”4. Prin această declarație, arta abstractă era recunoscută legislativ, iar New York-ul avea să devină unul dintre cele mai puternice centre care susțineau arta abstractă.
Cu lucrările sale, Brâncuși a „spart” paradigma abstracției în sculptură și a radicalizat ideea de puritate a formei; el a schimbat însuși modul de „a vedea” lucrurile, căutând esențele: „Lucrurile nu sunt greu de făcut. Mai greu este să găsești starea de spirit de a le face.”

 

Note
1 Paul Kasmin Gallery, New York, expoziția „Brancusi in New York. 1913-2013” (noiembrie 2013-ianuarie 2014), curator Jérôme Neutres.
2 Tamara Mann, The Brouhaha: When the Bird Became Art and Art Became Anything, în „Spencer’s Art Law Journal” (ed. Ronald D. Spencer), decembrie 2011.
3 MaryKate Cleary, specialist al departamentului de pictură și scuptoraă, MOMA New York, But Is It Art? Constantin Brancusi vs. the United States, 24 iulie 2014 – https://www.moma.org/explore/inside_out/2014/07/24/but-is-it-art-constantin-brancusi-vs-the-united-states/ – accesat la 21 octombrie 2019.
4 Ibidem.