Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Brandom, Hegel și integrarea filosofiei analitice (I)

Brandom, Hegel  și integrarea filosofiei analitice (I)

Una dintre înnoirile profunde ale filosofiei, din secolul anterior până în zilele noastre, a adus-o filosofia analitică. Postulatul ei fundamental – solubilitatea unor vechi interogații prin analiza logico-lingvistică, eventual comunicativă (detaliat în A. Marga, Introducere în filosofia contemporană, 2014) – a influențat cugetarea și, prin implicație, decidenții din multe domenii ale vieții din societate. Integrarea acestei filosofii în abordări clasice – nevoie ce s-a resimțit de la început – a fost percepută ca problemă, dar nu a putut fi rezolvată cu cultura teoretică necesară.
Recent a survenit însă o scriere monumentală a noii personalități de referință a filosofiei mondiale, care este Robert B. Brandom, ce schimbă radical situația. În ea se examinează scrierea culminantă a filosofiei moderne, care este Fenomenologia spiritului (1807), a lui Hegel, dar se ajunge la examinarea fundamentelor cunoașterii de azi.
Ceea ce urmărește Robert B. Brandom în universul neepuizat al celebrei scrierii lui Hegel, în cartea Im Geiste des Vetrauens. Eine Lektüre der Phanomenologie des Geistes (Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2021), o spune precis: „În lectura mea a Fenomenologiei încerc să identific ceea ce ne poate aduce Hegel în ceea ce privește relațiile dintre semnificație și folosire, dintre conținutul conceptual și aplicarea de concepte (relativ la teme ale semanticii și pragmaticii) și dintre normativitate și modalitate, care divizează formele diferite, subiective și obiective, ce pot lua conținut conceptual. Așa cum eu înțeleg, Hegel ne promite cu aceasta o luminare în ceea ce privește relațiile semantice intenționale între subiecții cunoscători și acționatori și obiectele asupra cărora subiecții acționează și asupra cărora ajung la cunoaștere” (p.17-18). Altfel spus, azi, când viața oamenilor este mai mult decât odinioară dependentă de conceptele puse în circulație, Hegel oferă iluminarea în ceea ce privește crearea și folosirea conceptelor. Tocmai din acest unghi de vedere îl abordează Robert B. Brandom, printr-o exploatare amănunțită până la stoarcerea ultimelor nuanțe ale celebrei scrieri.
Observația crucială a lui Robert B. Brandom este că în abordarea conținutului conceptelor cu care, fiind oameni, operăm, nu numai că Hegel rămâne informativ, iar lectura scrierilor sale este răsplătită, ele fiind actuale și după două secole. Dar Hegel aduce rezolvări filosofice noi în contextul contemporan, care a avut deja beneficiul inițiativelor pătrunzătoare ale filosofiei analitice și ale întregii desfășurări posthegeliene. Mai mult, Hegel se dovedește a fi ajuns, în diferite fragmente ale edificiului Fenomenologiei spiritului, la optici reprezentate de Frege, Wittgenstein, Carnap, Quine, Kripke, Sellars, Davidson, ce sunt luate și acum în unele cercuri ca ultimă filosofie. Și nu numai de a fi ajuns – ci a le fi depășit integrându-le în cele din urmă, evident anticipativ, într-o viziune. Hegel este astfel mai contemporan în înțelegerea analitică a cunoașterii decât unii analiticieni și, din capul locului, mai cuprinzător.
Încă și mai mult, Hegel ne-a lăsat o teorie semantică nouă, de originalitate certă. Putem spune că „o teorie semantică adecvată trebuie să fie în situația de a susține o epistemologie folosibilă” (p.176) la nivelul actual, fără precedent, al dezvoltării științelor. Prin ansamblul pieselor componente ale semanticii sale, Hegel atinge acest parametru. Acesta este motivul crucial pentru care Robert B. Bradom îi aplică o examinare ce are la bază trei idei. „Prima, pe latură semantică, constă într-o înțelegere nonpsihologică a conținutului conceptual prin negație determinată. A doua, pe latură pragmatică, constă în înțelegerea socială a normativității prin recunoaștere reciprocă. A treia, pe latură istorică, constă în înțelegerea structurată a relațiilor dintre conținutul conceptual și practicile discursive normative implicite în relație cu procesele expresive ale amintirii. Fiecare dintre aceste idei cuprinde idei subordonate și trimite la o structură complexă fină, ce le leagă una de alta” (p.980-981). Examinarea din partea lui Robert B. Brandom argumentează neobișnuit de amplu aceste idei.
Se confirmă și cu această carte ceea ce scria Habermas: cotitura făcută în filosofia socială („filosofia practică”) odată cu apariția cărții lui John Rawls, A Theory of Justice (1970), constând în revenirea la abordarea ansamblului social, a fost urmată în filosofia contemporană de cotitura făcută în filosofia cunoașterii („filosofia teoretică”) de Robert B. Brandom, prin aducerea în discuție a întregului condițiilor istorice ale cunoașterii, în opusul său Making it Explicit (1994). Cu noua sa carte, A Spirit of Trust (2019), Robert B.Brandom își găsește un solid punct de sprijin în Fenomenologia spiritului, prin intermediul unei exegeze de un profesionalism greu de egalat.
Cum se știe, Descartes a interpretat cunoașterea ca „reprezentare” și a operat cu postulatul izomorfismului cunoașterii în raport cu realitatea. Kant a introdus în schema „reprezentării” un nou nivel, cel al „judecăților (Urteile)”, care sunt posibile doar în virtutea „actului de sinteză” ce stă sub condiția „apercepției transcendentale”. Hegel a făcut marele pas radical înainte constând în legarea judecăților de „structura gândirii” și, pe aceasta, prin intermediarul găsit, al interacțiunilor subiecților care procedează intențional, reperabile de pragmatică, de „structura realității”. Robert B. Brandom identifică la Hegel „transformarea pragmatică” a „metaconceptului cunoașterii”.
Preocuparea majoră a lui Hegel, ne spune Robert B. Brandom, era să învingă diferitele componente ale agnosticismului kantian și ale succesiunii acestuia. Totuși, „Hegel a învățat de la Kant că latura slabă a teoriilor epistemologice se află în semantica pe care o conțin implicit, respectiv o au ca premisă. Iar el este de părere că teorii cu două trepte ale reprezentării, ce sunt îndatorate unei stricte distincții de inteligibilitate între ceea ce reprezintă și ceea ce este reprezentat, exclud o cunoaștere genuină a ceea ce este reprezentat” (p.77). În replică, așadar, Hegel face devreme observația că rivalii săi filosofici rămân prizonierii „fricii de adevăr” și introduce un criteriu de „adecvare” a cunoașterii, ce ne permite să vorbim de „cunoaștere genuină”, naturală, oarecum în firea lucrurilor. De altfel, cu el s-a putut începe să se vorbească, deloc naiv sau necritic, în posteritatea lui Kant, de cunoaștere drept cunoaștere a realității. În același timp, cu el condițiile cunoașterii s-au bucurat de o abordare nouă, de certă originalitate și cea mai fecundă.
Robert B. Brandom observă cu acuitate că în însăși filosofia analitică a avut loc o evoluție ce dă treptat dreptate abordării semantico-pragmatice a lui Hegel. Acesta „a învățat de la Kant să conceapă reprezentarea ca ceva normativ” (p.81) și ne-a învățat, mai departe, că „ceea ce este reprezentat” are un fel de „autoritate (Autorität)” asupra noastră, că „cel care reprezintă” are o „răspundere”, că se constituie astfel un fel de „criteriu normativ” pentru „evaluările de corectitudine”, că astfel de criterii sunt „temeiuri”. Precum Kant, Hegel își asumă că normele din viața noastră ca oameni au „conținut conceptual”, după ce admite că odată cu conceptele noastre își face loc o normativitate în viața noastră. El pune în valoare împrejurarea că subiectul cunoașterii este „subiect normativ”, încât activitatea sa „sintetizatoare”, în forma „apercepției”, este un „proces rațional” (p.92) în înțeles nonspsihologic. Hegel leagă aceste opțiuni într-o perspectivă cu totul nouă și dă faimosul său idealism, care nu este altceva decât sesizarea acestui proces rațional condus de apercepție sau, mai larg considerând faptele, de „conștiința de sine (Selbstbewusstsein)” structurată normativ a subiectului.
La Hegel nu este vorba de alt fel de idealism. Robert B. Brandom observă că în Fenomenologia spiritului se folosește în câteva locuri termenul de „spirit al lumii (Weltgeist)”, dar completează imediat, pe bună dreptate, că „spiritul lumii” nu este înțeles clasic, vetust, precum aveau să se petreacă lucrurile la Royce sau Bradley, ci aidoma înțelegerii lui Frege, Wittgenstein, McDowels (p.96). La Hegel substanțe de genul celei obținute în filosofia modernă, din substanțializarea percepției, de către Berkeley, sau din substanțializarea fenomenelor spirituale, de către alții, sunt excluse. El operează în cadrul unui „realism conceptual” ce-și asumă că realitatea însăși este organizată categorial.
Sistematica filosofică hegeliană începe, de altfel, cu „incompatibilitatea materială (materiale Unvereinbarkeit)”, cu „negația determinată (bestimmte Negation)”, abia pe soclul cărora se înaltă structurile „aletic-modale” și „deontic normative” ale cunoașterii. Hegel nu începe cu altceva!
Robert B. Bradom atrage atenția – acesta fiind un merit capital al examinării sale – că semnificația termenilor cu care operăm, inclusiv în viața noastră cotidiană, nu este nici simplă, nici ceva demult lămurit, ci ceva la lămurirea căreia Hegel ne este de ajutor. Altfel spus, termenii includ „sinteza” din partea componentei conștiinței organizatoare a intelectului, apoi, mai adânc, din partea interacțiunilor vieții în comunitate, reperabile de pragmatica comunicării, și „autoritatea” ce se instalează în consecință. Acestea sunt condiționare inevitabilă a cunoașterii – inclusiv a celei mai evoluate, care este cea a științei, fie ea și știința din zilele noastre.
„Apercepția” nu este de fapt proces psihologic. Hegel îl consideră proces rațional. „La Hegel, acest fel de a proceda normativ legat de conceptul de conținut conceptual se arată într-un sens cu mult mai robust ca ceva nonpsihologic. Ideea sa constă în aceea că determinarea conceptuală în acest sens nu caracterizează doar latura subiectivă a nexului intențional, ci și latura obiectivă a acestuia – nu doar procesul gândirii, ci acela la care se raportează gândirea” (p.94). La Hegel conceptualul semnifică mereu o relație cu „faptele obiective și proprietățile pe care științele naturii le descoperă drept realitate fizică”. Conceptualul este raportat la această realitate, dar implică „relații normative”, pe care azi le captează o pragmatică dezvoltată dincoace de „pragmatica normativă”, pe care Hegel de fapt a fondat-o.
În acest fel nu putem să nu ne amintim, argumentează Robert B. Brandom, de punctul de vedere al lui Frege, care a atras atenția că „un fapt este un gând (der Gedanke) care este adevărat”. Faptele sunt puse astfel sub tutela a ceea ce este gândit despre ele – dar gândit în cadrul unei relații transsubiective, o relație cu celălalt. Cu aceasta, Frege a adus o contribuție esențială la pragmatică, pe care putem clădi astăzi. De altfel, Robert B. Brandom definește „pragmatica” drept „învățătură despre aplicarea, despre forța în sensul lui Frege, adică despre ce se face atunci când se aplică expresii linguale sau se adoptă stări intenționale prin aplicarea de concepte” (p.33). Pragmatica este prealabil al cunoașterii căci până și „faptele” se stabilesc în funcție de ceva de natura interacțiunilor celor care le stabilesc.
Dar Frege a rămas la a determina conceptele cu ajutorul „proprietăților (Eigenschaften)”. Hegel însă plasa determinarea conceptelor în „experiență (Erfahrung)” și în procesul istoric. „Din rațiuni pragmatic-semantice profunde, pentru el unicul drum ce ne duce la o înțelegere a conținutului unui concept determinat trece printr-o reconstrucție rațională a unei istorii expresiv-progresivă a procesului în care este determinat” (p.21). „Fenomenologia spiritului” este tocmai acest proces istoric. „Cartea Fenomenologia spiritului realizează o reconstrucție rațională a procesului de determinare a acestor conținuturi pe cât realizează o repetare a cursului dezvoltării istoriei efective a înțelegerilor de sine implicite ale metaconceptelor, a căror adecvare crește continuu, respectiv a căror disponibilitate la eroare se reduce mereu” (p.22). În cealaltă scriere majoră, Știința logicii, Hegel face tot o „reconstrucție rațională” a procesului de determinare a acelorași concepte, dar realizează altceva. Anume, rezumă cursul dezvoltării prin „conceperea conținutului și structurii metaconceptelor logice”, adică independent de factualitatea concretă, detaliată, a drumului și a progresului ce se înregistrează.
În ambele cărți, Hegel vrea să indice „metaconceptele (Metabegriffen)” cunoașterii noastre făcând deosebirea între concepte ale treptei de jos și conceptele logico-filosofice. Aceasta pe fondul împrejurării că toate conțin „expresivitate” în raport cu „experiența”, dar realizează diferit sudura între factual și logico-filosofic. El ne învață cum putem înțelege „metaconceptele” luând în considerare conceptele treptei de jos a cunoașterii, care este mai legată de factualitatea vieții și a realității.
Hegel însuși a privit conceptele de diferite trepte de determinare și conceptele logico-filosofice din același unghi de vedere, al unei „istorii ce-și amintește trecutul”.Robert B. Bradon numește procedeul acestei priviri a metaconceptelor hegeliene „descenderea semantică (semantischen Abstiegs)” – o coborâre spre conceptele cele mai direct legate de experiența oamenilor.
Nu este vorba acum doar de a repeta felul de a proceda hegelian.Este vorba însă de a scoate în relief, printr-o „lectură critică”, ce a realizat Hegel și de a aplica apoi ceea ce a realizat însăși „fenomenologiei spiritului” și filosofiei sale ca întreg. „Principala mea preocupare – scrie Robert B. Bradom – este să fac explicite teoriile centrale ale lui Hegel (ceea ce noi putem învăța despre aplicarea și conținutul conceptelor empiric-descriptive, empiric-practice obișnuite) și să ameliorăm cu aceasta forța expresivă a metaconceptelor ce organizează conștiința noastră de sine semantică și pragmatică” (p.24). În acest scop se aplică „principiul descenderii semantice”.
Această aplicare este mijlocită la Robert B. Bradom de captarea pe o rută nouă, diferită de cea a sociologismului, a „dimensiunii sociale a conceptelor”. Este vorba de cursul luat de filosofie de la interpretarea de către Kant a conceptelor ca părți ale judecăților și a judecăților ca unități minimale ale apercepției – adică ca unități minimale pentru care cel care folosește judecata își asumă „răspundere” și „îndatorare”. Acest curs trece prin conceperea de către Frege a ideilor ca unități minimale cu semnificație pragmatică – ideile preluând ceva din realitatea interacțiunilor dintre persoane. Cursul continuă cu Wittgenstein, care concepe propozița ca mișcare în jocul de șah al „jocurilor de vorbire”. Cursul vine până la Robert B. Brandom însuși, care consideră conceptele ca „funcții ale judecăților”.
Adică „conceptele sunt înțelese în relație cu rolul lor la a determina ceea ce devine fapt pentru care cineva se face responsabil în judecăți și pentru care se îndatorează. „Prin concepte ești, mai cu seamă, responsabil să ai temeiuri pentru propriile judecăți și acțiuni. Conceptele sunt reguli care determină ce poate fi un temei (Grund) pentru (sau contra) aplicării lor și pentru ce aplicarea poate fi un temei” (p.25). A aplica concepte înseamnă „discursivitate”, iar „ființele discursive”, care sunt oamenii, trăiesc într-un „spațiu al temeiurilor”. „Activitatea discursivă înseamnă aplicarea de concepte, așadar a prelua răspunderi doxastice și practice și a înainta pe linia unor îndatorări în măsura în care ea se leagă de reguli în forma conceptelor. În vreme ce tradiția filosofică modernă timpurie s-a concentrat asupra recursului nostru la concepte, Kant și-a orientat atenția asupra impactului lor asupra noastră, asupra «obligativității» normative a regulilor” (p.25). Acest aspect merită azi atenție cu prisosință.
De la Kant se poate, astfel, pleca, căci aici se conturează ceea ce avea să fie la Hegel o „pragmatică normativă”. „Atunci când se judecă, cel care o face se face responsabil să integreze îndatorarea nouă în îndatorări proprii anterioare, pentru ca în cursul acestora să aducă în relief o constelație de îndatorări doxastice care evidențiază acel fel de unitate rațională («sintetică») caracteristică pentru apercepție” (p.26). Hegel a înaintat până la a lega semantica de pragmatica relațiilor dintre oameni. El a angajat o „explicare socială a normativității” apelând la „recunoaștere” și o „explicare istorică a dimensiunii reprezentaționale a conceptelor” apelând la „raționalitatea ce-și amintește (errinernde Rationalität)”. La Hegel avem tentativa fecundă de a capta cam tot ceea ce se află în substraturile creării și folosirii de concepte.
Prin „amintire (Erinnerung)”, pe care Robert B. Brandom o socotește una dintre marile idei ale lui Hegel, acesta are în vedere „o reconstrucție retroactivă, rațională a procesului lărgit al experienței care a dus la actuala constelație a îndatorărilor” (p.171). Concret, „amintirea” menține în cazul unui concept, să zicem, „electron” sau „animal”, nu numai „referința” sau „folosirea” actuală, ci istoria semnificației lui rămasă fecundă în condițiile date. Semnificația actuală este accesibilă doar unei abordări „holiste”, ce angajează „amintirea”. Se poate adăuga, pe un plan al generalității și mai ridicat, și că „raționalitatea ce privește în urmă se află în centrul acelei constelații de categorii metaconceptuale pe care Hegel o numește «rațiune»” (p.580). Lectura Fenomenologiei spiritului pe care Robert B. Brandom o propune este pe această direcție.
De captarea „dimensiunii sociale a conceptelor” este legată preluarea „dimensiunii istorice a discursivității”. Precum Wittgenstein un secol mai târziu, Hegel gândește semnificația în cadrul „practicilor sociale”, mai exact al participării folositorului limbii la practici în care anumite semnificații devin normative. La Hegel însă normativitatea discursivă se instituie prin intermediul „recunoașterii (Anerkennung)”, în mediul confruntării de perspective ale participanților la comunicare. Aici „comunitățile sunt constelații de diade ale recunoașterii” (p.33). Hegel ajunge la „pragmatica” interacțiunilor, încât se poate vorbi justificat mai curând de „pragmatismul lui Hegel”, decât de „idealism” în conotația oarecum clasică, devenită vetustă, dar aflată încă în circulație.
Kant ne-a spus că folosirea conceptelor ne leagă de reguli ce ne stabilesc răspunderi și îndatorări, Carnap a aplicat acestor reguli ale limbii naturale ceea ce a învățat din studiul limbajelor artificiale, Quine a arătat că demersul lui Carnap nu este realist, căci în limbile naturale nu regulile, ci „expresiile” primează. Hegel face un pas mai departe aducând, în discuția despre practicile noastre de comunicare ca oameni, „recunoașterea” între oameni și, cu aceasta „atitudinile (Einstellungen)” ce duc la „instituiri normative”. Într-o astfel de perspectivă Kripke a putut pune, în expunerea filosofiei lui Wittgenstein, întrebarea: cum se face că un șir de atitudini practice la aplicarea unei expresii conferă acestei expresii o anumită semnificație și face din ea o normă de evaluare? Robert B. Bradom ne spune că tocmai în Fenomenologia spiritului se aduce răspunsul, încât gândirea lui Hegel contează acum mai mult ca oricare alta ca o „contribuție la discursul filosofic contemporan” (p.35).
Hegel a adus „perspectiva recunoașterii” între persoane în captarea „dimensiunii sociale a conceptelor”. Socială este aici interacțiunea persoanelor, înainte de orice altceva. El aduce și „perspectiva amintirii (Errinerung)” în identificarea „dimensiunii istorice a discursivității”. Prin „amintire” el vrea să dea seama de semnificarea lucrurilor conform „metacategoriilor rațiunii” (p.36) și ajunge să profileze o „raționalitate bazată pe amintire (errinernde Rationalität)”, care este una dintre marile sale „înnoiri” în filosofie. Semnificația conceptelor este astfel pusă într-un mod fără precedent, deloc direct și destul de complicat, în funcție de o „specifică formă a rațiunii”, care este alimentată de „perspectiva amintirii”. Rezultatul este, puțin spus, extraordinar: „metaconceptul pragmatic al lui Hegel, al amintirii, întemeiază o explicare expresivă a dimensiunii reprezentaționale a conținutului conceptual” (p.39). Cu alte cuvinte, dăm și putem da „explicații expresive”, adică explicații în fond cu bază factuală (altfel spus, explicații axate pe redarea de fapte de experiență), dar fiind conștienți că ele sunt încadrate de o „raționalitate a amintirii”, în funcție de care capătă semnificație deplină.
Cum îl abordează de fapt Robert B. Brandom pe Hegel din Fenomenologia spiritului, am putut sesiza până aici. Doar două explicitări adaug.
Prima este că autorul cărții În spiritul încrederii încearcă captarea a ceea ce Hegel a gândit prin procedeul „reconstrucției” – adică identificând structuri teoretice explicative în pasajele cheie ale Fenomenologiei spiritului. Robert B. Brandom realizează o monografiere cu minim de citate, dar riguroasă argumentativ, aplicând procedeul amintit.
A doua este că în magnifica scriere hegeliană Robert B. Brandom identifică „o explicare în termenii unei semantici holiste, la rândul ei parte a unei pragmatici – o explicare originală istorico-amintitoare a dimensiunii reprezentaționale a conținutului conceptual (die originelle geschichtlich-errinernde Erklärung de reprezentationalen Dimension von begrifflichem Inhalt)” (p.39). Aceasta este soluția de astăzi la neajunsurile deja constatate ale filosofiei analitice, de la Frege la Kripke, căci „explicarea expresiv amintitoare formează baza pentru o înțelegere a relațiilor intenționale dintre domeniul obiectiv și domeniul subiectiv, așadar între, pe de o parte, elemente conceptual pline de conținut, care sunt delimitate prin incompatibilități și urmări, care, în forma lor obiectivă, sunt specificate la rândul lor prin concepte aletic-modale, și, pe de altă parte, elemente conceptuale pline de conținut, care sunt delimitate prin incompatibilități și urmări, care, în forma lor subiectivă, sunt specificate prin concepte deontic-normative. Amintirea este, prin urmare, cheia pentru înțelegerea relației dintre semantica lui Hegel (teoria conținutului conceptual) și pragmatica normativă (explicarea atitudinilor practice, așadar a folosirii și aplicării de concepte. Pragmatismul său este astfel un idealism conceptual amintitor. Noua formă a conștiinței teoretice câștigată din amintirea fenomenologică a lui Hegel trebuie să facă posibilă o nouă formă a normativității practice” (p.40). Scurt: discuția lui Hegel despre semnificație și reconstrucția teoretică a concepției sale semantice induce, în filosofia proprie, dar și în filosofia de astăzi consecințe pe scara cea mai mare.
În esență, Robert B. Brandom descoperă la Hegel o nouă înțelegere a normativității, cu care s-a luptat continuu filosofia în succesiunea lui Kant. În formularea sa, este vorba de „o nouă formă a conștiinței teoretice”, chiar „o nouă formă a spiritului”, ce ne permite să proiectăm altă lumină asupra normativității – lumina constând în aceea că „atitudinile recunoașterii practice și practicile recunoașterii institutoare de norme iau forma practicilor amintirii aprobatoare de norme și ale atitudinilor amintitoare. Dacă recunoașterea adoptă forma generoasă a amintirii, ea se numește iertare, adică acea atitudine ce instituie normativitatea ca încredere deplin conștientă” (p.40). Prin „iertare (Verzeihung)” se înțelege aici, în prelungirea Fenomenologiei spiritului, atitudinea de integrare în propria abordare a rezultatelor „amintirii”. „Încrederea (Vertrauen)” desemnează punerea în aplicare în propria viață a ceea ce ai obținut angajând „rațiunea amintitoare” și lăsându-te orientat de ea.
Avându-l în sprijin pe Hegel, Robert B. Brandom a conturat o perspectivă ce rupe cu strategia luptelor necurmate din postmodernitate. El pledează în favoarea unei „amintiri (Erinnerung)” a modernității, mai exact a normativității acesteia, a acelei normativități ce poate stârni „încrederea”, căci este bazată pe o conștiință istorică elaborată, și poate alimenta „iertarea (Verzeihung)”. În concepția brandomiană, „a înțelege natura conținutului conceptual, prin care noi suntem legați normativ în activitatea noastră discursivă, înseamnă a fi formați și motivați să fim oameni mai buni: oamenii generoși, care se mișcă în spațiul normativ al spiritului în forma sa postmodernă a încrederii, în care ei trăiesc și își conduc ființarea. Semantica pragmatică social-istorică a lui Hegel ne arată îndatorarea mereu de confirmat de a lua parte la practicile de recunoaștere ideale amintitoare institutoare de norme, ce sunt structurate prin încredere – îndatorare la generozitate practică, care s-a dovedit a fi deja mereu implicită în vorbire și acțiune” (p.58-59). Idealismul lui Hegel este în fond această convingere a dependenței realității de normativitatea relațiilor noastre ca oameni, împreună cu apelul la a folosi forța creatoare de realitate obiectivă a conștiinței de sine. (Din volumul A.Marga, Filosofia lumii actuale, în curs de publicare)

 

 

(Din volumul A.Marga, Filosofia lumii actuale, în curs de publicare)

 

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg