Dinamica automorfă versus problematica proiectului

 

Un lucru trebuie spus răspicat: scriitorul autentic nu trebuie să-și pună problema: ce și cum trebuie să scriu ca să fac bani, să dobândesc o notorietate națională sau o autoritate morală în societate. Literatura nu este un comerț iar cartea nu este o marfă, deși în realitatea crudă lucrurile se întâmplă adesea astfel. Dinamica automorfă încarnează creaţia în forma sa cea mai pură şi mai autentică, cu tot ceea ce are aceasta mai inexplicabil şi uimitor în perfectă contradicție cu ideea comercială care consistă în a se situa la o medie de sensibilitate generală si a place publicului. Marii autori, cei care au marcat schimbări de paradigme de conținut sau de estetică literară – Corneille, Molière, Stendhal, Flaubert, Whitman, Baudelaire, Joyce, D. H. Lawrence, G. B. Shaw… – au displăcut într-un prim timp editorilor, criticilor, autorităților ecleziastice, câteodată chiar publicului.
Fenomenul automorf este responsabil la nivel de individ de naşterea, închegarea şi metamorfozele genomului interior: intuiţia profundă a ceea ce trebuie să fie proiectul care acompaniază în fiecare clipă gestaţia, indiferent de orice condiționare exterioară și de ce s-a fixat deja pe hârtie. Sfatul lui Stephen King pentru a reuși escalada zidului problematic este de a scrie despre subiectul care îţi place „apoi îmbibați-l cu viața și faceți-l unic prin amestecarea în propriile cunoștințe personale de viață, prietenie, relații, sex și muncă. Mai ales muncă” (King, 185). Dacă ești un instalator care iubește literatura de science fiction, soluția cea mai eficientă este de a scrie despre un instalator la bordul unei nave cosmice sau pe o planetă a alienilor. Este ce a făcut Clifford D. Simak în romanul Cosmic Engineers. Exemple absolut contrare, în care plaja genetică a visului este mai dezvoltată decât fabricarea aprovizionată de memorie, nu sunt însă excluse. King gândește aici în termeni de facilitate genetică.
Dacă toți cei citaţi anterior se cantonează în abstracțiuni, probă că cea mai mare parte procesului de invenție este cufundată în inconștient, King, ca un brav artizan ce se află, se apropie cel mai mult dintre toți cei citați aici de procesul de fabricație care consistă în tot atâtea răspunsuri la componentele zidului problematic corespunzând structurii sale psiho-intelectuale. După el (King, 187 – 188), în general povestirea, romanul consistă în trei părți: narațiunea care deplasează povestirea de la un punct A la un punct B iar finalmente la un punct Z, descrierile care creează o realitate senzorială pentru cititor și dialogul care face ca personajele să evolueze în viață prin discursul lor. În ce privește subiectul (engl. „plot”), King afirmă că l-a distrus pentru că „viețile noastre” sunt fără subiect chiar când le adăugați unele „reasonable precautions” și o anume planificare – să spunem ceva în genul predestinării grecești în care caz scriitorul ar fi demiurgul – iar în al doilea rând pentru că „subiect” și spontaneitate i se par incompatibile. În mod evident, subiectul este aici ceea ce noi înțelegem prin plan, un traseu narativ prescris, ceea ce îl salvează pe King de bănuiala de manufacturare artizanală.
Dar peste materia instalată trebuie să sufle duhul sfânt. Viaţa este viață, imprevizibilă, paradoxală, iar literatura literatură; nu trebuie confundate nici măcar teoretic cum pare a face el. Scriitorul trebuie să lase bagajului de plecare un spațiu de dezvoltare, nu să legifereze de la început, singur mod de a proceda care, prin timpul suplimentar de fermentare interioară, permite un vârf de creativitate. El consideră această disponibilitate, temporală şi narativă în același timp, drept elementul esențial al metodei sale. „[…] Am crezut că poveștile sunt lucruri, cum ar fi fosilele în pământ […] poveștile sunt relicve, parte a unei lumi nedescoperite pre-existente” (King, 188).
Cu alte cuvinte, odată primele pietre ale edificiului puse, povestirea capătă o anumită inerție care îi permite să se dezvolte cu o anumită doză de autonomie. Este ceea ce am codificat sub numele de dinamică sintagmatică. Meseria scriitorului, ca și cea a arheologului, este de a exhuma din fantezie posibilul coerent cu anterioritatea textului dar fără să alunece în banal, $in platitudini mecanice așa cum se întâmplă adesea în cotidianul vieții. În consecință, King susține că proiectele lui sunt declanșate mai degrabă de o situație decât de o povestire. Plauzibil, pentru că o situație interesantă, paradoxală, poate antrena o reflecție care să conducă la un ecosistem cauzal constituit din narațiune, stări psihologice, dialoguri, care împreună constituie o anecdotică etiologică. „Personajele vin […] după aceea”. Odată fixate în mintea lui aceste două date, King începe să nareze, fără să impună vreodată personajelor să acționeze după cum vrea el. Dimpotrivă, ca şi Haruki Murakami, King dorește ca ele să acționeze conform propriei lor naturi, propriilor dorințe. La sfârșit, afirmă el, integrând paradoxului o lungă serie de scriitori – Mauriac, Claudel, Annie Dillard, Murakami… „Nu sunt […] doar creatorul romanului dar și primul său cititor”. Iar argumentul cel mai interesant și veracic abia urmează: „Și dacă nu sunt în stare să ghicesc cu acuratețea mea cum va evolua acest blestemat subiect, chiar și cu cunoașterea mea din interior a evenimentelor viitoare, pot fi destul de sigur că voi păstra cititorul într-o stare de anxietate de fiecare dată când va întoarce paginile” (King, 190).
Zidul problematic, căruia scriitorul încearcă să-i asocieze o primă serie de răspunsuri aproximative înainte, în timpul sau după o anume geneză, reprezintă o chestiune de lungă halenă care depășește monogeneza în cauză. Critica, istoria literară, el însuşi se vor ocupa de limpezirea lui à demeure așa cum vedem în cazul lui Nietzsche, al lui Henry James și al lui D. H. Lawrence. Interviurile pe care le va acorda, eventualele prefeţe, memoriile, autobiografiile, tot ce gravitează în jurul operei principale va servi ca să ilumineze colţurile de umbră şi să disipeze ambiguitățile problematicii abordate. O lungă serie de autori resimt nevoia de a-și clarifica și rescrie operele pentru ca ele să corespundă cât mai bine genomului interior în perpetuă evoluție: Andersen, Balzac, Mallarmé, Schopenhauer, Henry James, Ramuz, D. H. Lawrence, Blaise Cendrars, Reverdy, Duras, Derrida nu se opresc după prima publicare a unui text iar de multe ori nici după o a doua sau a treia ceea ce indică un holomorfism prelungit dincolo de limitele temporale convenționale ale unei geneze. Exasperat de contrasensurile și sensurile prea superficiale care se atribuiau operelor sale, Nietzsche scrie înainte de a fi lovit de nebunie Ecce Homo, carte în care restituie sensurile intenționale veritabile ale operelor lui. D. H. Lawrence îşi rescrie operele la bătrânețe iar Henry James cu ediţia de la New York a operelor sale, recorectate şi prefaţate a posteriori, reprezintă expresia cea mai completă a acestei imperioase nevoi de sens fidel intenției pe care scriitorul o resimte în forul lui interior. Evident atunci când acest sens era mai larg și mai puternic decât cele atribuite de critică.

 

 

Referințe bibliografice
King, Stephen (2020) 2012), On Writing. A Memoir of the Craft. London: Hodder & Stoughton.
Murakami, Haruki (2019), Profession romancier, Paris: Belfond.