Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Bruno Bradt – Portretistul de suflete

Bruno Bradt – Portretistul de suflete

La început de august, după câteva săptămâni bune de corespondență, puneam punct unui interviu cu artistul pe care aveam să-l cunosc, personal, în cursul aceleași luni, vizitându-i casa-atelier din Fürth, Germania.
Despre arta lui mi-a povestit mereu pe parcursul interviului, lucrările i le cunoșteam din fotografiile trimise cu zecile de e-mailuri schimbate între noi, dar mărturisesc că nu mi-am putut cu adevărat imagina dimensiunile lor, până când nu am văzut-o pe cea intitulată „Paule”, de fapt un complex de lucrări, format din mai multe reprezentări ale aceluiași personaj, care-i ocupau o parte din living și aproape toată bucătăria. De montat împreună era imposibil, nici o încăpere din casă nu putea oferi un asemenea spațiu de expunere. Paule, din păcate, nu a apucat să vadă lucrarea finalizată, după cum mi-a mărturisit Bruno Bradt, deoarece a murit puțin mai devreme, răpus de o boală incurabilă. Desenat în mai multe ipostaze, cu creion moale pe carton reciclat (acesta este suportul folosit de artist), personajul vorbește prin gesturi, prin privire, prin puținele obiecte incluse în compoziție, despre pasiunile sale, despre vicii, despre spiritul liber pe care nici apropierea morții nu i l-a putut îngrădi. Lipsa culorilor, doar puțin roșu pe motoretă, în jarul din vârful țigaretei, sau pe haina de piele neagră, care se colorează în momentul în care moartea îi dă lovitura finală, lasă liber un desen atât de fidel al trupului și, mai ales, al figurii, cu toate ridurile și cele mai fine detalii de expresie, încât impactul asupra privitorului este puternic tulburător.
Dar Paule este doar unul dintre personajele lui Bruno Bradt, care și-a ales modelele din rândul celor mai năpăstuiți, a oamenilor cu cele mai dramatice existențe. Reprezentativă în acest sens este lucrarea „Doisprezece”, o compoziție de mari dimensiuni, aproape zece metri lățime pe un metru și jumătate înălțime, formată din douăsprezece tablouri, douăsprezece portrete care fac trimitere la cei 12 apostoli. Numai că „apostolii” lui sunt oameni ai străzii, găsiți sub poduri, unde aceștia locuiau temporar, sau întâlniți la cantine sociale, unde artistul se așeza la masă cu ei, ascultându-le poveștile și, astfel, încercând să le câștige încrederea, pentru a se lăsa portretizați. Experiențe care l-au marcat profund, după cum însuși mărturisește: „La urmă mi-a fost clar că nimeni nu poate să nu creadă că ar putea ajunge într-o situație asemănătoare.” Pe fiecare lucrare stă scris numele celui portretizat pentru că, mai spune Bruno: „Doresc ca fiecare privitor să vadă că acestea nu sunt personaje pe care eu le-am inventat sau desenat din memorie. Sunt oameni reali, nu prezențe fictive.”
Consider că nu întâmplător portretele artistului reprezintă chipuri îmbătrânite. Acestea sunt cele mai expresive figuri și redau cel mai bine dramele care marchează existența. Portretul intitulat simplu „Bătrâna” este elocvent în acest sens. Portretul mamei artistului însă, chiar dacă am aflat că a fost realizat cu câteva zile înainte de moarte (sau poate tocmai de aceea?!), transmite, în ciuda aglomerației de riduri profunde, o seninătate, o împăcare, o lumină blândă, ca o zi însorită de toamnă. Trebuie să precizez faptul că Bruno Bradt locuiește în apropierea orașului în care s-a născut și a trăit (după întoarcerea din călătoriile sale) Albrecht Dürer, adică aproape de Nürnberg, oraș care a fost și a rămas un important centru al artelor. Personalitatea marelui artist influențează și azi pictorii și graficieni stabiliți pe aceste locuri, dintre ei un nume important fiind Michael Lassel. Să nu uităm că Albrecht Dürer, figură dominantă a Renașterii din Nordul Europei, și-a desenat mama1, aflată la vârsta de 63 de ani, fără nici o înfrumusețare, ca pe o bătrână care a dus o viață grea. Până la acel moment, bătrânețea avea o conotație puternic negativă în artă, studiul lui Dürer anunțând o reevaluare a acestei atitudini.
„În general portretizez oameni pe care doresc să-i prezint nu numai exterior ci și cu felul lor de a fi, cu tot ce se află în interiorul lor, sentimental, mintal, cu toate fațetele lor personale” – spune Bruno Bradt. Și amintindu-mi de afirmația aceasta nu pot să nu mă gândesc la „David”, un alt personaj al artistului, cu o poveste mai mult decât interesantă. Lucrarea care îl reprezintă e un triptic, ipostazele în care personajul este surprins, precum și cele câteva obiecte-simbol aduse în compoziție, conturează destinul unui artist născut la St. Petersburg și care, datorită ideilor sale în artă, prea moderne pentru mentalitatea comunistă, a fost închis într-un spital de psihiatrie. Unde și-ar fi găsit sfârșitul, după metodele de exterminare ale vremurilor, dacă nu și-ar fi aflat propriul înger păzitor, care să deschidă porțile carcerei, întocmai ca în povestea regelui David. Chiar dacă în acest caz, îngerul a fost capul unei bande criminale din Rusia, închis și el în acel spital de psihiatrie, căruia David, artistul, îi făcuse portretul, câștigându-i astfel respectul și devotamentul.
„În lucrările mele se găsesc deseori citate din texte, poezii, cântece sau rugăciuni, gânduri și idei care mă însoțesc sau mă inspiră în timpul lucrului” – mi-a scris, la un moment dat, într-un e-mail, Bruno. La etajul casei sale, în încăperea alăturată biroului, am văzut lucrarea „Familie”, o imagine emoționantă, ca o înghețare a clipei, ca o încremenire a timpului, o salvare pe panourile de carton a ceea ce în viața reală, după cum mi-a mărturisit, nu a putut salva. Acolo am văzut scrise câteva versuri din „Luceafărul” lui Eminescu și mirată l-am întrebat de ce le-a integrat în lucrare. „În primul rând pentru că este poetul meu preferat – mi-a spus – și-apoi pentru că mi-am dorit să adaug un indiciu din care să se înțeleagă din ce țară provin”. Ce ar mai fi de adăugat, dacă mă gândesc că Bruno Bradt este etnic german, care a emigrat din România în urmă cu treizeci și cinci de ani, la vârsta de 22 ani, și că în toți acești ani a vorbit (doar) limba germană…?
Poate faptul că lucrarea care amintește de cei 12 apostoli este chiar în aceste zile expusă pentru a treia oară într-o bisSet featured imageerică, de data aceasta la Würzburg, după ce aceeași expoziție a fost realizată cu succes la Nürnberg și la Erlangen. Alături de „apostoli”, se află o icoană, reprezentându-l pe Isus pe cruce, o pictură în ulei pe pânză, tehnică pe care artistul azi nu o mai practică, lucrare din tinerețe cu o poveste impresionantă și aceasta. Realizată pentru altarul unei biserici din Recaș, o comandă pe care a primit-o la vârsta de 20 de ani, a răscumpărat-o în urmă cu patru ani, atunci când, cu prilejul unei vizite în România, a fost la biserica din Recaș și a observat absența icoanei. Aceasta se degradase datorită unei fisuri la acoperiș, prin care pătrunsese ploaia. Acum icoana, restaurată, tronează în capătul scărilor din casa lui Bruno și însoțește expozițiile sale din biserici.
Chiar dacă aceasta nu este o cronică plastică, ci doar un text al cuiva impresionat de talentul de desenator-povestitor al lui Bruno Bradt, nu pot să închei totuși fără a aminti câteva detalii tehnice. Lucrările, de mari dimensiuni, așa cum spuneam, sunt realizate pe carton reciclat, carton care apoi este lipit pe un suport mai rezistent. Artistul desenează întotdeauna cu un creion moale, și uneori, rar, intervine cu culoare: acrilice, cretă pastel, sau accente luminoase de culoare albă de guașă. „Nu am vrut prin culoare să distrag atenția de pe chipurile desenate” – spune Bruno, și, într-adevăr, portretele sale în creion atrag toată atenția, fără a fi sesizată lipsa culorilor sau a elementelor de decor. Privirea este, astfel, îndreptată doar asupra personajului, asupra gesturilor și psihologiei lui, figura câștigând în expresivitate, în redarea trăirilor sufletești. Pentru că Bruno Bradt nu este un desenator de chipuri ci un portretist de suflete, în toată complexitatea redării codificate a acestora.

 

Notă
1 A. Dürer, Portretul mamei, 1514, cărbune pe hârtie, 42,3×30,5cm, lucrare aflată la Cabinetul de grafică, Berlin.

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg