Neîndoielnic, secolul trecut a fost unul al marilor contraste. Optimiștii îl percep mai degrabă ca pe un ev al progresului în cunoaștere și al inovațiilor tehnologice fără precedent, pesimiștii scot în evidență îndeosebi partea lui întunecată, descriindu-l ca un timp al barbariei și ororilor motivate ideologic. Adevărul este însă undeva la mijloc. Privind retrospectiv, cum pot fi conciliate vremelnicele perioade de concordie și prosperitate, cu marile conflicte iscate la scară planetară? Cum pot fi împăcate politicile maladive, de excluziune și exterminare în masă, cu pretențiile de superioritate rasială și culturală? Milioanele de victime ale persecuțiilor și represiunii sunt o certitudine; ele aduc tot mai mult în atenție probleme încă delicate, precum tradiția, identitatea și diferența celuilalt, memoria colectivă, culpa, demnitatea, responsabilitatea, solidaritatea, iertarea.
Potrivit unei rezoluții asumate în 2005 de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite, 27 ianuarie a fiecărui an este Ziua Internațională a Comemorării Victimelor Holocaustului. În felul acesta, evocarea dramelor individuale și colective presărate în decursul istoriei devine o bună ocazie de a denunța ideologiile intolerante și represive la adresa celuilalt. Supralicitarea orgoliilor identitare, a urii și neîncrederii între state, îndeosebi înainte și pe durata Celui de-al Doilea Război Mondial, a avut ca pandant afirmarea unui naționalism găunos, xenofob, proclamând superioritatea unor comunități asupra altora.
Etimologic, termenul „holocaust” trimite la semnificații precum cele de ardere în foc, ofrandă adusă zeilor, jertfă, sacrificiu. Prin extensie, și adaptat la realitățile ultimului secol, cuvântul a căpătat înțelesul de crimă în masă, masacru colectiv, exterminare a unei populații de către alta, genocid. Principalele ținte ale voinței de excluziune? Străinul, diferitul, educatul, înstăritul, întreprinzătorul, minoritarul… Stigmatizați și demonizați în propaganda oficială, astfel de „țapi ispășitori” preluau de pe umerii populației majoritare povara „vinei” și a „răului” pentru frustrările și precaritățile de moment. Pentru mulți nefericiți ai sorții – persecutați, exilați și deportați de tot felul -, calea vieții însumează experiențele tragice ale penitenței, rezistenței și sacrificiului. Printr-un concurs ostil de împrejurări, calea suferinței devine, în fapt, și calea mântuirii. Două din evenimentele expoziționale ale anului trecut evocă în vocabularul artelor vizuale dramaticul episod al istoriei recente.
Asumat în calitate de curatori de Ofelia Huțul și Mariea Boz, proiectul Calea suferinței reprezintă un omagiu adus victimelor Holocaustului. Transpus în limbajul imaginilor, evenimentul din capitala Moldovei a reunit în trei spații de expunere importante (Muzeul Municipal „Regina Maria”, Galeria „Dan Hatmanu”, Sinagoga Merarilor) circa 220 de artiști din 13 țări, propunând o întreită miză: comemorativă, artistică și educativă.
Concepută ca un necesar „arc peste timp”, expoziția s-a dorit a fi o contrapondere simbolică la amnezia generalizată care ne face uneori neatenți sau indiferenți față de marile traume ale trecutului. Asemenea lui Francisco Goya altădată, artiștii atrag atenția asupra momentelor insurmontabile de cumpănă și conflict, când „somnul rațiunii” poate naște monștri. Sunt de evitat, așadar, situațiile în care „teroarea istoriei” resimțită în plan comunitar îmbracă formele extreme ale discriminării, violenței și morții. Proiectul este, totodată, și o invitație de a privi cu empatie, cu înțelegere „afectivă”, la suferința celuilalt, căutând să ne transpunem, pe cât posibil, „în pielea”, firea și în sufletul acestuia.
Care ar fi liniile de forță ale expoziției ? Evoc, doar schițat și selectiv, lucrări excelent situate în câmpul problematic delimitat de organizatori… Tabloul lui Horia Gherghina, înfățișând un peisaj crepuscular, apocaliptic, aducând în prim-plan figura încruntat-amenințătoare a lui Hitler, deasupra căreia se ridică o zvastică incandescentă, susținând corpul incendiat al unui prizonier. Eugen Dornescu schițează ipostaze ale omului revoltat, căutând să se descătușeze din strânsorile opresiunii psihice, fricii și prejudecăților. Aurel Bica-Denuța pictează chipurile deformate de suferință ale prizonierilor unui lagăr. Bogdan-Dumitru Enache surprinde moartea unui deținut ce încerca să treacă dincolo de sârma ghimpată, spre lumea libertăților interzise. Maria Mănucă alcătuiește un tablou cu chipuri de copii, victime inocente ale războiului, în ochii cărora se citește atât tristețea, cât și spaima necunoscutului. Viorica Toporaș pictează un vultur negru, planând amenințător deasupra unui peisaj idilic, alb, imaculat, metaforă vizuală a păcii și armoniei pe cale a fi tulburate. Virgiliu Parghel alege tot negrul pentru a simboliza Neantul, dar și regretul, tristețea sau doliul.
Organizată la inițiativa d-lui Lucian Nastasă-Kovács, directorul Muzeului de Artă din Cluj-Napoca, expoziția Holocaust a făcut obiectul unei itineranțe simbolice, plecând din Cluj, inima Ardealului, spre Institutul Cultural Român din Budapesta (condus de Simona Tănăsescu), pentru a ajunge ulterior la Chișinău, în incinta Muzeului Național de Artă al Moldovei (aflat în grija pictorului Tudor Zbârnea). Cel mai recent popas – Muzeul de Artă din cadrul Palatului ieșean al Culturii, beneficiind de susținerea necondiționată a d-nei Lăcrămioara Stratulat, managerul Complexului Muzeal, și de implicarea artistului Mihail Voicu – muzeograf în cadrul instituției.
Curatoriat de graficianul Ovidiu Petca
(cunoscut și ca artizan al Tribuna Graphic, salon devenit notoriu la scară internațională), proiectul invită la reflecție și, eventual, la empatie cu suferința celuilalt. Ura și intoleranța față de aproapele nostru și-au dovedit deja potențialul distructiv. Ghetourile separatiste, lagărele de concentrare, trenurile morții, camerele de gazare au fost instituții moderne „inventate” pentru a justifica crimele colective, dorința morbidă de anihilare a diferitului, perceput în mod propagandistic drept întruchipare a răului. Într-un context istoric favorabil proliferării extremismelor de tot felul, uitarea sau ignorarea traumelor trecutului nu par soluții cu adevărat eficiente. Asumarea, problematizarea, evocarea – discursivă ori în limbaj artistic – pot fi pandantul amneziei vinovate și a indiferenței. Întâmplător sau nu, vernisajul din capitala Moldovei a coincis cu împlinirea a 80 de ani de la evenimentul de tristă amintire al Pogromului de la Iași…
În selecția propusă de Ovidiu Petca, 20 de artiști din mai multe țări aduc în atenție temele grave ale fricii, terorii și războiului. Realizate în tehnici diferite (xilogravură, linogravură, aquaforte, mezzotintă, artă digitală), lucrările în alb-negru sunt deopotrivă sugestive și expresive. Omul redus la condiția de simplu număr, garduri din sârmă ghimpată, morminte depersonalizate (Krzystof Marek Bak), figuri și corpuri contorsionate (Ewelina Kolakowska), insul care își păstrează amprenta inconfundabilă, în ciuda încercărilor de uniformizare (Lukacz Cywicki – toți trei din Polonia), figuri translucide (Antonio Canau – Portugalia), înscrisuri pe ziduri întunecate, tuneluri amplificând senzația de gol (Basil Colin Frank – Israel), fragmente din jurnalul sentimental de familie (Vlado Goreski – Macedonia), monștrii ascunși în temnițele trecutului (Victor Manuel Hernández Castillo – Mexic), cărți în flăcări, ruine dezolante, legături și corespondențe între entități disparate (Masaaki Ohya, Michiko Hoshino – Japonia), forme contrastante (Ann-Kristin Källström – Suedia), sinagoga și biserica personificate (Bert Menco), îngeri ai morții (Herman Noordermeer – ambii din Olanda), oameni-ținte vii la Auschwitz (Giancarlo Pozzi – Italia), îmbrățișări încărcate de dramatism (Agustin Rolando Rojas – Canada), execuții și separări definitive (Fernando Santiago – Puerto Rico), imagini ale rușinii (Marco Trentin – Italia), simboluri și vestigii iudaice (Antal Vásárhelyi – Ungaria). Excelent realizate artistic, lucrările celor trei români prezenți în expoziție surprind, fiecare, aspecte ale ethosului și imaginarului carceral: omul redus la un cod de bare (Adrian Lis), ghetoul și obsesia malefică a distrugerii (Marina Nicolaev), disoluție a sensului și a lumii, însoțită de regret și de o discret-evanescentă „lumină a plângerii” (Ovidiu Petca).
Care sunt atúurile de necontestat ale expozițiilor evocate? O impresionantă mobilizare de forțe, dând evenimentelor o certă anvergură internațională; echilibru optim între subiectul propus de curatori și conținutul lucrărilor etalate; realizări plastice de o certă valoare artistică. Vorbim despre două proiecte de atitudine, prin care artiștii arată că refuză eschiva și neutralismul, dovedindu-se interesați și de trecut, dar și de ceea ce se poate întâmpla în viitor. Arată, altfel spus, că le pasă. Spre lauda lor…